Zice ca era odata un om, om cu stare si cu socoteala, dupa cum se mai afla si astazi cate unul ici-colea, el isi avea vitutele sale, mosioara sa, casuta sa, cu un cuvant avea ce-i trebuia. Un nacaz insa avea si el ca toti oamenii, ca bag seama om fara niciun nacaz si iarna fara frig nu se poate. Nacazul si supararea lui era aceea ca n-avea copii. Si se ruga bietul om zi si noapte, se ruga in coate si in genunchi sa-i daruiasca Dumnezeu copii, dar in zadar, ca tot nu-i se implinea rugarea. Era cat pre aci sa piarda si nadejdea, ba-si facuse si cantec:
Doamne, Doamne!
Mult zic Doamne,
Dumnezeu gandesti ca doarme
Cu capul pe manastire,
Ca de mine n-are stire.
Odata, cum mergea el gandindu-se la bucuria oamenilor cu copii si la nefericirea lui, se intalneste cu Dumnezeu si cu Sfantul Petru.
— Dar unde mergi, mai omule? il intreba Dumnezeu.
— O, Doamne! Ma duc sa ma prapadesc de nacaz, raspunse omul.
— Si ce nacaz ai, omule? Spune-mi ce doresti, caci eu iti pot implini orice pofta a ta. Ce-ai vrea ca sa ai?
— Copii, Doamne, copii as vrea sa am!
— Si ce ai mai vrea sa ai?
Iar Stan, ca asa-i era numele, raspunse si-a doua oara, ca copii ar vrea sa aiba.
— Te mai intreb o data omule, zise Dumnezeu. Ce-ai mai vrea tu sa ai?
Iar Stan raspunse si a treia oara ca copii ar vrea sa aiba.
— Bine, zise Dumnezeu, copii sa ai dupa cum ai cerut tu.
Si se duse Stan acasa; adeca ce sa vezi? Si casa si curtea ii era plina de copii; nici mai multi, nici mai putini decat o suta de copii afla el acasa, care toti ii ziceau tata si-i cereau de mancare. Acum da-le, Stane, de mancare daca ai de unde! Se puse omul meu pe ganduri: cu ce sa hraneasca atata amar de copii? Vandu tot ce avu pe langa casa si cumpara tot faina, apoi se duse in lume sa le castige hrana.
Mergand el prin aceasta sacreata de lume mare, ajunse seara la o stana, langa o padure mare. In staul erau cateva mii de oi, iar in comarnic vreo doisprezece pacurari unul mai lat in spate decat celalalt.
— Buna seara feciori, zise Stan intrand in comarnic.
— Sa fii sanatos, bade, raspunsera ciobanii, apoi ii pusera scauneciu sa sada, ca la om strein si incepura a vorbi mai de una, mai de alta, pana Stan le spune ca el a luat lumea in cap sa castige de mancare la cei o suta de copii. Pacurarii inca-i povestira ca lor le merge bine, ca oile au pasune destula, dar s-a invatat un trasnit de zmeu si in toata noaptea fura cate trei oi.
— Oh, zice Stan, si voi nu va puteti apara de el?
— Nu, raspunsera pacurarii.
— Haidati sa ne tocmim; ce-mi dati sa va mantuiesc de el?
Si se tocmira sa-i dea a treia parte din toate oile, daca va fi harnic sa alunge pe zmeu de la turma.
Acum se puse Stan la panda, in staul, in mijlocul oilor, de buna sama dupa ce cinara un balmos pacuraresc. Colo catre miezul noptii veni zmeul si da sa intre in staul, dar Stan ii striga rastit:
— Mai incet, ma! Ce vrei sa faci?
Dara foruitul de zmeu rase cu hohote si zise:
— Cine esti tu, care vrei sa ma opresti sa nu intru in staul?
— Eu sunt Stan Bolovan, care mananc pietri si carne de zmeu, dar tu cine esti?
— Eu sunt zmeul, dar daca tu zici ca mananci pietri si carne de zmeu, hai sa ne cercam puterile.
— Nu-mi pasa, zice Stan, sa vedem dara care din noi va putea stoarce apa din piatra?
Si apuca zmeul un bolovan mare si tot il sfarma in mana, dar nu iesi pic de apa din el; atunci apuca Stan un brus de cas ce-l avea in traista si cum il strange incepe a-i curge zarul printre degete.
— Noa, vezi zmeule, asa sa faci tu, daca esti tare!
Iar zmeul raspunse:
— Cunosc, ca esti mai tare decat mine, dar stii ce? Hai la noi sluga, ca mama de multa vreme tot cearca doara va afla o sluga tare ca tine.
