Zice c-a fost odata o iapa nazdravana, si iapa aceea a avut un manz cu douasprezece inimi.
Iata insa ca-ntr-o zi vin trei zmei, unul cu sase, unul cu douasprezece si unul cu douazeci si patru de capuri si fura manzul iepei si-l iau cu dansii si-l duc in Lumea-neagra.
Cand a prins iapa de veste ca i s-a furat manzul, iti era mai mare jelea sa te uiti la dansa, asa de tare rancheza si alerga incolo si-ncoace ca si cand si-ar fi iesit din minte.
Dar nu trecu mult timp la mijloc dupa aceasta intamplare si iapa cea nazdravana nascu iarasi, insa nu ca mai nainte un manz, ci ea de asta data, nu stiu cum si in ce fel s-a intamplat, destul atata ca nascu un baiet frumos cu douazeci si patru de inimi. Si baietul acesta nu era, ca fratele sau, numai pe jumatate nazdravan, ci el era nazdravan deplin, ca toti nazdravanii.
Mult se bucura ma-sa, cand vazu ca Dumnezeu i-a dat un pui de baiet grasut ca un pepenas si frumusel ca un bobocel. Dar cum sa-i puie ea acum numele? Oricum fireste ca nu putea sa i-l puie! Gandeste ce gandeste si-n urma se hotaraste sa-i puie numele Fiul Iepei.
Dupa aceasta ii dete ma-sa de supt si-l hrani trei ani dupaolalta, fara sa-i zica vreun cuvant. Iara dupa trei ani de zile, il lua de mana si ducandu-se cu dansul intr-o padure deasa si intunecoasa, ii arata un copaci mare de doisprezece toli de gros si-i zise:
— Ian sa te vad, fiule, pute-vei tu smulge acest copaci si arunca peste ostroavele marii?
Fiul Iepei cuprinde copaciul cu manele, se opinteste cat se opinteste ca sa-l smulga si sa-l arunce peste ostroavele marii, dar in zadar ii fu osteneala toata, ca nu-l putu nici macar clatina, da inca sa-l mai si smulga si sa-l arunce.
Vazand ma-sa ca fiul sau nu e-n stare sa smulga copaciul cel de doisprezece toli, se-ntoarse cu dansul acasa si-i mai dete inca trei luni tata de supt.
Dupa trei luni se duse ea iarasi cu dansul in padure si, aratandu-i si de asta data un copac de doisprezece toli, ii zise:
— Ian sa te vad acuma, fiule, pute-vei smulge acest copaci si azvarli peste ostroavele marii?
Fiul Iepei, cand se opinti de asta data nu numai ca smulse copaciul cu radacini cu tot, ci mi ti-l si azvarli cine stie unde peste ostroavele marii.
— Aferim! Acum imi mai vii de-acasa! Acum vad ca ai destula tarie! zise ma-sa plina de bucurie, dupa ce a vazut ca fiul sau a smuls si a azvarlit copaciul. De acum inainte poti trai si fara mine! Mergi deci in lume si te hraneste cum vei sti si vei putea mai bine! Nu uita insa si de frate-tau, care l-au furat zmeii si l-au dus cu dansii in Lumea-neagra.
Fiul Iepei, bun si ascultator ca totdeauna, nu s-a pus de pricina, ci luandu-si un palos de aur, o tolba plina cu sageti, un arc si ramas-bun de la ma-sa, se porni la drum prin padurea cea deasa si intunecoasa si dupa ce s-a pornit se duse, se duse:
— Multa lume-mparatie,
Ca Dumnezeu sa ne tie,
Ca cuvantul din poveste,
Ca-nainte mult mai este
Si frumos se povesteste.
Dumnezeu la noi soseste
Si se pune langa prag
Si sta si-asculta cu drag.
Ascultati si voi, frati buni,
Ca eu nu va spun minciuni,
Ci eu va spun o poveste
Cum a fost si nu mai este.
Si mergand el prin padurea aceea prin care s-a pornit, cand insata bea apa de prin izvoare si paraie, iar cand il ajungea foamea se hranea cu vanatoria. Sageta, adica, fel de fel de salbataciuni, precum: cerbi, caprioare, capre si tapi salbatici, grauri, potarnichi, mai pe scurt tot ce-i iesea inainte si era bun de mancat.
Iata ca-ntr-o zi, umbland el la vanat prin padurea cea mare si pustie, da intr-o desime peste un uries, care se vede ca n-avea alta nemica de lucru, pentru ca toti copacii cei drepti, cati ii vedea, ii apuca de varf si plecandu-i spre pamant, ii ganjoia si stramba in tot feliul, iara pre cei strambi ii facea drepti ca lumina.
Si era uriesul acela inalt de statura si groaznic la faptura, ca cine-l vedea, fiori reci prin tot trupul ii treceau.
Fiul Iepei, cum il zari, puse arcul la ochi si voi sa-l sagete.
Uriesul insa, vazandu-l si el la randul sau cu arcul intins spre dansul si cunoscand indata incotro merge treaba, zise:
— Fiul Iepei, voinic ai fost, voinic esti, voinic vei fi, strange-ti arcul si nu ma sageta ca, traind in lume, ti-oi prinde si eu candva vreun bine!
— Dar cine esti tu? intreba Fiul Iepei, uitandu-se lung la dansul.
— Eu sunt Stramba-Lemne! raspunse acesta.
— Si care este breasla ta? intreba Fiul Iepei, mai departe.
— Breasla mea e aceea care ai vazut-o si singur! Sa stramb toti copacii drepti, iara pre cei strambi sa-i indrept!
Uitandu-se Fiul Iepei si placandu-i acest om ciudat, se prinse cu dansul frate de cruce si se pornira apoi impreuna prin padurea cea pustie la vanat, si se duse, se duse pana ce ajunse pe malul unui parau, ce curgea printre doi munti inalti si pietrosi. Aici apoi se oprira si-si facura pe malul acestui parau o casuta si peste noapte maneau in casuta, iar peste zi imbiau amandoi la vanat cerbi, caprioare si alte salbataciuni.
Dar de cum s-au oprit ei in acel loc, vazu Fiul Iepei, spre cea mai mare mirare, ca paraul, pe al carui mal si-au facut ei casuta, nu vine niciodata limpede, ci totdeauna tulbure.
— Oare ce sa-nsemneze aceasta? intreba el intr-o zi pe Stramba-Lemne, ca de cand am venit noi aici, paraul acesta niciodata nu l-am vazut sa fie limpede, ca alte paraie, ci tot numai tulbure. Si-apoi, cateodata, vine asa de mare si-nfuriat, de ti se pare c-o duce cu sine tot ce-i sta in cale, macar ca pe aice nu ploua nicicand asa de tare, ca prin alte locuri, iara de alta data vine asa de mic si asa de lin, ca si cand n-ar fi plouat luni intregi si tot tulbure vine!
— Ce sa fie? raspunse Stramba-Lemne, ia va fi de buna sama Sfarma-Piatra, un urias cu mult mai dehai decat mine! Al lui trebuie sa fie lucrul acesta, caci cat ti-i ziulica de mare, el alta grija si alt lucru n-are, fara numai sa sfarme toate pietrele, cate le vede si le arunca apoi in cel mai de-aproape parau. De aice vine ca si paraul acesta e totdeauna tulbure!
— Asa-i treaba! Bine ca mi-ai spus! zise iara Fiul Iepei. Haidem acuma dupa dansul sa-i arat cine sunt eu si cum rasplatesc tuturor acelora ce-mi fac vreo neplacere! Fa degraba inainte si mi-l scoate colea in fata arcului ca sa-i aflu mai degraba leacul, caci iata si eu vin dupa tine!
Stramba-Lemne n-asteapta sa-i mai spuie o data, ci si pe loc mi-o tuleste la fuga spre deal, unde cugeta el ca se va fi afland Sfarma-Piatra. Si cum mergea el, pare ca era apucat, niciun copaci nu ramanea in urma lui neatins:
Ci care cum mi-l vedea
De varv ca mi si-l prindea,
La pamant il ganjoia
Si din drept stramb il facea,
Iar pe cei strambi i-ndrepta
Si mai departe alerga…
Fiul Iepei, cu arcul incordat si-ntins, gata numai sa-l sagete pre Sfarma-Piatra, cum va da cu ochii de dansul, mergea in urma lui.
Si tot asa ganjoind, stramband si-ndreptand, de se rasuna padurea intreaga de pocnetele copacilor si fasaitul frunzelor, cat ai bate in palme ajunse Stramba-Lemne pe varful unui munte inalt, unde se afla Sfarma-Piatra.
Sfarma-Piatra nici visand macar de ceea ce i se pregateste, sarea mereu de pe un munte pe altul si care piatra, care stanca, cum mi-o apuca in mana, deauna mi ti-o facea faina si-apoi o arunca in paraul care curgea printre cei doi munti.
Stramba-Lemne, cum il zareste, inhata degraba vro cativa copaci in mana, ii smulge din radacina si incepe a arunca cu dansii in Sfarma-Piatra si-l mana spre Fiul Iepei.
Sfarma-Piatra, vazandu-se pe neasteptate improscat din toate partile cu copaci, se sparie si-o tuleste la fuga spre vale.
Dar si Fiul Iepei nu sta niciun pic pe ganduri, ci cum mi ti-l zareste ca vine spre dansul, deauna imi intinde arcul si vrea sa mi-l chiteasca tocmai in numele tatalui.
Sfarma-Piatra, vazandu-se acuma deodata intre doua focuri, sta locului si zice-nspaimantat:
— Fiul Iepei! Voinic ai fost, voinic esti, voinic vei fi, stai locului si nu ma sageta, ca si eu iti voi prinde candva vreun bine!
Fiul Iepei, vazandu-l ca se roaga de iertare, isi calca pe inima, stranse arcul, se apropie de Sfarma-Piatra si se prinse si cu dansul frate de cruce ca si cu Stramba-Lemne.
Si-acuma, dupa ce Fiul Iepei s-a prins si cu Sfarma-Piatra frate de cruce, se luara si se dusera tustrei la vanat prin padurea cea pustie.
Iata insa ca tocmai intr-aceasta vreme, cei trei zmei, care au furat pre fratele Fiului Iepei si-l dusera cu dansii in Lumea-neagra, se suira in naltul ceriului, si culegand de pe dansul toti luceferii si toate stelele si puindu-le intr-o besica de peste, le luara cu sine, le dusera acasa la mama lor in Lumea-neagra si acolo le-nchisera apoi pre toate intr-a noua pivnita.
Si oare ce fel de pivnita sa fi fost aceea? Era adicatelea mai intai si-ntai o pivnita facuta si zidita in pamant, dupa aceasta alta pivnita, care era impreunata cu cea dintai numai prin o singura usa si mai afund alta si tot asa, pana ce dai intr-a noua pivnita care era mai in fundul pamantului decat toate celelalte… intr-aceasta pivnita au bagat si inchis ei luceferii si stelele.
Fiul Iepei, care, dupa cum am spus, era nazdravan, stiu indata a cui e fapta aceasta. De-aceea, facandu-se el foc si para de manie pe zmei, zise fratilor sai de cruce:
— Fratilor, ramaneti voi aice, ca eu ma duc sa scot stelele si luceferii de la balele cele de zmei, care mai nainte au furat pre fratele meu, iara acuma s-au apucat sa fure si stelele de pe ceri. Cautati insa sa nu va departati nicaieri, ca eu nu voi intarzia mult!
Stramba-Lemne si Sfarma-Piatra ramasera in padurea cea pustie, iara Fiul Iepei s-a pornit la drum ca sa scoata luceferii si stelele din ghearele zmeilor si pornindu-se s-a dus, s-a dus:
Multa lume-mparatie
Ca Dumnezeu sa ne tie,
Ca cuvantul din poveste
Ca-nainte mult mai este
Si frumos se povesteste.
Dumnezeu la noi soseste
Si se pune jos pe prag
Si sta si-asculta cu drag.
Ascultati si voi, frati buni,
Ca eu nu va spun minciuni,
Ci eu va spun o poveste
Cum a fost si nu mai este…
Si s-a dus, pana ce-a intrat in Lumea-neagra. Iara dupa ce a intrat in Lumea-neagra, s-a dus mai departe si s-a dus pana ce a ajuns la niste curti mari si frumoase.
Curtile acelea erau curtile celor trei zmei care au furat pe frate-sau si toate stelele si luceferii de pe ceri.
Si cum ajunse el langa curtile acelea, s-a dat de trei ori peste cap si s-a prefacut intr-un mat frumos cu par de aur si-a inceput apoi a imbla incoace si-ncolo pe langa curti si-a mieuna.
O argata de-a zmeilor, care din intamplare tocmai atunci se afla pe afara, auzindu-l mieunand, se duse la dansul sa vada ce mat e si de ce miauna. Si cum il vazu ca e asa de frumos si ca-i straluceste parul ca aurul, deauna s-a intors inapoi si s-a dus tot intr-o fuga la zmeoaica cea batrana, mama zmeilor si la nurorile acesteia si le-a spus ca iaca cum si iaca ce fel de mata se afla afara langa curti.
Zmeoaica cea batrana si nurorile sale, cum auzira vestea aceasta, indata trimisera pre argata sa faca ce va face, sa prinda matul si sa-l duca in casa.
Argata iesi afara, se duse la mat si voi sa-l prinda. Dar matul din inceput se facea ca vrea sa fuga, ca nu voieste a se lasa prins. Mai pe urma tot se lasa a fi prins. Si argata, cum puse mana pe dansul, bucuria ei, il lua frumusel subsuoara si tot intr-o fuga il duse stapanelor sale in curte.
Zmeoaicele, cum il vazura ca e asa de frumos, nu stiau singure ce sa faca cu dansul de bucuria cea mare. Mult se sfatuira ele ce i-ar da de mancare si unde l-ar tinea ca sa nu scape si sa fuga. In urma, zise o nora:
— Ce mai atata vorba si chibzuire! Ce sa facem cu dansul si unde sa-l tinem? Ia sa-l ducem si sa-l inchidem si pre dansul unde sunt luceferii si stelele inchise! Alt loc mai nimerit si mai potrivit pentru dansul, mai ales ca e cu parul de aur, nici ca poate fi ca acesta! La un loc cu luceferii si cu stelele e bine sa steie si de acolo stiu ca n-o mai scapa cat e Prutul si pamantul!
Batrana zmeoaica si celelalte nurori se invoira bucuroase cu sfatul acesta. Si luand apoi pre mat, il dusera si-l incuiara tocmai intr-a noua pivnita, la un loc cu luceferii si stelele.
Matul, adica Fiul Iepei, cand se vazu singur in pivnita, bucuria lui nu era proasta. Si fiindca tocmai atuncea cand a fost el inchis, tustrei zmeii erau dusi de acasa prin codri la vanat, sau cine mai stie pe unde vor fi fost dusi, putea acum fara multa bataie de cap si grija sa faca tot ce-i place.
Luceferii si stelele erau legate intr-o besica de peste si puse tocmai in fundul pivnitei.
Matul, adica Fiul Iepei, cum dete de besica deauna o lua intr-o laba, iar cu cealalta sparse usa de la pivnita, dupa aceasta de la a doua pivnita si tot asa sparse el toate usile de la fiecare pivnita si iesind apoi pe nesimtite afara, pe ici incolo ti-i drumul sforaila!
Se duse tot intr-o sarita de-i zbarnaiau calcaiele, pana ce ajunse la un loc departat de curtile zmeilor. Aice apoi se opri locului, se dete de trei ori peste cap si prefacandu-se iarasi in om cum a fost mai nainte, sparse besica cea de peste si arunca toate stelele si luceferii spre cer.
Acestea, cum se vazura scapate din besica bucuria lor, mai iute de cum ai clipi din ochi se suira in naltul ceriului si cat ai scapara dintr-un amnar se lipi fiecare la locul sau si incepu iarasi a luci ca si mai nainte.
Zmeoaicele si zmeii, cand vazura luceferii si stelele lucind iarasi pe ceri, indata se pricepura cine a fost acela, care le-a facut-o aceasta. Ei stiura indata ca numai Fiul Iepei si nimeni altul a putut s-o faca. Deci, nu statura mult pe ganduri, ei se luara cu totii din toate partile dupa dansul, doara il pot prinde si pedepsi pentru indrazneala lui cea mare. Dar in zadar le-a fost toata alergatura si ostineala, caci Fiul Iepei era nazdravan si apoi pe nazdravani nimeni nu-i poate cu una cu doua incelui si prinde, fie aceia chiar si zmei.
Pe cand zmeii se luara dupa Fiul Iepei, acesta trecuse acuma cine stie unde peste hotarul imparatiei lor si de mult ajunse la Stramba-Lemne si Sfarma-Piatra, fratii sai de cruce, care, vazand si ei ca luceferii si stelele lucesc pe ceri, il asteptau cu cel mai mare dor si bucurie, stiind prea bine ca a scapat teafar din ghearele zmeilor.
Si-acum dupa ce a ajuns Fiul Iepei la fratii sai de cruce si dupa ce s-a mai odihnit putin, caci de alergatura cea mare era foarte ostenit, s-a pus in cale cu dansii ca sa paraseasca padurea cea pustie si sa se duca in alt loc la vanat, caci in aceasta padure, nemaiavand nemica ce sa vaneze, numai degeaba ar fi stat.
Si cum se sfatuira, asa si facura. Se luara, adica, cu totii si se pornira la drum si se duse, duse:
Multa lume-mparatie
Ca Dumnezeu sa ne tie,
Ca cuvantul din poveste
Ca-nainte mult mai este
Si frumos se povesteste.
Dumnezeu la noi soseste
Si se pune jos pe prag
Si sta si-asculta cu drag.
Ascultati si voi, frati buni,
Ca eu nu va spun minciuni,
Ci eu va spun o poveste
Cum a fost si nu mai este…
Si se duse, duse pana ce ajunse intr-o padure de argint.
Dupa ce au sosit ei in padurea aceasta, detera de o curte foarte frumoasa, care era toata de argint. Insa, orisicat isi batura ei capul, orisicat cautara, nu putura sa afle nicio usa pe unde sa intre inauntru. Curtea aceasta era adica asa facuta, ca nu puteai cunoaste daca are ea vreo usa ori nu. In urma insa, dupa multa zbuciumare si cautare, Fiul Iepei, totusi, dete de o usa mica. Prin usita aceasta apoi intrara ei inauntru.
Cand intrara inauntru li se painjenira ochii de ceea ce vazura, asa frumusete si stralucire era in curtea aceea. Pe jos nu era, ca alte curti, podita cu scandura, ci pardosita cu bani de argint. Iar in mijlocul odaii celei mai mari se afla o masa si pe masa trei pahare, unul de aur, unul de argint, si unul de arama. Apoi trei blide unul de aur, cu lingura, cu cutit si cu furculita de aur langa dansul, unul de argint cu lingura, cu cutit si cu furculita de argint si unul de arama, cu cutit, lingura si furculita de arama. Iara intr-un cui din parete se aflau trei garoafe si acestea inca erau una de aur, una de argint si una de arama. Afara de aceste lucruri scumpe si frumoase, in toata curtea nu se afla nici tipenie de om… Imblara ei cat imblara incolo si-ncoace prin toate cotloanele si ungherele, doara vor afla pre cineva, dar nu dadura peste nimeni.
Si dupa ce au vazut acuma ca nu afla pre nimeni, se facura ei stapani pe casa si a doua zi dimineata zise Fiul Iepei catre Sfarma-Piatra:
— Sfarma-Piatra ramai tu acasa, ca eu si cu Stramba-Lemne ne ducem prin padurea asta de argint ca sa vanam si sa aducem ceva de ospat. Dar baga bine de sama doara vei vedea pre cineva imbland pe aice, caci nu se poate ca in curtea aceasta atat de mare si frumoasa sa nu locuiasca nimeni!
Sfarma-Piatra nu se puse de pricina, ci ramase dupa cum i s-a spus. Fiul Iepei insa si cu Stramba-Lemne isi luara arcurile si tolbele cu sagetile si se pornira prin padure la vanat. Si imbland ei pe unde vor fi imblat si cat vor fi imblat, impuscara un cerb si o capra salbateca, iar dupa ce au impuscat si cerbul si capra cea salbateca ii junghiara pre amandoi, le luara carnea si pielea cu dansii, iara matele le detera vulturilor si corbilor, care zburau prin padure, ca sa le manance.
Dar pe cand Fiul Iepei si cu Stramba-Lemne jupuiau in padure cerbul si capra, pe-atunci in curte se-ntamplau niste lucruri nemaipomenite.
Cele trei garoafe, care nu erau alta decat trei fete de imparat prefacute in garoafe, cum se pornira Fiul Iepei si cu Stramba-Lemne la vanat si cum iesi Sfarma-Piatra afara ca sa vada de nu va da preste un suflet de om, deauna sarira din cuiul unde au statut pana atunci, se dete fiecare de trei ori peste cap si se prefacura in trei fete frumoase, cat nu va pot spune si una alerga degraba dupa apa, una matura si deretica iute curtea, iar a treia atata focul, puse de mancare si, cat ai bate in palmi, curtea era maturata si deriticata, apa adusa, bucatele fierte si puse pe masa. Iar dupa ce ispravira ele toate lucrurile acestea se detera iarasi cate de trei ori peste cap, se prefacura in garoafe cum au fost mai inainte si se suira in cui.
Sfarma-Piatra, imbland cat va fi imblat pe afara si neafland pre nimeni, nici macar un singur suflet de om, se intoarse iarasi inauntru, in curte. Dar ce mare-i fu mirarea, cand intra el acum inauntru si afla cele trei blide de pe masa pline cu bucate, din care ieseau aburi, iara langa fiecare blid asezate, in cea mai buna randuiala, lingurile, cutitele, furculitele si paharele cele de aur, de argint si de arama, adica dupa cum erau si blidele langa care s-au asezat acestea.
Iata ca nu mult dupa aceasta pica inauntru si Fiul Iepei cu Stramba-Lemne, fiecare cate c-o piele si cate c-un darab mare de carne in spate.
— Cine a facut bucatele acestea? intreba Fiul Iepei pe Sfarma-Piatra, cum dete cu ochii de bucate.
— Apoi da!, stiu eu cine le-a facut? raspunse Sfarma-Piatra. Nu stiu! ca eu, cum v-ati pornit voi, am iesit afara sa caut doara dau de cineva si cand am intrat in curte am aflat bucatele pe masa, cum le-ati aflat si voi acuma!
Vazand Fiul Iepei ca nu poate afla ceea ce dorea el sa afle, nu zise mai mult nemica, ci se pusera cu totii la masa, ospatara ca niste boieri si apoi se culcara si dormira dusi pana a doua zi de dimineata.
A doua zi de dimineata, zise Fiul Iepei:
— Ramai acuma tu, Stramba-Lemne acasa si cauta de pune mana pe cel ce face aceste bucate minunate, ca de n-o pui, sa stii ca e rau de tine!
Stramba-Lemne ramase acasa. Iara Sfarma-Piatra cu Fiul Iepei se duse prin padurea de argint la vanat ca si-n ziua trecuta. Si imblara cat imblara si impuscara iara un cerb si o capra. Iara dupa ce impuscara si jupuira cerbul si capra, carnea si pielea le luara cu dansii, iar matele le dete vulturilor si corbilor sa le manance.
Si pe cand Fiul Iepei si cu Sfarma-Piatra imbiau dupa vanat, pe atunci pe Stramba-Lemne, care ramase acasa, il pali un somn ca acela, ca cu toata staruinta lui de a ramane treaz, totusi trebui sa se lese macar cat de putin pe-o laita si cum puse capul pe mana, dormi dus.
Garoafele, adica fetele cele de imparat, care trimisera somnul cel greu asupra lui Stramba-Lemne, cand vazura ca acesta e dus pe cealalta lume, bucuria lor, sarira degraba din cui, se detera de trei ori peste cap si cat ai scapara dintr-un amnar, apa era adusa, curtea maturata, bucatele facute si puse pe masa ca si-n ziua trecuta. Apoi se detera iarasi de trei ori peste cap, se prefacura in garoafe si se pusera in cui.
Cand se trezi Stramba-Lemne bucatele abureau in blidele de pe masa. Si cand le vazu, ciuda lui nu era proasta, sa nu poata el pune mana pe cel ce le-a facut! Si-apoi daca ar fi fost numai atata, ar fi fost cum ar mai fi fost, dar el avea frica si de Fiul Iepei ca l-a batjocori si pedepsi, pentru ca n-a putut nemica sa ispraveasca. Si pe cand se framanta el cu gandurile, ce minciuna sa croiasca cand se vor intoarce fratii sai de cruce acasa, iata ca si Fiul Iepei si Sfarma-Piatra intrara ca vantul pe usa:
— Cine a facut mancarile? intreaba Fiul Iepei cum a intrat inauntru.
— Apoi da, nu stiu! raspunse Stramba-Lemne ca cu gura altuia.
— Ce vorba e aceasta? zise iarasi Fiul Iepei. Cum sa nu stii cine le-a facut, dupa ce eu te-am lasat acasa anume ca sa pandesti si sa prinzi pre cel ce le-a face? Ce-ai pazit tu?
— Apoi iaca cum si iaca cum s-a intamplat! raspunse Stramba-Lemne, cum v-ati dus voi de acasa m-a lovit un somn asa de mare, ca orisicat m-am impotrivit nu mi-a fost nicidecum cu putinta ca sa nu adorm. Si cum am adormit, nu stiu cum s-a intamplat mai departe, caci eu nici n-am auzit, nici n-am vazut nemica.
Fiul Iepei, cand auzi aceasta dezvinovatire, se facu foc si para de manie pe dansul si porunci lui Sfarma-Piatra sa-i traga o sfanta de bataie, stii colea, de la roate, ca sa tie minte si de alta data sa nu mai doarma.
Sfarma-Piatra ce era sa faca? Trebui sa se supuie, caci de nu, al lui ar fi fost dracul. Lua deci pre Stramba-Lemne de toarta capului si-nvartindu-l de vreo cateva ori incoace si-ncolo, ii trase o sfanta de bataie de s-a dus vestea.
Stramba-Lemne rabda si tacu, caci n-avea ce face.
Dupa aceasta se pusera iarasi cu totii la masa si mancara si baura pan’ ce se saturara, apoi se culcara si dormira ca niste miei pana a doua zi.
A doua zi de dimineata, zise Fiul Iepei:
— Acum ramai tu Sfarma-Piatra acasa, dar cauta, ie sama bine, de nu mi-i prinde sau de nu mi-i sti macar cine e cel ce face bucatele, al tau e dracul! Scarmanatura ce-i capata-o cu mine nu vei putea-o imparti! M-ai auzit?
— Auzit si prea auzit!
— Cauta, dara, sa nu patesti mai rau ca frate-tau!
Dar Sfarma-Piatra n-a fost mai norocos ca frate-sau Stramba-Lemne, caci cum se departara fratii sai de cruce, fetele cele de imparat facura cu dansul ca si cu Stramba-Lemne, trimisera adica si asupra lui un somn greu si dupa ce-l adormira dus, se coborara de pe cui si toate facura ca si-n zilele trecute.
Cand sosi Fiul Iepei cu Stramba-Lemne acasa, el nu stiu nemica ce sa le spuie si cum sa se dezvinovateasca. Atata numai le stiu spune ca, cum s-au pornit ei de acasa, a adormit si de-acolo n-a stiut mai mult nemica ce s-a intamplat cu dansul si ce s-a petrecut in curte.
— Asa ti-i treaba? racni Fiul Iepei manios, asa m-ai ascultat? Pentru aceasta te-am lasat eu acasa, ca sa te culci si sa dormi? Stramba-Lemne, acum ti-a venit si tie randul! Apuca-mi-l si mi-i da o sfanta de bataie, cum ti-a dat si el ieri, pentru ca nu si-a implinit slujba cum ar fi trebuit sa si-o implineasca.
Stramba-Lemne nu astepta sa-i mai spuie inca o data, ci insfaca pe Sfarma-Piatra de toarta capului si-i dete o scarmanatura stii colea, de la roate. Apoi se pusera ei toti la masa si ospatara din bucatele gatite de fetele cele de imparat, ca si cand nu s-ar fi intamplat nemica.
A patra zi dimineata ramase Fiul Iepei acasa si la vanat se dusera fratii sai. Vanara si acestia un cerb si-o capra si, dupa ce-i jupuira, detera matele vulturilor si corbilor, iara carnea si pielea le luara si le dusera cu dansii acasa.
Fiul Iepei, ramanand acasa, nu astepta ca fratii sai sa-i pice mura-n gura, ci el se-ntinse pe-o laita si unde nu incepu a horai de se rasuna curtea. Cugetai ca doarme sa nu se mai scoale, asa de tare horaia.
Garoafele, socotind ca-l vor farmaca si ameti si pre dansul ca si pre fratii sai de cruce, trimisera si asupra lui un somn mai dihai decat asupra celorlalti.
Dar Fiul Iepei era nazdravan, nu ca fratii sai si nazdravanii nu se lasa asa de lesne inceluiti, ca alti oameni. El se facea ca doarme dus, dar nu dormea defel. Si garoafele, socotind ca doarme, sarira din cui, se detera de trei ori peste cap si se prefacura, ca mai nainte, in trei fete frumoase de ti se ducea inima, cand te uitai la dansele. Apoi, una alerga degraba dupa apa, una matura iute curtea si una atata focul si, cat ai bate din palmi, toate erau gata si-n cea mai buna randuiala. Pusera si mancarile pe masa. Dar mancarile erau cum mai bune de mancat, cand raspandeau mirosul lor cel placut prin toata curtea si fetele voira sa se deie peste cap ca sa se prefaca iarasi in garoafe, atunci Fiul Iepei sare iute de pe laita, da cu mana de trei ori in crucis asupra fiecarui blid cu bucatele si fetele raman fete, nu mai pot mai mult sa se prefaca in garoafe. Si asa Fiul Iepei, fara multa alergatura, chibzuire si osteneala le prinse in lat.
Fetele, la randul lor, vazand ca nu-i modru de a se preface mai mult in garoafe, nu zisera nemica, ci se supusera. Poate ca si lor le-a parut bine c-au ramas asa. Nu mult dupa aceasta venira si Stramba-Lemne cu Sfarma-Piatra din padure cu vanatul si cand intrara in curte si vazura fetele cele frumoase, statura locului ca incremeniti. Asa niste fete de mandre nu mai vazura in viata lor.
Dar ei nu statura mult astfel, caci Fiul Iepei, care era bucuros de izbanda, ii pofti sa se puie cu totii la masa. Si se pusera cu totii la masa, atat fratii de cruce, cat si fetele cele de imparat, si ospatara si se veselira impreuna. Iara dupa ce se sculara de la masa, facura fratii sfat intreolalta, cum ca, adica, sa fie si sa ramaie fata care a fost garoafa de aur nevasta Fiului Iepei, cea de argint nevasta lui Stramba-Lemne, iar cea de arama, nevasta lui Sfarma-Piatra. Si cum s-au sfatuit, asa a si ramas.
Si acum, dupa ce fiecare avea nevasta sa si traiau cu totii in curte in cea mai deplina intelegere si fericire, doi dintre frati se duceau in fiecare zi prin padurea cea de argint la vanat, iara unul ramanea acasa cu nevestele, ca nu cumva sa li se intample vreo nenorocire sau vreo neplacere.
Intr-o zi insa, nu stiu cum si din ce pricina, destul atata ca tustrei fratii se dusera la vanat, si ramasera numai nevestele singure acasa. Pe unde au imblat ei la vanat, nu va pot spune, ca eu n-am fost cu dansii ca sa-i vad, dar destul ca se intarziara si nu venira pana a doua zi acasa.
Iata insa ca peste noapte, tocmai pe cand erau nevestele mai singure acasa, vine la dansele Petrea Schiopul, mosul zmeilor care au furat stelele si luceferii, din Lumea-neagra, calare pe fratele Fiului Iepei si cum ajunge si intra in curte nici una, nici doua, apuca pe cate una de cozi si incepu a le smunci incolo si-ncoace si a le bate. Si-atata ce le-a scarmanat de cap si atata ce le-a batut, pana ce toata pielea de pe dansele a taiat-o si a sfartecat-o. Iara dupa ce le-a batut, pana ce s-a saturat, a incalecat iara pe fratele Fiului Iepei, s-a pornit la drum si s-a cam mai dus in treaba-si de unde a venit. Cand s-au intors a doua zi fratii de cruce, adica cumnatii, de la vanat, aflara pre nevestele lor plangand si vaitandu-se, de-ti era mai mare mila de dansele.
— Ce este? Ce vi s-a intamplat? De ce plangeti si va vaierati asa de tare? intreba Fiul Iepei cand le vazu astfel vaitandu-se.
— D-apoi iaca cum si iaca cum! raspunsera acestea plangand de se cutremurau camesile pe dansele. Voi v-ati dus de acasa si ne-ati lasat singure si-a venit Petrea Schiopul din Lumea-neagra si-atatea ce ne-a scarmanat de cap si atata ce ne-a batut, pana ce-a sfartecat toata pielea de pe noi.
Auzind acestea Fiul Iepei si cu fratii sai se sfatuira ce sa faca si sfatuindu-se hotarara ca in zilele urmatoare sa nu se duca defel la vanat, ci sa steie tustrei acasa, ca intamplandu-se sa mai vie Petrea Schiopul iarasi, sa-l prinda si sa-l invete cum are el sa se poarte cu nevestele, cand li-s dusi barbatii de-acasa.
Dara si Petrea Schiopul nu era asa de palit cu leuca si de prost, dupa cum si-l inchipuiau ei. Cat statura ei pe-acasa el defel nu-si arata cinstita fata. Pare ca ar fi intrat in pamant!
Si asa, de la o vreme, vazand fratii ca nu se mai arata nimeni, socotira ce socotira si iarasi se dusera tustrei la vanat, iarasi se-ntarziara si nu venira peste noapte acasa.
Petrea Schiopul, care, nu stiu de la cine si prin cine, prinsese de veste ca Fiul Iepei si cumnatii sai s-au dus la vanat, ca nevestele au ramas iarasi singure acasa, vine iarasi la dansele, insa el, de asta data, nu vine calare pe fratele Fiului Iepei sau pe vrun alt cal zdravan si voinic ca acesta.
Ci el vine-n fuga mare
Pe-un iepure schiop calare,
Calare pe-un iepure schiop.
In mana c-un bici de foc
Si cu trei pietre de moara
Legate c-o atisoara,
De cureaua lui cea lata
Si pe solduri in jos data.
Si cum soseste si intra in curte, nu sta mult pe ganduri, ci deauna apuca pe tustrele nevestele de carpa, le arunca pe iepurele sau cel schiop, se sui si el apoi calare, da pinteni iepurelui si tulai, baiete, sa te duci cu dansele in ruptul capului. Si cum ajunge in Lumea-neagra, pre nevasta Fiului Iepei o dete nepotului sau, adica zmeului celui cu douazeci si patru de capuri, pre nevasta lui Stramba-Lemne o dete zmeului celui cu douasprezece capuri, iara pre a lui Sfarma-Piatra zmeului celui cu sase capuri.
Cand se-ntoarsera acuma fratii de la vanat, aflara curtea pustie. Cauta ei nevestele cat le cauta, dar nici vorba sa le mai afle. Si cum puteau sa le afle, dupa ce Petrea Schiopul de mult acuma era cu dansele in Lumea-neagra!
Ce sa faca ei acuma? Incotro sa apuce? Unde sa le mai caute? Si fiindca nu stiau ce sa mai inceapa, incepura a se dauli cu totii ca niste copii. Dar ce le ajuta aceasta? Nemica! De aceea zise, in urma, Fiul Iepei:
— Fratilor, stiti una?
— Ce? Poate ai dat peste vrun mijloc de aflare?
— Da! Haideti cu mine ca bun e Dumnezeu, trebuie sa dau de urma lui Petrea Schiopul incotro ne-a dus nevestele, caci numai a lui treaba e aceasta, numai el si nimeni altul trebuie sa ni le fi furat!
— Haidem! Haidem! raspunsera intr-un glas Stramba-Lemne si Sfarma-Piatra.
Si cum se-nvoira, asa si facura. Se luara tustrei cumnatii si se pornira la drum si se duse, duse:
Multa lume-mparatie
Ca Dumnezeu sa ne tie,
Ca cuvantul din poveste
Ca-nainte mult mai este
Si frumos se povesteste.
Dumnezeu la noi soseste
Si se pune jos pe prag
Si sta si-asculta cu drag.
Ascultati si voi, frati buni,
Ca eu nu va spun minciuni,
Ci eu va spun o poveste
Cum a fost si nu mai este…
Si luara lumea de-a lungul si de-a curmezisul si cautara zi si noapte, doara, doara vor putea da de urma lui Petrea Schiopul si vor afla unde a dus el pre nevestele lor.
Iata ca-ntr-o vreme, dupa ce au cutreierat toata Lumea-alba in lung si-n curmezis, sosesc la Buricul pamantului.
Iara Buricul pamantului ce era? Era o groapa ca aceea fara fund, care ducea in Lumea-neagra. Si dupa ce sosira ei acolo, indata mare cunoscura ca numai printr-insa si nu prin alt loc a trebuit Petrea Schiopul sa coboare pre nevestele lor in Lumea neagra…
Deci, cum vazura ei groapa aceasta fara de fund, nu statura mult pe ganduri ce sa faca mai departe, ci alergara degraba in Targul de argint si cumparara toata matasa cata o gasira acolo si facura dintr-insa doua funii asa de groase si de lungi ca nu le mai dai de sfarsit. Mai cumparara tot din acel targ inca si o galeata mare si un buzdugan de nouazeci si noua de oca de fier si cu diamante in capete, precum si douasprezece ialovite grase.
Dupa ce cumparara ei toate lucrurile acestea, se inturnara cu dansele iarasi la Buricul pamantului si cum sosira aice, zise Fiul Iepei:
— Fratilor, eu am sa ma cobor acum in Lumea-neagra si nu m-oi lasa, pana n-oi afla pre nevestele noastre si dupa ce le-oi afla, nu ma las pana ce nu le-oi aduce la gura de dedesubt a acestei borte fara de fund, ce-i zic Buricul pamantului. Si cand oi sosi eu si-oi prinde funiile acestea de matasa si le voi clatina, sa stiti bine ca am sosit cu nevestele si voi atunci, cand oi da semn, sa trageti galeata in sus. Pana atunci voi de fel sa nu va departati de-aice, ca de nu veti sta si nu veti astepta sa stiti ca nu veti vedea pre nevestele voastre pana-i Prutul si pamantul!
— Bine! raspunsera Stramba-Lemne si Sfarma-Piatra, vom sta si vom astepta sa stim ca nu stiu ce s-a intampla!
Si dupa ce rostira ei cuvintele acestea, batura degraba doua furci mari si groase, una de-o parte de borta si alta de cealalta parte, intepenira intr-insele un sul, invartira funiile cele de matasa pe langa sul, legara de capetele lor galeata, pusera intr-insa cele douasprezece ialovite grase, cari aveau sa fie de mancare Fiului Iepei. Apoi, luandu-si Fiul Iepei palosul sau cel de aur, arcul si tolba cu sagetile, buzduganul cel de nouazeci si noua de oca de fier si ramas-bun de la cumnatii si fratii sai de cruce, se sui si el in galeata, isi facu de trei ori cruce si spuse apoi sa-l sloboada pe borta cea fara de fund in Lumea-neagra.
Stramba-Lemne si cu Sfarma-Piatra nu statura mult pe ganduri, ci prinsera de tortile sulului si incepura a slobozi galeata in jos si-o slobozira, si-o slobozira, pana ce Fiul Iepei ajunse in Lumea-neagra.
Ajungand in Lumea-neagra, Fiul Iepei se scobori din galeata, lua toate cele ce se aflau intr-insa cu sine si apoi se porni la drum prin Lumea-neagra, si se duse, se duse, duse
Multa lume-mparatie
Ca Dumnezeu sa ne tie,
Ca cuvantul din poveste
Ca-nainte mult mai este
Si frumos se povesteste.
Dumnezeu la noi soseste
Si se pune jos pe prag
Si sta si-asculta cu drag.
Ascultati si voi, frati buni,
Ca eu nu va spun minciuni,
Ci eu va spun o poveste
Cum a fost si nu mai este…
Si se duse, duse pana ce ajunse la o padure mare de aur. Iar dupa ce a ajuns el la padurea aceea, a intrat intr-insa si-a mers mai departe pana ce-a ajuns la un pod de aur. Aice, apoi, a stat locului, s-a bagat sub pod si a asteptat sa vie zmeul cel cu douazeci si patru de capuri, a carui era padurea si podul cel de aur si care tinea acuma pe nevasta sa.
Nu mult insa, dupa ce s-a ascuns el sub pod, iata ca si zmeul, care tocma atuncea era dus prin padure la vanat, se-ntoarce spre casa. Si pe cand era el trei mile in departare de pod, i se poticneste calul si un pic de nu l-a trantit jos in mijlocul drumului.
Zmeul, vazand ca i se poticneste calul pe drumul drept, se facu foc si para de manie pe dansul si racnind de se rasuna toata padurea, zise:
— De haram de cal!
Ce te poticnesti,
Ce te cumpanesti?
Manca-ti-ar cioarele
Picioarele
Si corbii
Scoate-ti-ar ochii!
Peste butuci ai sarit
Si nu te-ai poticnit,
Da’ acum, pe drumul drept,
Sanatos, voinic, destept,
Cum de mi te poticnesti
Si de ce te cumpanesti?
Ca doar nu-i pe-aice frate-tau,
Ca numai de dansul m-as mai teme eu!
Dar el, chiar pe-aice de-ar fi,
Tu tot n-ai avea de ce te poticni,
Ca nici de dansul nu ma prea-nfric,
Macar ca-i asa de voinic!…
— Ba trebuie sa te-nfrici, ca eu is pe aici, cane de zmeu ce esti! striga deodata Fiul Iepei, sarind de sub pod si inaintand cu pasi repezi si-ndesati spre dansul.
Apoi zise mai departe:
— Jos de pe frate-meu, ca destul te-a purtat noua ani in spate! Vina daca te incumeti si te lupta cu mine, cu Fiul Iepei, nazdravanul nazdravanilor si voinicul voinicilor de pe Lumea cea alba si de pe cea neagra!
Zmeul, cand auzi glasul Fiului Iepei, ii trecura fiori reci prin tot trupul si cerca sa spele putina, stiind prea bine ca:
Fuga-i rusinoasa,
Dar e sanatoasa.
Insa nu putu. Era prea tarziu. Deci, cum se apropie de pod, se scobori frumusel de pe cal, adica de pe fratele Fiului Iepei, caci calul acela era frate drept cu Fiul Iepei si cum se scobori il lega de corlatele podului si zise:
Cum voiesti sa ne luptam?
Din palose sa ne taiem
Ori la tranta sa ne dam?
Fiul Iepei, inaintand spre dansul, raspunse:
Ba la tranta,
Ca-i mai dreapta.
Caci cel ce mi se tranteste
Ori invinge voiniceste,
Ori imi cade barbateste,
Dar nicicand nu-nceluieste!
Insa mai nainte de-a se da in tranta, isi cercara puterile. Zmeul, care avea, ca si Fiul Iepei, un buzdugan de nouazeci si noua de oca de fier, zise:
— Hai mai intai si ne-om schimba buzduganele si dupa aceea ne-om lupta!
— Bucuros! De ce nu! raspunse Fiul Iepei, intinzandu-i buzduganul sau si luand pe al zmeului.
— Acuma arunca-mi buzduganul sa te vad cat de departe l-ai arunca! zise iarasi zmeul.
— Ba arunca-l tu mai intai pe al meu sa te vad pe tine ce putere ai! raspunse Fiul Iepei.
Zmeul nu se lasa mult poftit, ci luand buzduganul Fiului Iepei, cel cu diamante in capete, il zvarli tocmai in naltul ceriului, asa ca mai multe ceasuri dupaolalta nu-l zarira defel. Iara dupa aceea pica buzduganul nu departe de dansii si cand pica se cutremura pamantul si toate fiarele padurii s-ascunsera prin culcusurile lor de spaima cea mare.
Acum lua Fiul Iepei buzduganul zmeului si cand mi se opinti odata si cand mi ti-l zvarli a fost in veci, pururea, caci orisicat cautara dupa dansul si orisicat il asteptara, nu s-a mai intors nici pana astazi inapoi.
Vazand zmeul ca buzduganul sau nu se mai intoarce, intreba zicand:
— Oare de ce nu mai vine buzduganul meu?
— Ca nici va mai veni cat e lumea si pamantul, caci doara eu nu l-am aruncat, ca tine, colea prin apropiere ca sa te trezesti deodata cu dansul, ci eu l-am aruncat peste ostroavele marii si de-acolo nu s-a mai intoarce de l-ai astepta aicea chiar si pana ce ti-ar putrezi ciolanele!
— Asaaa!
— Cam asa! D-apoi cum ai socotit tu?
— Eu am socotit ca l-ai zvarlit ca mine, in naltul ceriului!
— Da, cum nu! Parca mie aceea mi-a fost in cap, sa-l zvarl ca tine si nu cum stiu eu!
— Asadara, acum nu ne ramane nemica alta de facut, decat sa ne luptam?
— Cam asa socot si eu!
— Dar cum vrei sa ne luptam?
Din palose sa ne taiem?
Ori la lupta sa ne dam?
— Ba la lupta,
Ca-i mai dreapta!
Si cum cuvanta,
Prinse-a se lupta.
Si se luptara,
Se luptara,
Zi de vara,
Pana-n sara;
Lupta lunga,
Sa le-ajunga;
Lupta-nversunata,
Sa le-ajunga odata!
Si s-au luptat trei zile si trei nopti, dupaolalta si nu s-au putut invinge.
Dupa trei zile si trei nopti au stat putin amandoi si s-au odihnit. Iara dupa ce s-au odihnit s-a facut zmeul o stanca mare de piatra, iara Fiul Iepei o piatra de moara si s-a suit unul intr-un munte, celalalt in alt munte si au inceput apoi a se repezi si-a se izbi unul in altul ca niste berbeci si cand se izbeau din zmeu iesea para rosa, iara din Fiul Iepei para verde si se-nalta para amandurora pana in naltul ceriului. Si asa de tare se luptau ei si se tranteau ca din zmeu sareau sfardii rosii.
Trei zile si trei nopti s-au luptat ei astfel si totusi nici de asta data nu se putura invinge. Si vazand ei ca nici in chipul acesta nu se pot invinge, se prefacura iarasi cum au fost mai nainte si din nou, si cu mai mare inversunare se-nclestara la lupta.
Zmeul apucand acum pe Fiul Iepei de mijloc cum l-a invartit si ce-a facut cu dansul, nu stiu, destul atata numai ca, cand l-a ridicat odata in sus si cand i-a dat drumul jos a intrat pana in genunchi in pamant.
Dar si Fiul Iepei nu de flori de cuc era nazdravan, cand a vazut ca nu e lucru de saga, ca acusi ii ajunge cutitul la os, facu ce facu, se zmanci odata voiniceste si iesind din pamant, prinse pre zmeu de mijloc si radicandu-l in sus, asa de avan mi ti-l tranti, ca a intrat pana-n brau in pamant. Iar dupa aceasta se dete ceva mai deoparte si se puse jos ca sa se mai racoreasca si odihneasca putin.
Vulturii si corbii din padurea de argint, pre care Fiul Iepei si cu cumnatii sai Stramba-Lemne si Sfarma-Piatra, in mai multe randuri ii hranisera cu mate de cerb si capra salbateca, venira si ei din Lumea-alba, prin Buricul pamantului, in Lumea-neagra dupa Fiul Iepei si acuma, cand lupta era mai inversunata si mai crancena, se invarteau pe deasupra podului de aur si croncaneau.
Zmeul, cum ii vazu pe deasupra capului sau invartindu-se si croncanind, zise:
— Vulturilor si corbilor, zburati pana-n targul verde si aduceti-mi de acolo un maldur de sau si ma ungeti pe trup, doara ma mai intaresc putin, ca daca mi-ti ajuta si voi putea invinge si omori pre Fiul Iepei am sa va fac de mancare pe doua luni de zile.
Dar vulturii si corbii nu voira sa-l asculte. Ei se facura ca nici nu l-au auzit si de aceea totuna se-nvarteau si croncaneau pe deasupra luptatorilor. Si ei stiau prea bine de ce se-nvart.
Incepura dusmanii din nou a se lupta. Si asa de amarnica si cumplita era lupta aceasta, ca acuma din zmeu iesea para verde, iar din Fiul Iepei para rosa. Si vazand Fiul Iepei ca nicidecum nu e chip sa-nvinga pe zmeu, ca se topeste de caldura si nu se mai poate tine pe picioare de osteneala, zise vulturilor si corbilor, care tot se mai invarteau si croncaneau pe deasupra capurilor lor:
— Vulturilor si corbilor, care v-am hranit si eu odata cu ce am putut si cu ce am avut, cand eram in largul meu, daca socotiti ca v-am facut atunci bine, duceti-va in targul rosu si-mi aduceti de acolo un maldur de sau si ungeti-mi trupul meu, sa va mai duceti sa-mi aduceti si oleaca de apa ca sa beu, macar odata sa ma racoresc, ca de voi putea invinge pe bala asta de zmeu, va voi face hrana dintr-insul pe trei luni!
Vulturii si corbii, se vede ca asta o asteptara, caci cum ascultara ruga Fiului Iepei, nu se invartira mai mult, ci deauna zburara la targul rosu si adusera un maldur de sau si-i unsera tot trupul. Si iara zburara si-i adusera si apa si-i detera de baut, iar cu aripile il stropira si-l racorira cum se cade, ca toata puterea, cat o avut-o inainte de lupta, a capatat-o.
Fiul Iepei, cand se vazu in putere, se rapezi iarasi asupra zmeului si cand mi ti-l insfaca, de asta data il izbi si implanta pana-n subsuori in pamant. Apoi, scotand palosul sau cel de aur, incepu a-i taia toate capurile.
Zmeul, vazand ca-i taie capurile, apuca iute fiecare cap cu mainile si voia sa le puie iara la locul lor.
Dar Fiul Iepei nu-i dete rand, ci el taindu-i degraba si mainile, a facut douazeci si patru de gramezi de hoit dintr-insul. Apoi dete gramezile celea vulturilor si corbilor ca sa le manance, dupa cum le-a fost fagaduit.
Si-acum, dupa ce a invins pre zmeu si dupa ce l-a dumicat in mii si mii de bucatele, s-a dus la frate-sau, l-a dezlegat de corlatile podului, s-a suit pe dansul calare si s-a pornit apoi spre curtile zmeului omorat.
Calul, cum vazu pre fratele sau calare pe dansul, zise:
— Ei, frate, frate! Dumnezeu sa-ti deie sanatate si zile indelungate, ca de la mare greutate m-ai mai scos! Tu-mi pari usor ca o pana, dar bala cea de zmeu era asa de grea ca, cat l-am purtat noua ani de zile se gujbeau ciolanele in mine.
— De-acum nainte, multumita lui Dumnezeu, mai mult nu-l vei purta! Cu ajutorul celui de sus amandoi ne-am mantuit de dansul! raspunse Fiul Iepei.
Apoi zise, mai departe:
— Dar ian spune, frate, cum ai fost rapit de zmei si cum ai dus-o in decursul celor noua ani, cat ai fost la dansul?
— Greu, frate, mai greu nici ca se mai poate! raspunse calul, povestindu-i din fir-in-par toata patania sa de la inceput, de cand a fost rapit si pana ce a fost legat de corlatele podului.
Si dupa ce schimbara ei cuvintele acestea, se pornira la drum si se dusera, se dusera tot intr-un suflet, pana ce ajunsera la curtile cele de aur ale zmeului pre care l-a omorat Fiul Iepei.
Si cum a ajuns la curti, Fiul Iepei deauna s-a dat jos de pe cal si s-a varat inauntru, caci nu mai putea de dorul nevestei sale, de cand a furat-o Petrea Schiopul si-a dat-o acestei iasme de zmeu cu douazeci si patru de capuri.
Nevasta sa, cand il vazu, incremeni. Iara dupa ce-si mai veni putin in fire, zise:
— Vai de mine si de mine, barbatele draga! Ce vant te-a adus in aceasta lume si cum de te-ai ratacit, pe unde nici pasarea maiastra n-a strabatut, da’ insa om pamantean? Intoarce-te draga, cat mai degraba de pe aceste locuri blastamate si afurisite, caci de-a veni si de te-a afla zmeul, a carui sunt curtile acestea, si care, de cum m-a furat mosul sau de la tine ma tine inchisa intr-insele, e vai si amar de viata ta! Cum te vede, cum te omoara!
— Cat despre aceasta, nici capul sa nu te doara, nevastuica! raspunse Fiul Iepei zambind, caci mai nainte de a sosi aice m-am grijit eu si de dansul! L-am pus bine la podul de aur, unde vulturii si corbii fac acuma praznic din dansul!
Tanara nevasta, cand auzi vestea aceasta, bucuria ei nu era proasta. Si spre semn de multumire cuprinse pre Fiul Iepei in brate si-l saruta de mai multe ori cu dulceata, rugandu-l sa-i povesteasca si ei toata intamplarea.
Fiul Iepei nu se puse de pricina, ci-i povesti din fir in par toata intamplarea de cum s-a pornit de-acasa, din padurea de argint si pana ce-a ajuns la dansa.
Iara dupa ce sfarsi de povestit se pusera amandoi la masa si ospatara si se petrecura, ca doi soti plini de iubire, care nu s-au vazut de-un timp mai indelungat.
Zmeul ce l-a omorat Fiul Iepei la podul de aur avea intr-o noua pivnita o besica mare de peste plina de putere si o rasnita de diamant.
Nevasta, cat statura ei la masa, intre multe altele, ii povesti si despre aceste doua lucruri pretioase ale zmeului.
Fiul Iepei, cum auzi de una ca asta o si mana pre nevasta-sa intr-a noua pivnita ca sa i le aduca.
Nevasta, de dragul barbatului sau, nu astepta mult rugata, ci cat ai bate in palmi se duse si i le aduse.
Fiul Iepei, cum capata besica in mana, beu jumatate de putere dintr-insa, anume ca sa se mai intareasca pentru luptele si alergaturile ce avea sa le faca de acuma inainte, iara jumatate de putere o puse intr-o plosca, pastrand-o pentru mai tarziu. Dupa aceea, a zis nevestei sale:
— Scumpa mea nevasta, eu ma duc sa scot acuma din mana zmeilor si pe cumnatele mele, adica pe surorile tale, iara tu ramai aice si sa astepti pana ma voi intoarce!
— Ba asta n-o mai face! zise nevasta ingrijorata. Abia ai scapat de-o primejdie si-acuma voiesti sa te bagi in alta!… Ramai mai bine cu mine!
Dar Fiul Iepei, cu toata rugamintea si plansetul nevestei sale, n-a voit s-o asculte, ci luandu-si ramas-bun de la dansa, s-a pornit iarasi la drum si s-a dus, s-a dus,
Multa lume-mparatie
Ca Dumnezeu sa ne tie,
Ca cuvantul din poveste,
Ca-nainte mult mai este
Si frumos se povesteste.
Dumnezeu la noi soseste
Si se pune jos pe prag
Si sta si-asculta cu drag.
Ascultati si voi, frati buni,
Ca eu nu va spun minciuni,
Ci eu va spun o poveste
Cum a fost si nu mai este.
Si s-a dus, s-a dus pana ce-a ajuns langa un ogor mare unde arau douasprezece pluguri iara in urma lor mergand o namila de om inalt si pantecos manca toate brazdele si totusi striga:
— Vai de mine si de mine!, ce sa ma fac ca n-am destula hrana cu ce sa ma hranesc!
— Mai desfundatule, da cine esti tu, ca mananci mereu si totusi strigi cat iti ie gura ca n-ai cu ce te satura? il intreba Fiul Iepei, cum il vazu.
— Eu sunt Flamandu’! raspunse acesta, cascand o gura cat o sura.
— Poate vrei sa zici Flamanzila!
— Flamanzila ori Flamandu’ tot un drac, fie cum o fi! Atat stiu ca sunt rupt in cos de foame.
— Daca intr-adevar tu esti Flamandu’, apoi vina cu mine, ca imbland prin lume poate vei da undeva de mai multa hrana si cine mai stie, poate ca te-i satura si tu vreodata!
Flamandu’, bucuros de tovarasie si poate si mai bucuros de ceea ce auzea, nu stete mult pe ganduri, ci mai infulecand inca vreo cateva brazde dintr-o singura inghititura, se porni la drum cu Fiul Iepei.
Iata ca mergand ei o bucata de loc acuma cat vor fi mers, dau peste alta namila mai dihai decat Flamanzila, stand ghemuit ca un arici intre doisprezece stanjeni de lemne ce ardeau si strigand, cat il lua gura, ca piere de frig.
— Mai, da cine esti tu si cum te cheama ca stai intre doisprezece stanjeni de lemne care ard si tu totusi strigi ca iti este frig? intreaba Fiul Iepei.
— Eu sunt Frigu’! raspunse acesta, sculandu-se de jos si raspandind in jurul sau un frig ca acela ca si lemnele ce ardeau pocneau de ger.
— Poate vrei sa spui Friguricea!
— Friguricea, Tremuricea, Gerila ori Frigu’ totuna-i, dar de frig stiu ca mi-e frig ca si inima tremura-n mine.
— Daca esti Frigu’, zise mai departe Fiul Iepei, apoi hai si tu cu mine, ca imbland prin cea lume cine mai stie, Dumnezeu e bun, poate ca ti-am afla si tie vreun leac!
Frigu’ se porni bucuros si se duse si el impreuna cu Fiul Iepei si cu Flamandu’ si se duse pana ce ajunse in padurea de argint. Iar dupa ce au ajuns la padurea aceasta se bagara intr-insa si mersera mai departe, pana ce ajunsera la un pod de argint. Aice, apoi se oprira, caci padurea aceasta era a zmeului celui cu douasprezece capuri, care tinea acuma pe cumnata cea mijlocie a Fiului Iepei, adica pe nevasta lui Stramba-Lemne. Iara zmeul tocmai atuncea se afla prin padure la vanat.
Si cum sosira ei la podul cel de argint, se bagara tustrei sub pod si asteptara cu nerabdare, doara vine mai degraba ca sa-l mantuiasca si pre acesta de zile, ca si pre frate-sau, cel de la podul de aur, din padurea cea de aur.
Iata ca nu mult dupa aceasta, sosind si zmeul de la vanat spre casa, cand erau trei mile departare de pod, i se poticneste calul si cat pe ce era sa cada jos si sa-si franga capul.
Zmeul, cum vede ca se poticneste, striga manios:
— De, haram de cal!
Ce te poticnesti?
Ce te cumpanesti?
Manca-ti-ar cioarele
Picioarele
Si corbii
Scoate-ti-ar ochii
Peste butuci ai sarit
Si nu te-ai poticnit,
Da’ acuma pe drum drept,
Sanatos, voinic, destept,
Cum de mi te poticnesti
Si de ce te cumpanesti?
Ca daca nu-i pe-aici Fiul Iepei,
Ca numai de dansul m-as mai teme,
Dar, el chiar pe-aici de-ar fi,
Tot n-ai avea de ce te poticni!
— Ba aice sunt si eu, bala de zmeu ce esti! racni Fiul Iepei, sarind de sub pod inaintea lui si tinand in mana buzduganul sau cel de nouazeci si noua de oca de fier.
Zmeul, cand il vazu, singur nu stia ce sa faca de infuriat si de manios ce era, se desculta intai de-o ciubota si zvarlind-o spre curtile sale cele de argint, sari acoperamantul curtii cine stie unde si cand cazu jos se facu mii si mii de farami. Apoi s-a scoborat de pe cal si apropiindu-se de Fiul Iepei, ii zise, plin de furie si manie:
— Cum voiesti sa ne luptam?
Din palose sa ne taiem,
Ori la tranta sa ne dam?
— Ba la tranta,
Ca-i mai dreapta!
Caci cel ce mi se tranteste
Ori invinge voiniceste,
Ori imi cade barbateste!
Dar nicicand nu-nceluieste!
Raspunse Fiul Iepei cu sange rece, ca si cand ar fi fost vorba de-o tranta de-a baietilor.
Si cum cuvanta
Prinse-a se lupta.
Si se luara
Pe subsuoara
Si se luptara
Zi de vara,
Pana-n sara,
Lupta lunga,
Sa le-ajunga,
Lupta-nversunata,
Sa le ajung-odata.
Si se luptara cat se luptara, dar niciunul nu putu sa-l dovedeasca pe celalalt. Flamandu’ si Frigu’ stau sub pod si ascultau cum se trantesc, dar de iesit afara niciunul nu iesi. Se vede ca Fiul Iepei le-a spus anume ca sa nu iasa.
Nu mult dupa aceasta iata ca soseste un card de vulturi si corbi si-nvartindu-se pe deasupra luptatorilor incepura a croncani de-ti lua auzul.
Erau aceiasi vulturi si corbi pe care i-a hranit Fiul Iepei in Lumea-alba cu mate de cerb si de capra salbatica si care i-au ajutat sa omoare pe zmeul cel cu douazeci si patru de capuri, de la podul de aur.
Zmeul, cum ii vazu zburand si croncanind pe deasupra capului, zise:
— Vulturilor si corbilor, zburati pana in targul rosu si nu aduceti un maldur de sau si ungeti trupul meu, ca de mi-ati aduce si voi invinge pre Fiul Iepei, am sa va fac dintr-insul de mancare pre trei zile.
Dar vulturii si corbii nu voira sa-l asculte, ci ei se-nvartira si mai departe pe deasupra lor.
— Vulturilor si corbilor, zise acum Fiul Iepei, daca socotiti voi ca v-am facut si eu candva vreun bine, ascultati-ma pre mine si duceti-va in targul rosu si-mi aduceti un maldur de sau sa-mi ung trupul meu si-mi aduceti si apa sa beu ca sa ma mai racoresc si intaresc putin, ca apoi va dau de mancare cat v-a pofti inima!
Vulturii si corbii, cum auzira pe Fiul Iepei vorbind, deauna zburara in targul rosu si-i adusera un maldur de sau si-i unsera tot trupul si-i adusera si apa de baut si-l stropira cu penele si Fiul Iepei s-a racorit si imputernicit si-acuma cand l-a prins pre zmeu l-a izbit pana in grumaz, in pamant. Apoi a scos, degraba, palosul sau cel de aur si i-a taiat toate douasprezece capuri si a facut douasprezece gramezi de hoit din trupul zmeului si le-a dat apoi vulturilor si corbilor spre mancare.
Iara dupa ce a omorat acuma si pre acest zmeu, s-a intors Fiul Iepei la pod, a luat pre Flamandu’ si pre Frigu’ cu sine si s-au pornit tustrei spre curtile de argint ale zmeului.
Cand ajunse Fiul Iepei la curti si cand l-a vazut cumnata-sa se-nspaimanta de dansul si-i zise:
— Cumnatele draga, ce vant te-a abatut pe aice, pe unde nici pasare maiastra nu strabate, dar inca un om pamantean? Intoarce-te degraba inapoi, ca unde ai sosit bine n-ai nimerit, ca daca vine zmeul care ma tine acuma pe mine si care trebuie sa fie foarte manios, pentru ca odinioara a sfarmat tot acoperamantul curtilor cu o ciubota de-ale sale, ce-a azvarlit-o din departare ca semn ca se apropie de casa si de te afla aice, sa stii ca nu ramane niciun ciolanel din tine!
— Ba, ramane, zau! raspunse Fiul Iepei, caci zmeul de care-mi vorbesti dumneata, nu este mai mult intre cei vii!… Si daca nu ma crezi, iata aicea am doi martori! zise el mai departe, aratand pe Flamandu’ si pe Frigu’, acestia pot sa-ti spuie, daca vrei, ce s-a intamplat cu zmeul tau!… Corbii si vulturii se hranesc acuma dintr-insul la podul de argint, unde i-am scurtat zilele. Si nu numai pe dansul l-am omorat eu, ci si pre frate-sau cel cu douazeci si patru de capuri!
Cumnata-sa, cand auzi de una ca asta, se implu de bucurie si singura nu stia cum sa-i multumeasca si cu ce sa-l primeasca mai bine, ca a scapat-o din robie.
Trei zile si trei nopti a stat Fiul Iepei la aceasta cumnata ca sa se mai odihneasca. Si trei zile si trei nopti cumnata sa il tinu ca pe palma. Dar nici Flamandu’ si nici Frigu’ nu fura trecuti cu vederea, ci si acestora li se dete de mancare si de baut cat le pofti inima si-a facut pentru Frigu’ un focsor de s-a dus vestea, caci slava Domnului era de unde sa faca.
In revarsatul zorilor de-a patra zi insa, zise Fiul Iepei catre cumnata sa:
— Cumnatica draga, eu plec acuma cu fratii mei mai departe, ca sa caut si sa omor si pre cel de pe urma zmeu, pentru ca numai asa si nu altfel voi putea scapa si pre cealalta cumnata, adica pre sora dumitale cea mai mica, iara dumneata ramai aice pana ce m-oi intoarce.
Si rostind cuvintele acestea se porni Fiul Iepei, dimpreuna cu fratii sai, Flamandu’ si Frigu’ iarasi la drum si se duse, duse
Multa lume-mparatie
Ca Dumnezeu sa ne tie,
Ca cuvantul din poveste
Ca-nainte mult mai este
Si frumos se povesteste.
Dumnezeu la noi soseste
Si se pune jos pe prag
Si sta si-asculta cu drag.
Ascultati si voi, frati buni,
Ca eu nu va spun minciuni,
Ci eu va spun o poveste
Cum a fost si nu mai este…
Si se duse, duse, pana ce ajunse intr-o padure de arama. Si dupa ce au intrat ei in padurea cea de arama, mersera tot inainte pana ce ajunsera la un pod de arama. Aici, apoi, se bagara tustrei sub podul acesta si asteptau sa vie zmeul cel cu sase capuri, care era dus la vanat si a carui era padurea si podul cel de arama.
Iata ca nu mult dupa aceasta, la o indepartare de trei mile de la pod, calul zmeului, care venea acuma de la vanat spre casa, se poticni si cat pe ce de nu-l izbeste la pamant.
Zmeul manios si infuriat de aceasta intamplare neasteptata, cand il vede poticnindu-se, ii zice:
— De, haram de cal!
Ce te poticnesti?
Ce te cumpanesti?
Manca-ti-ar cioarele
Picioarele
Si corbii
Scoate-ti-ar ochii!
Peste butuci ai sarit
Si nu mi te-ai poticnit,
Da’acuma pe drum drept
Sanatos, voinic, destept,
Cum de mi te poticnesti
Si de ce te cumpanesti,
Ca doar nu-i pe-aici Fiul Iepei?
Si el chiar pe-aici de-ar fi
Tu tot n-ai avea de ce te poticni!
Ca eu nu ma prea tem de dansul!
— Ba-s aici, cane de zmeu ce esti! racni Fiul Iepei sarind de sub pod si inaintand spre dansul.
— Daca tu esti pe aici, adaugi zmeul infuriat, spune-mi ce cauti si ce voiesti de la mine?
— Ce caut? Ti-oi arata eu tie ce caut! Scoboara-te numai de pe cal! striga Fiul Iepei si mai tare.
Zmeul, nu lenes, sari repede de pe cal si zise:
— Daca-i treaba asa, spune-mi
Cum voiesti sa ne luptam?
Cu palose sa ne taiem,
Ori la tranta sa ne dam?
— Ba la tranta. Ca-i mai dreapta!
Raspunse Fiul Iepei cu sange rece.
Si cum cuvanta,
Prins-a se lupta.
Si s-apucara
Pe subsuoara.
Si se luptara,
Zi de vara,
Pana-n sara,
Lupta lunga,
Sa le ajunga,
Lupta inversunata,
Sa le-ajunga odata.
Si s-a luptat Fiul Iepei si cu acest zmeu o zi intreaga si nu l-a putut invinge.
Iata insa ca, pe cand lupta lor era mai inversunata, se-apropie vulturii si corbii de mai nainte si croncanind zboara pe deasupra lor.
— Vulturilor si corbilor, zise zmeul cum ii vazu, zburati pana in targul rosu si-mi aduceti un maldur de sau si-mi ungeti voi trupul meu, ca de mi-a ajuta Dumnezeu sa omor pre Fiul Iepei va fac de mancare pentru trei zile.
Insa vulturii si corbii se facura ca nici nu-l aud.
Zise, apoi, Fiul Iepei:
— Vulturilor si voi, corbilor, pene albe, daca socotiti ca v-am facut si eu candva vrun bine, zburati pana in targul rosu si-mi aduceti un maldur de sau si-mi ungeti trupul meu si-mi aduceti si apa si-mi dati sa beu ca sa ma mai racoresc putin, ca de-mi ajuta Dumnezeu sa-nving si pre acest zmeu, va fac sase gramezi de hoit dintr-insul ca sa aveti ce manca si cu ce va satura!
Vulturii si corbii, cum il auzira pre Fiul Iepei vorbind, deauna zburara in targul rosu si adusera un maldur de sau, si-i unsera tot trupul si adusera apoi si apa si-i detera de baut, iara cu aripile il stropira si racorira. Si prinse Fiul Iepei la putere.
Si Fiul Iepei, cum a prins acuma la putere si s-a mai odihnit putin, deauna a apucat pre zmeu de mijloc si cand s-a invartit cu dansul si cand mi l-a trantit odata s-a bagat zmeul pana subsuoara in pamant. Apoi a scos iute palosul si i-a taiat toate capurile si-a facut dintr-insele sase gramezi de hoit si le-a dat vulturilor si corbilor spre mancare. Iara dupa aceasta, intorcandu-se la pod, a strigat pe Flamandu’ si pe Frigu’ sa iasa din ascunzisul lor afara. Si iesind acestia de sub pod, se pornira cu totii mai departe si se dusera pana la curtile cele de arama ale zmeului, unde se afla cumnata sa cea mai mica.
Ajungand la curti si intrand tustrei inauntru, stapana de casa, cand il vazu pre Fiul Iepei se inspaimanta si zise:
— Cumnatele draga, ce vant te-a abatut pe aice, pe unde nici pasare maiastra nu poate strabate, da inca om pamantean? Intoarce-te inapoi si fugi degraba de pe-aceste locuri pangarite si afurisite, ca de-a veni zmeul si de te-a afla, e vai si amar de capul tau! Cum te vede, cum te omoara!
— Cat despre aceasta sa n-ai nicio teama, scumpa mea cumnatica, ca eu mai nainte de a ma porni si sosi la aceste curti, m-am ingrijit si de zmeu! Dumneata sa fii sanatoasa, ca lui n-are sa-i mai cante cucu! I-am venit de hac la podul de arama unde vulturii si corbii fac acuma praznic din carnea lui!
Cumnata sa, cand auzi aceasta stire neasteptata sari drept in sus de bucurie, si nu stia singura cum sa-i multumeasca si cu ce sa-l primeasca mai bine, pentru ca a mantuit-o de zmeu. Aduse apoi de mancare si-i pofti pe tustrei la masa si se pusera cu totii la masa si ospatara pana ce se saturara.
Iara dupa ce au mancat si baut cat le-a poftit inima, se culcara tustrei fratii ca sa se odihneasca, caci erau foarte osteniti de drum si mai ales Fiul Iepei. Acesta numai de-abia se mai putea tine pe picioare de vlaguit ce era. Si nici e de mirare dupa ce el a avut atata sa se lupte cu zmeul.
Si-acuma, tustrei zmeii erau morti. Vulturii si corbii de mult avura parte de dansii. Fetele cele de imparat erau slobode, puteau sa se duca orisiunde ar fi voit, caci zmeii nu puteau mai mult nemica sa le faca.
Acum Fiul Iepei foarte lesne ar fi putut sa le ieie si sa se intoarca cu dansele in Lumea-alba. Dar el nu se intoarse asa degraba, ci era cineva pre care nu putea sa-l lase in pace, mai cu sama ca de la acela i s-au tras toate neplacerile si neajunsurile cate avu sa le sufere.
Acel cineva era Petrea Schiopul, mosul zmeilor, care a furat din Lumea-alba pre fetele imparatului, sotia Fiului Iepei, a lui Stramba-Lemne si a lui Sfarma-Piatra.
Deci, a doua zi de dimineata, cum se sculara, isi lua Fiul Iepei ramas-bun de la cumnata sa si se porni cu cei doi frati ai sai, Flamandu’ si Frigu’, doara poate or da undeva de Petrea Schiopul, doara poate or pune mana pe dansul ca sa-l trimita pe urma nepotilor sai. Si pornindu-se tustrei, se duse, se duse,
Multa lume-mparatie
Ca Dumnezeu sa ne tie,
Ca cuvantul din poveste
Ca-nainte mult mai este
Si frumos se povesteste.
Dumnezeu la noi soseste
Si se pune jos pe prag
Si sta si-asculta cu drag.
Ascultati si voi, frati buni,
Ca eu nu va spun minciuni,
Ci eu va spun o poveste
Cum a fost si nu mai este…
Si se duse, se duse, pana ce ajunse la un bordei mare de fier, ai carui pareti erau de doi stanjeni de grosi.
Acela era bordeiul lui Petrea Schiopul. Intr-insul locuia mosul zmeilor.
Fiul Iepei, cum dete cu ochii de dansul si cum intelese acuma de la cine si prin cine va fi inteles, ca acest bordei e al lui Petrea Schiopul, deauna izbi intr-insul de vreo cateva ori cu buzduganul cel de nouazeci si noua de oca de fier, de ti se parea ca are sa-l faca mii de farami. Dar oricat se munci el ca sa-l sfarme, nu putu, pentru ca bordeiul lui Petrea Schiopul nu era de sama bordeielor celor tiganesti, facute din vro cateva scanduri si acoperite cu lut, ci el era asa de tare ca buzdugan trebuia sa fie acela, da’ inca sa-l mai si sfarme.
Si pe cand Fiul Iepei stupia foc si para, pentru ca toata munca ii era in zadar, pe-atunci Petrea Schiopul sta inchis intr-insul ca intr-o cetate si nici gand nu avea sa iasa afara.
Vazand Fiul Iepei ca nu poate defel sfarma bordeiul si din pricina lui nici pe Petrea Schiopul nu putea pune mana ca sa mi-l trimita in cealalta lume, pe urma nepotilor sai, porunci Frigului sa aduca degraba nouasprezece stanjeni de lemne si sa faca cu dansii foc imprejurul bordeiului, iara Flamandului ii zise sa aduca atata lut cat socoteste el ca i-ar ajunge spre acoperirea celor doisprezece stanjeni, ca acestia sa arda inabusit deasupra bordeiului.
Frigu’ si Flamandu’ nu asteptara sa le mai spuie inca o data, ci fiind foarte bucurosi de aceasta porunca, alergara tot intr-o fuga, dardaindu-i celui dintai dintii din gura ca si cum l-ar fi apucat toate nabadaile, iar cel din urma cascand o gura cat o sura de ti se parea ca are sa inghita tot ce-i va iesi inainte si cat a-i bate din palmi aduse Frigul doisprezece stanjeni de lemne, iar Flamandul ca la vreo douazeci si patru de cara de lut. Si cum se-ntoarsera inapoi, cladira lemnele deasupra bordeiului si le detera foc, iara peste lemne pusera lut ca sa arda inabusit. Si pe cand ardea focul mai tare si caldura era mai mare, pe-atunci Frigu’ se tologia in toate partile si se prajea la foc, iara Flamandu’ inhata cate un car de lut cu carbuni cu tot si-l da deodata pe gura. Si asa Frigu’ saturandu-se de caldura, iara Flamandu’ de mancare, arse intreg bordeiul si dimpreuna cu dansul arse si Petrea Schiopul.
Dar deoarece Petrea Schiopul macar ca l-au ars de viu totusi ar fi avut sa invie ca o salamasdra, daca l-ar fi lasat acolo, de aceea au luat si toata cenusa bordeiului si-a Petrii Schiopului si ducand-o de-acolo, au ingropat-o pe muntele Ilionului.
S-acum dupa ce s-a mantuit si de Petrea Schiopul s-a intors Fiul Iepei cu fartatii sai la cumnata sa de la curtea de arama. Si cum ajunse, ii zise cumnatei sale sa se gateasca de drum, ca el a venit acuma s-o ieie si s-o duca la barbatul sau.
Cumnata sa, plina de bucurie ca a scapat cu totul din ghearele zmeilor, si mai bucuroasa ca in curand se va intoarce la barbatul sau cel adevarat, cat ai scapara dintr-un amnar fu cu toate gata de drum, numai sa se porneasca.
Fiul Iepei, vazand ca cumnata sa e acum gata, dete de trei ori in crucis cu palosul asupra curtii, si curtea, dimpreuna cu toate odoarele cate se aflara intr-insa, se prefacura intr-un mar de arama. Lua apoi marul si-l puse in san.
Dupa aceasta, pornindu-se Fiul Iepei cu cumnata sa si cu cei doi fartati ai sai, se duse cu dansii pana la curtea cea de argint. Aici, dand iarasi de trei ori in crucis cu palosul asupra curtilor, curtile, cu toate podoabele si odoarele dintr-insele, se prefacura intr-un mar de argint. Fiul Iepei il puse si pre acesta in san, luand pre cumnata-sa si pornira cu totii mai departe spre curtea cea de aur unde se afla nevasta sa.
In urma ajungand la nevasta sa, a luat de aicea mai intai douasprezece ialovite grase, ca sa aiba merinde pe drum si-o rasnita de diamant si punand ialovitele, rasnita si tustrele nevestele, pe frate-sau, care de cand Fiul Iepei a omorat pre zmeul cel cu douazeci si patru de capuri, nu s-a mai departat nicairi de-acasa, s-a suit si el calare, si dand apoi iarasi in crucis asupra curtii si aceasta s-a prefacut cu toate odoarele dintr-insa intr-un mar de aur. Si luand Fiul Iepei pre acest mar si bagandu-l in san, s-au pornit mai departe si s-au dus, s-au dus, pana ce au ajuns cu totii la Buricul pamantului.
Stramba-Lemne si cu Sfarma-Piatra de cum s-a coborat Fiul Iepei in Lumea-neagra ca sa caute pre nevestele lor, nu se departara defel de langa Buricul pamantului, ci statura aice si-l asteptara cu cea mai mare nerabdare pana ce s-a intoarce. Si daca li s-a sfarsit mancarea sau bautura, unul ramanea de straja, iara celalalt lua arcul, tragea si da o raita prin apropiere, sageta care salbataciune ii iesea mai intai inainte, o inhata in spate si-ntr-o mica de ceas se-ntorcea iara inapoi. Se temeau ca nu cumva parasind pe mai mult timp Buricul pamantului, tocmai atunci sa vie Fiul Iepei cu nevestele si sa n-aiba apoi cine ii scoate afara.
Acuma, sosind Fiul Iepei la Buricul pamantului, puse pre neveste, pre cele douasprezece ialovite si pe frate-sau in galeata si clatinand odata si bine funiile cele de matasa, de care era legata galeata, dete de stire fratilor de cruce si cumnatilor sai de pe Lumea-alba sa traga in sus, iara el, Frigul, Flamandul si rasnita cea de diamante, ramasera jos. Fiind, cum am mai spus, la locul lor, cum vazura semnul dat, deauna prinsera amandoi de funii, trasera voiniceste galeata in sus si-o scoasera afara cu tot ce era intr-insa. Si dupa ce se scoborara nevestele si manzul iepei din galeata, o slobozira iarasi in jos.
Ce face insa acum Fiul Iepei? Socotiti ca el s-a suit in galeata, dupa cum a fost zis? Nici vorba! El era cu mult mai ajuns de cap si prefacut, decat sa faca o neghiobie ca aceasta! El voi mai intai sa se incredinteze de-i sunt cumnatii sai asa de credinciosi si priinciosi, cum le-a fost si el lor si-apoi sa se suie. De aceea, in loc sa se suie acuma singur in galeata, puse intr-insa rasnita cea de diamant ca sa vada: scoate-or cumnatii sai, ori nu? Si daca vor scoate-o, de vor avea vreun gand rau cu dansul, atunci va ramane cel putin cu viata.
Si pe cand s-au suit nevestele in galeata, el le-a zis ca, dupa ce vor fi scoase in Lumea-alba, sa nu spuie nemica fartatilor sai, ca el ar mai avea ceva pe langa sine, ci sa le spuie daca vor fi intrebate, ca a ramas singur ca cucul. Si asa au si spus ele, cand au fost intrebate.
Stramba-Lemne si cu Sfarma-Piatra cugetand ca nu alta, ci Fiul Iepei e in galeata, trasera galeata cu rasnita pana la jumatate de Buricul pamantului si de-acolea, taind pe nevazute funiile, se facura ca scapa galeata. Si asa ii detera drumul.
Cand ajunsera jos galeata si cu rasnita de pamant se facura mii si farami. Iara nevasta lui Fiul Iepei lesina de spaima.
— Ei lasa, mari blestamatilor si miseilor ce-mi sunteti! Asa vi-i treaba? Asta vi-i multumita si recunostinta voastra pentru ca mi-am pus viata la mijloc pana ce v-am scos nevestele din ghearele zmeilor si vi le-am adus de-a gata numai sa le cuprindeti in brate! Doara sa nu mai ies eu de-aice cat va fi lumea si pamantul si sa nu mai dau ochii cu voi! Numai asa veti putea scapa teferi din mainile mele! Dar bun e Dumnezeu si mester dracu’!
Asa cuvanta Fiul Iepei plin de amaraciune si manie, cand vazu cazand galeata. Apoi, intorcandu-se catre Frigu’ si Flamandu’, fratii sai din Lumea-neagra, le zise:
— De acum, fratilor mei, va-ntoarceti si va duceti incotro v-or duce ochii si picioarele, caci cu mine n-aveti ce mai cauta! Am socotit sa va iau si pre voi in Lumea-alba si sa va multamesc mai bine pentru ajutorul si prietenia ce mi-ati aratat pana acum, dar vedeti si voi singuri ca nu mi-am putut indeplini dorinta. Blastamatii si miseii de cumnati mi-au zadarnicit toate planurile!
Frigu’ si Flamandu’ nu voiau sa se desparteasca de dansul o data cu capul, ci ziceau ca vor merge si ei de-ar sti bine ca-i duce drept la moarte.
Dar Fiul Iepei nu voi defel sa-i ieie si zise ca, daca-i doresc binele, sa-l lese singur, si ce se va mai intampla, intample-se, ca lui, de acuma inainte, prea putin ii pasa.
Ce era sa faca acuma Frigu’ si Flamandu’? Sa-l lase singur nu le da mana! Sa mearga cu dansul, iara nu le da mana, ca n-ar fi voit pentru toti dumnezeii sa-l mai supere de cum era, si era Fiul Iepei foarte suparat, suparat, ca nu va pot spune… ii facura deci pe voie, se despartira de dansul si se duse fiecare in treaba-si.
Fiul Iepei, ramanand acuma singur in Lumea-neagra, isi lua buzduganul cel de nouazeci si noua de oca de fier si palosul, care arme ramasesera la dansul, se-ntoarse inapoi de la Buricul pamantului si pornindu-se prin Lumea-neagra se duse, se duse
Multa lume imparatie
Ca Dumnezeu sa ne tie,
Ca cuvantul din poveste
Ca-nainte tot mai este
Si frumos se povesteste.
Dumnezeu la noi soseste
Si se pune jos pe prag
Si sta si-asculta cu drag.
Ascultati si voi, oameni buni,
Ca eu nu va spun minciuni,
Ci eu va spun o poveste
Cum n-a fost si nu mai este…
Si se duse, duse, pana ce ajunse la o curte mare si frumoasa, de ti se duceau ochii cand te uitai la dansa.
Aceasta curte, peste care a dat el acuma, era a Frumoaselor.
Si fiindca era foarte ostenit de drum si nu stia singur incotro sa mai apuce, socoti sa intre in curtea aceasta, sa vada cine locuieste inauntru, si apoi, dupa ce se va mai odihni, sa plece mai departe incotro l-or duce ochii si picioarele. Si cum socoti asa si facu. Se duse si batu in usa.
Frumoasele, cum auzira ca bate cineva in usa, indata sosira ca sa vada cine-i. Si nu mica le-a fost mirarea si uimirea cand deschisera usa si vazura inaintea lor un voinic inalt si frumos cum nu vazusera ele de multa vreme.
Dar las’ ca nici Fiul Iepei n-o patit mai bine. Si cand dete cu ochii de dansele, ramase ca incremenit. Asa niste fete frumoase n-a vazut de cand l-o nascut ma-sa, macar c-o umblat atat Lumea-alba, cat si cea neagra in lung si curmezis.
Dar nici n-avea cum sa nu se uimeasca de dansele, caci doara nu de flori de cuc se numeau ele Frumoasele.
— Ce vant te-abatu pe aice, voinice? intreaba Frumoasele, dupa ce-si venira in ori.
— Vant bun, caci ma abatu pe la voi, cele mai frumoase fete din lume, cate le-am vazut si le cunosc pana acuma! raspunse Fiul Iepei, zambind.
— Si care ti-i numele, daca ne este iertat sa te intrebam? zisera Frumoasele mai departe.
— Numele meu e Fiul Iepei! raspunse acesta. Dar al vostru care-i?
— Al nostru e Frumoasele!
— Asa! Apoi sa aveti parte de frumusete! zise Fiul Iepei, putin cam ingrijorat cand auzi numele acesta.
Caci el stia din batrani ca Frumoasele, pe cat sunt de frumoase si dragastoase, pe atata sunt si de rautacioase si rar care barbat, insa mai cu sama rar care voinic tanar si frumos scapa teafar cand incape pe manele lor. Dar las’ ca nu degeaba era si el nazdravan. Stie el cum sa le vie de hac, numai daca le-ar fi plesnit prin minte sa-i faca vreun rau.
Frumoasele, bucuria lor, cum auzira ca voinicul ce-a sosit la dansele e Fiul Iepei, il poftira inauntru, il dusera in cea mai mare si mai frumoasa odaie din cate incaperi avea curtea si-l poftira sa sada pe-un divan de matase, cugetand in sine ca acuma e al lor, ca mai mult nu le va scapa din mana.
Fiul Iepei nu se puse de pricina, mai ales ca era foarte ostenit de drum. Dar, in acelasi timp, scoase o triscuta de sub brau, care asemenea o purta totdeauna cu sine si din care, ori si de cate ori avea vreun alean la inima, tragea cate-o doina de cele batranesti ca sa se mai aline, sau cate-o hora ca sa-i mai treaca din cea jale si urat.
Frumoasele, cum se aseza Fiul Iepei pe divan, se pusera si ele, una de-o parte si alta de alta parte de dansul, pe divan, iara a treia in fata, pe-un scaun si incepura a-l intreba cate de toate. Si de ce-l intrebau, de ce le istorisea mai multe, ele de aceea se apropiau si se lipeau mai tare de dansul si incepura a-l dizmerda, saruta, doara, doara il scot din sarite, caci asa-i obiceiul Frumoaselor cand le pica in mana cate un strain voinic si frumos.
Fiul Iepei insa, cunoscandu-le naravul si vazandu-le ca prea tare se infoca si se apropie de dansul, pune trisca la gura si unde nu mi-ti incepe a trage o hora, stii colea una din cele voinicesti, ca de piatra sa fi fost si totusi ai fi sarit drept in sus si-ai fi prins a juca.
Asa facura si Frumoasele, cand auzira hora sarira ca niste caprioare drept in sus si unde nu mi se prinsera la joc si unde imi incepura a se-nvarti si a juca de se cutremura pamantul sub dansele. Si cu cat Fiul Iepei zicea mai frumos din trisca, ele cu atata mai mult se farmacau de cantecul lui si cu atata mai tare sareau in sus si tropaiau. Si atata ce jucara si atata ce mi se zbuciumara, pana ce picara la pamant ca moarte de vlaguite ce erau.
— Ei, cum v-a placut cantecul meu? intreba Fiul Iepei dupa ce le-a vazut pre dansele tologite la pamant.
— Foarte frumos! Mai frumos nici nu se poate! raspunsera acestea gafaind.
— Daca ziceti ca v-a placut asa de tare, apoi faceti-mi si mie una pe plac! zise mai departe Fiul Iepei.
— Bucuroase, de ce nu, numai spune-ne ce doresti, ca acusi iti implinim orice dorinta ai avea!
— De buna sama?
— Inca ne mai intrebi?
— Daca-i asa treaba, apoi spuneti-mi cine m-ar putea scoate de aicea in Lumea-alba, sau indreptati-ma voi, daca stiti cum, sa ies de aice.
— Ba badita, asta n-am mai face-o! Nu vezi ca noi suntem singure aice, si tocmai acuma, cand s-o indurat Dumnezeu sa ne trimita si noua un suflet de voinic in casa, care ne-ar putea apara de toate relele, sa te lasam pe dumneata ca sa te duci asa degraba de la noi? Nu stii dumneata ca de s-ar intampla una ca aceasta, noi ne-am topi de pe picioare de doru-ti?
— Vai ca sirete si prefacute mai sunteti! Mare gogoman o mai fi acela care v-ar crede asa degraba, si nici una, nici doua s-ar lua dupa vorbele voastre!
— Si de ce, voinice?
— De aceea, pentru ca daca ati fi voi alte zane, si n-ati fi Frumoasele, atunci alta vorba ar fi. Asa insa, fiindca voi sunteti Frumoasele si eu sunt Fiul Iepei, care nu se lasa asa lesne tras pe sfoara, de aceea spuneti-mi, daca puteti si vreti, cine m-ar putea scoate pe Lumea-alba, iar de nu, ramaneti unde v-am aflat ca mi-oi ajuta si eu cum oi putea!
— Ba asta n-o mai fi! Pana intr-atat de rele la inima, cum socoti tu, nu suntem noi!
Si cum rostira Frumoasele cuvintele acestea, iesira cu dansul din curte si-l indreptara sa mearga la Cetatea-neagra, ca acolo se afla o pajura care de noua ani neintrerupt scoate pui si cand puii sunt zburatori, atuncea vine un balaur cu douazeci si patru de capuri si-i mananca puii… Daca pajura aceasta, care-i umblata prin lume, si care, cum se zice, a trecut prin foc si prin apa, nu te va putea scoate in Lumea-alba, apoi sa stii, nimeni altul nu te mai poate scoate, zisera zanele, adica Frumoasele.
Fiul Iepei, multamind Frumoaselor pentru primire si pentru sfatul ce i-au dat si luandu-si ramas-bun de la dansele, se porni iarasi la drum si se duse, duse,
Multa lume imparatie
Ca Dumnezeu sa ne tie,
Ca cuvantul din poveste
Ca-nainte tot mai este
Si frumos se povesteste.
Dumnezeu la noi soseste
Si se pune jos pe prag
Si sta si-asculta cu drag.
Ascultati si voi, oameni buni,
Ca eu nu va spun minciuni,
Ci eu va spun o poveste
Cum n-a fost si nu mai este…
Si se duse, duse pana ce ajunse la Cetatea-neagra. Si se afla langa Cetatea cea neagra, sa nu va spui minciuni, un copac cat o casa de gros. Iara in varful copaciului se afla un cuib cat un stog de mare si-n cuib erau puii pajurei, despre care spusesera Frumoasele.
Pajura, stiind ca tocmai in ziua cand a sosit Fiul Iepei in locul unde-i era cuibul, are sa vie balaurul ca sa-i manance puii si stiind prea bine ca precum mai inainte, asa si acuma, nu va fi in stare sa-i mantuiasca, se duse de acasa ca sa nu vada cum i-o manca dinaintea ochilor sai balaurul, caci nu putea de mila si jalea lor.
Puii stau singuri in cuib si tipau si se vaitau de-ti era mai mare mila sa stai si sa-i asculti.
Fiul Iepei, cum ajunse in dreptul copaciului si auzi asa de tare vaierandu-se de-ti era mai mare mila, stete locului si-i intreba, zicand:
— Ce plangeti voi puilor? De ce va tanguiti asa de tare? Ce vi s-a intamplat?
— Voinice, voinice! strigara puii, ce flori te poarta pe-aice, pe unde pana acum niciun om pamantean n-a calcat, afara numai de un singur voinic, de Fiul Iepei? ii zisera. Numai acesta avea sa vie pe aici, dupa cum ne-a spus maica noastra. Si de cumva nu esti tu Fiul Iepei, apoi intoarce-te cat mai degraba indarapt de unde-ai sosit, pana nu apuca a veni balaurul, ca de-o veni balaurul si de te-o afla aice, e vai si amar de pielea ta! Destul ca ne va manca pre noi aceasta bala spurcata, nu trebuie sa te mai mantuiasca inca si pre tine de zile.
— Nu va temeti, dragii mei puisori, caci nici mie si nici voua nu vi s-a intampla nemica, caci eu sunt Fiul Iepei despre care ati auzit ca va veni pe aice! Spuneti-mi mai bine, unde-i maica voastra?
— Maica noastra? A fugit, sarmana, de-acasa, caci indata are sa vie un balaur cu douazeci si patru de capuri, care din nou ii mananca pre toti puii, cati ii scoate maica si astazi are sa ne manance si pre noi.
— Si oare nu mi-ati putea voi spune ce mi-ar da maica voastra, cand v-as scoate eu din ghearele balaurului despre care imi vorbesti, si din pricina caruia va temeti si va vaicarati asa de tare?
— De dat, nu stim ce ti-ar da, dar stim atata ca ce-ai voi, aceea ar face!
— Bine! Acum spuneti-mi cam din care parte cugetati ca are sa vie balaurul la voi? Si pe ce fel de semne se poate cunoaste el cand vine?
— Vine pe cararea cea batuta dintre copaci si cand se-apropie, atunci se rasuna toata imprejurimea caci e mare si groaznica dihania dracului, da’ sa te fereasca Dumnezeu sfantul, nici sa-l visezi, da’ de cum sa-l mai si vezi.
Auzind aceasta Fiul Iepei s-a suit degraba in copaci, unde erau puii, s-a pus pe marginea cuibului si fiindca inca nu era vremea ca sa vie balaurul, a inceput a povesti puilor toate cate le-a patit el de cand e pe Lumea-neagra. Cum a omorat pre cei trei zmei si pe Petrea Schiopul, cum l-au inceluit Stramba-Lemne si cu Sfarma-Piatra si acuma daca maica lor l-ar scoate in Lumea-alba, el ar omori pre balaur si i-ar scoate de la moarte.
Puii ascultara cu cea mai mare luare-aminte si dupa ce sfarsi de povestit ii fagaduira ca maica lor, de buna sama, l-o scoate de unde doreste, numai sa-i scape de la moarte. Ei vor intrebuinta toate chipurile si mijloacele ca sa-l scoata.
Fiul Iepei, avand acuma cea mai buna nadejde ca pajura l-a scoate in Lumea-alba, se aseza fara grija pe marginea cuibului si ascutindu-si palosul astepta cu nerabdare pre balaur.
Pe la doua ceasuri, adica pe la amiazi, iata ca vine si balaurul pe cararea cea dintre copaci de se cutremura pamantul sub dansul si cum ajunge langa copaciul unde era cuibul cu puii, intinde capurile pe rand, unul cate unul, ca sa apuce si sa inghita pre cei patru pui ai pajurei, caci pajura avea patru pui.
Puii, cand il zarira, incepura de frica a tipa si-a striga de-ti tiuiau urechile si se zvarcoleau ca niste turbati prin cuib.
Fiul Iepei insa, care se ascunse ca sa nu-l vada iasma de balaur, cum se apropie acesta si incepu a-si intinde capurile, deauna ridica palosul sau cel ascutit ca briciul si cat ai clipi din ochi ii si taie douasprezece capuri.
Balaurul, simtind ca i se taie capurile, se uita lung imprejurul sau ca sa vada cine i le taie, dar nevazand pe nimene, incepu, din nou, a intinde celelalte capuri spre pui.
Fiul Iepei, dintr-o singura lovitura ii mai taie noua si balaurul ramane acum numai cu trei capuri. Si vazand el ca nu e lucru de saga, se uita iara in toate partile si nezarind pe nimeni, incepe a lipi capurile indarapt, la locul lor.
Dar si Fiul Iepei nu-i dete ragaz, ci cat ai bate in palme ii taie si celelalte trei capuri si apoi scoborandu-se jos, incepe a mi-l dumica bucatele si facand douazeci si patru de gramezi de hoit dintr-insul, l-a insirat pe langa copaci si apoi s-a suit iara in cuib.
— Vino, voinice, si te ascunde degraba, zisera acuma puii pajurei, vazandu-se scapati de cel mai mare dusman al lor. Haide iute, caci de va veni maica noastra si de ne va afla ca am scapat, are sa te inghita de bucurie. Ascunde-te pana ce i-a trece bucuria!
Abia apucara puii a rosti cuvintele acestea si iata ca incepu a se rasuna toata imprejurimea Cetatii-negre de-o vajaitura groaznica.
Era pajura, care venea de se cutremurau copacii pe unde trecea. Si cum ajunse ea langa cuib si vazu puii sai vii, iara pre balaur mort si prefacut in douazeci si patru de gramezi insirate pe langa copaci, intreba:
— Cine mi-a facut acest mare bine? Cine a omorat pre balaur si v-a scapat viata?
— Daca ne fagaduiesti ca nu-i vei face nemica ti l-om spune cine-i, raspunse puii.
— Va fagaduiesc ca nu-i voi face niciun rau, nici cat e negru sub unghie!
— De buna sama?!
— De buna sama!
— Cel ce ne-a scapat e un voinic din Lumea-alba si numai iaca ca cu vro cateva minute mai nainte s-a dus pe ici pe colo! raspunsera puii aratand intr-o parte incotro s-ar fi dus mantuitorul lor.
Pajura, auzind aceasta, zboara repede in toate partiile Lumii-negre si cauta in dreapta si in stanga, dar in zadar, ca nu putu nicaieri afla. Si unde sa-l fi aflat dupa ce el era in cuibul puilor sai, sub aripile acestora? Si s-a intors pajura indarapt.
— Nu l-ai gasit? intrebara puii.
— Nu, dragilor mei, raspunse acesta.
— Daca dumneata nu i-ai face nemica noi ti-am spune in ce loc se afla, asa insa ne temem ca sa nu i se-ntample vreun rau in loc de rasplata si multumita pentru binele ce ni l-a facut, caci ne-a aparat de la moarte, din ghearele balaurului!
— N-aveti nicio teama, ca nu i-oi face nemica, ci dimpotriva, ii voi fi foarte recunoscatoare pentru binele ce l-a facut voua, cat si mie!
Atunci, puii ridicara aripile si Fiul Iepei se arata pajurei.
Pajura, plina de bucurie, cum l-a vazut, deauna l-a si inghitit.
Puii, vazand aceasta, prinsera a plange si-a se tangui amar, ca maica lor nu si-a tinut cuvantul. Insa Pajura nu-l tinu mult intr-insa, ci indata il varsa afara pe de-o suta si de-o mie de ori mai frumos de cum a fost mai nainte si dupa aceasta il intreba:
— Cine esti tu si de unde esti, si cum te-ai ratacit pe aice, pe unde om pamantean inca n-a calcat? Nu esti tu cumva vestitul voinic Fiul Iepei din Lumea-alba, despre care am auzit ca are sa vie odata pe aici?
— Ba, eu sunt singur acela, cu care vorbesti acuma! raspunse Fiul Iepei.
— Tu esti acela, care a omorat pre cei trei zmei, ce-au furat pre manzul iepei nazdravane din Lumea-alba si pre Petrea Schiopul, care a furat nevestele unor voinici, tot din Lumea-alba?
— Eu! raspunse Fiul Iepei si manzul cel furat e fratele meu. Eu am potopit pre toata paganitatea cata s-a aflat in aceasta lume.
Si incepu a-i istorisi toata istoria de la inceput.
— Si ce poftesti tu acuma de la mine pentru binele cel mare ce mi l-ai facut, ca ai omorat pre balaur si mi-ai scapat puii de la moarte?
— N-oi pofti nemica alta, doamna, decat sa ma scoti in Lumea-alba!
— Scoate-l, mama, scoate-l! se rugara si puii, auzind ca Fiul Iepei nu doreste alta nemica.
— Mare lucru mi-ai cerut!… Dar fie, pentru tine il fac bucuroasa!… Numai una ti-o spun de-nainte, sa faci cum vei sti si vei putea, sa cauti si sa aduci douasprezece buti de vin si douasprezece ialovite grase ca sa avem merinde de drum… Fara de acestea nici nu ma urnesc din loc, caci calea e ostenicioasa si-ndepartata.
Fiul Iepei ce-avu de acuma sa faca?… Se porni iarasi la drum prin Lumea-neagra si imbland incolo si incoace cat va fi imblat, facu ce facu si aduse douasprezece buti de vin si douasprezece ialovite grase si dupa ce le aduse le puse toate pe aripile pajurei, apoi suindu-se si el calare si luandu-si ramas-bun de la pui, se porni pajura la drum si zburand tot intr-un suflet, acuma numai ce stia cate zile va fi zburat, a ajuns la Buricul pamantului. Si dupa ce ajunse aici nu stete locului, ci zbura mai departe prin Buricul pamantului in sus ca sa-l scoata pre Fiul Iepei mai degraba afara, in Lumea-alba.
Dar iata ca tocmai cand mai, mai era sa-l arunce de-o parte de Buricul pamantului, in Lumea-alba, se sfarseste toata mancarea si pajura striga sa-i deie macar cisceva de mancare, caci i s-au sleit puterile si nemancand nemica cu greu ii va fi sa-l scoata afara.
Fiul Iepei, vazand si singur ca s-a sfarsit mancarea si temandu-se ca nu cumva sa ramaie tocmai acuma, cand e la adica pe gheata, taie degraba cu palosul o bucata de carne de la calcaiul sau si o dete pajurei in gura.
Pajura, atunci se mai avanta inca o data si-l arunca in Lumea-alba, iara dupa ce l-a aruncat, zise:
— Ei, voinice, voinice, tare dulce carne mi-ai dat tu acuma! De unde ai luat-o?
— Tot de-aceea a fost, doamna, de care ti-am dat mai inainte, raspunse Fiul Iepei.
— Nu se poate! zise pajura, trebuie sa fi fost alt soi de carne, caci aceasta a fost cu mult mai dulce decat ceea ce mi-ai dat-o mai nainte.
— Spunandu-ti la dreptate, toata carnea cata am luat-o la drum s-a fost sfarsit si acuma cerandu-mi tot una si temandu-ma ca sa nu ma lasi nescos in Lumea-alba, am taiat carne de la calcaiul meu si aceea ti-am dat-o s-o mananci.
— Apoi, ca n-am stiut eu mai nainte ca e asa de dulce carnea de om, ca nu-mi mai scapai tu, pana-i lumea, din mana, dar acuma fiindca te-am scos odata in Lumea-alba scos sa fii, du-te sanatos incotro te-a duce dorul!
Si rostind cuvintele acestea, Pajura batu o data si voiniceste din aripi si lasandu-se in jos prin Buricul pamantului, zbura indarapt, in Lumea-neagra, la puisorii sai.
Fiul Iepei insa, luand rasnita cea de diamant se porni prin Lumea-alba ca sa caute pe Stramba-Lemne si pe Sfarma-Piatra sa le rasplateasca pentru necredinciosia lor si pornindu-se se duse, se duse,
Multa lume-mparatie
Ca Dumnezeu sa ne tie,
Ca cuvantul din poveste
Ca-nainte mult mai este
Si frumos se povesteste.
Dumnezeu la noi soseste
Si se pune jos pe prag
Si sta si-asculta cu drag.
Ascultati si voi, frati buni,
Ca eu nu va spun minciuni,
Ci eu va spun o poveste
Cum a fost si nu mai este…
Stramba-Lemne si Sfarma-Piatra, dupa ce au scos pre nevestele lor si pre a lui Fiul Iepei, se dusera pana unde s-ar fi dus si-acolo apoi oprindu-se isi facura niste curti ca acelea cum numai ei stiau sa faca si traiau cu nevestele lor in pace si fericire. Iara pre nevasta cumnatului lor, a lui Fiul Iepei, o pusera sa pazeasca porcii dimpreuna cu fiul sau, caci ea avea acuma un baiat de la Fiul Iepei.
Fiul Iepei, dupa ce se departa de Buricul pamantului si dupa ce imbla el incolo si-ncoace cat timp va fi imblat, apuca de la o vreme drumul drept intr-acea parte unde nevasta si cu baiatul sau pasteau porcii lui Stramba-Lemne si Sfarma-Piatra.
Baiatul, cum il zari ca vine calare pe tata sau, zise, plin de bucurie, catre ma-sa:
— Mamuca, mamuca, ian cauta incolo si vezi cum vine tatuca spre noi!
— Acela nu-i tatuca tau, dragul mamii! zise ma-sa, acela trebuie sa fie alt voinic! Cine stie unde va mai fi sarmanul tatuca-tau?! Poate ca acuma de mult va fi murit!
— Ba acela-i tatuca, calare pe unchesul, inima-mi spune ca-i el si nu altul!
Cand s-a uitat nevasta mai bine intr-acolo, unde-i aratase fiul sau si a zarit rasnita cea de diamant sclipind, atunci indata a cunoscut si ea ca nu poate fi nimeni altul, ci numai barbatul sau. Si de aceea zise:
— Ca bine spui, baiete, acela trebuie sa fie tata-tau! Cine mai stie, poate ca e viu si acuma vine sa ne caute pre noi ca sa ne scoata din manele dusmanilor nostri.
Abia apuca ea de rostit cuvintele acestea si Fiul Iepei sosi la dansii. Si era atunci, cand a sosit el la nevasta, dupa cinci ceasuri.
Nevasta, cand l-a vazut si l-a cunoscut, a picat in genunchi dinaintea lui si a inceput a i se jelui.
— V-au pus sa pasteti porcii! zise el plin de jale si totodata de manie.
— Precum vezi! Ne-au pus sa le pazim porcii, pe cand ei traiesc in bine si se desfateaza ca niste imparati.
— Lasa-te numai pe mine, ca de-acuma inainte nu vor mai pune nici pre voi dar nici pre altii! Le viu eu de hac indata! zise Fiul Iepei, infuriat. Si apoi iara urmand: Luati iute porcii si aideti cu mine mai degraba sa le arat eu nemultumitorilor acestora cum trebuie sa se poarte orisicine cu nevasta aceluia ce nicicand nu le-a facut vreun rau ci tot numai bine.
— D-apoi cum sa ne ducem, barbatele, ca ne-o sudui. Ei niciodata nu m-au lasat sa duc porcii mai degraba acasa, pana ce-nsareaza.
— Nu va temeti! De-acuma inainte nu va mai suduie nimeni!
Dupa aceasta, lua nevasta porcii, se duse cu dansii, cu baiatul si cu barbatul sau acasa la cumnatii sai si cum ajunsera acasa ea se baga in cuhnie, iara Fiul Iepei ramase afara.
Stramba-Lemne si Sfarma-Piatra, cand o vazura in cuhnie, s-au maniat foc si para pe dansa, de ce a venit asa devreme cu porcii acasa si furiosi cum erau, strigara:
— Cum de-ai cutezat sa vii devreme cu porcii acasa? Nu ti-am spus noi ca pana ce nu-nsereaza sa nu vii?
— Apoi da, raspunse nevasta, eu n-as fi venit, dar barbatul meu si cumnatul vostru, Fiul Iepei, m-a indemnat sa viu!
Si pe cand sfarsea ea de zis cuvintele acestea, iata ca si Fiul Iepei intra inauntru.
Stramba-Lemne si Sfarma-Piatra, cand l-au vazut, au incremenit… Dintru inceput singuri nu stiau ce e cu ei, au vazut ceea ce au vazut, or numai au visat.
Iara mai pe urma, dupa ce-si mai venira in sine, cazura la picioarele Fiului Iepei, in genunchi si plangand ca niste copii de tata, il poftira de iertare.
Insa Fiul Iepei, de asta data, nu le-a intrat in voie, ci le-a taiat la amandoi capurile si chemand dupa aceea pe vulturii si corbii, pe care i-a mai hranit el mai de multe ori, le-a dat acestora hoiturile cumnatilor sai ca sa le manance. Nevestelor lor insa nu le-a facut nemica, nici nu le-a pedepsit cu nemica, ci scotand cele trei mere din san si dand de trei ori cu palosul in crucis asupra lor, acestea pe loc s-au prefacut in trei curti ca acelea, una de arama, una de argint si una de aur, adica tocmai asa cum erau curtile zmeilor de pe Lumea-neagra. Apoi a dat curtea de arama si cea de argint cumnatelor sale, iara el cu nevasta sa, cu baietul si cu frate-sau, au ramas in curtea cea de aur. Si de-acolo inainte a fost om odihnit si-o trait dupa aceea in bine si-n fericire lung timp cu nevasta sa si poate ca si-acuma vor mai fi traind, daca n-au murit de mult.