— E bine, zise Stan, si ce simbrie imi vei da pe un an?
— Eu, raspunse zmeul, iti dau o desaga de bani de aur.
Targul fu gata. Stan intra in comarnic la pacurari si le spuse ca de zmeu i-a mantuit pe vecie, dar ei sa faca bine si sa duca partea lui de oi la el acasa, sa nu-i moara copiii de foame, ca el a intrat in slujba zmeului pe un an de zile. Pacurarii se legara ca-i vor duce oile acasa pana intr-una, ceea ce si facura, ca vedeau cu cine au de lucru, iar Stan merse cu zmeul acasa. Pe atunci anul era de trei zile.
Cand ajunsera acasa aflara pe mama zmeului cu trei caldari cu apa fierbinte, ca sa opareasca oile ce le va aduce zmeul. Dupa ce intrara in casa, spuse zmeul batranei numai la ureche, ca sa nu mai traga nadejde de oi, ca acum fu Stan Bolovan la stana, care e asa de tare de scoate apa din piatra.
— Si cine e acela, Stan Bolovan? intreaba zmeoaica.
— Iata, l-am bagat sluga pe un an, aici e.
— Bine, zise zmeoaica, bine, sa va cercati puterile, sa vad care sunteti mai tari!
Si se apuca zmeul si-si arunca buzduganul cel de nouazeci si noua de maji cale de o posta. Apoi zise catre Stan:
— Noa, Stane, haida dupa buzdugan si sa vedem tu pana unde-l vei putea arunca?
— Sa cercam, zise Stan, dar sa ne luam merinde barem pe trei zile, ca eu vreau sa-ti arat ce pot!
Si-si luara merinde si se pusera la drum si du-te, du-te pana detera de buzdugan. Acolo Stan nu mai putea de obosit, deci se puse sa sada pe buzdugan.
— Dar ce faci, Stane, intreaba zmeul, nu mai dai?
— Ba dau indata, raspunse Stan, numai astept oleaca pana ce trece luna, sa n-o nimeresc cumva s-o stric, ori sa-ti ramana buzduganul pe-acolo, ca chiar in luna am un frate faur, de ti-l prinde stiu ca nu-l mai vezi.
— Ba, zice zmeul, decat sa faci atata paguba, mai bine lasa ca dau eu si pentru tine.
— Cum vrei, zise Stan, iar zmeul lua buzduganul si-l arunca indarat acasa. O zi era trecuta.
Seara spuse zmeul mamei sale toata intamplarea si se mirara grozav de puterea lui Stan cea mare.
A doua zi ii mana zmeoaica dupa apa. Fiecare lua cate o piele mare de bivol cusuta ca burduful, ca in de acelea aduceau apa, alte vase n-aveau. Cand ajunse la fantana, zmeul umplu pieile amandoua cu apa si da sa plece. Dar Stan zise:
— Ho! ho! Cine sa care atata apa in toate zilele? Daca-ti sunt sluga, voi sa te slujesc cu dreptate.
Si scoase Stan cutitul din serpar si incepu a brazda locul in jurul fantanei.
— Ce faci, bre? intreaba zmeul.
— Ce sa fac, zice Stan, voi sa duc toata fantana odata!
— Ba lasa-te, zise zmeul, mai bine duc eu si burduful tau, numai nu strica fantana; ca o avem de la mosi-stramosi.
— Cum voiesti, zice Stan, numai sa nu zici ca nu te slujesc pe dreptate.
Doua zile trecura. Seara iar povesti zmeul mamei sale de toata intamplarea si se mirara amandoi de puterea lui Stan.
A treia zi ii trimise zmeoaica dupa lemne; dupa ce ajunsera la padure, zmeul rupse un copac din radacina si da sa plece catre casa. Stan insa tot lega la vite de curpen una de alta, sa faca, drag Doamne, funie din ele si sa faca nu stiu ce lucru mare cu ele.
— Ce faci, Stane? intreaba zmeul.
— Ce sa fac, raspunse Stan, doara numai n-am nebunit sa merg cu vreascuri acasa ca tiganii, eu vreau sa duc cu o cale toata padurea acasa, sa nu zici ca nu-s sluga cu dreptate!
— Ba, zice zmeul, una ca aceea n-o fi, sa scoti tu din pamant asta draga de padure toata o data, mai bine duc eu si pentru tine un copaci!
— Cum vreai, zice Stan, numai sa nu zici ca nu te-am slujit pe dreptate!
Si lua zmeul inca un copaci in spate si mergea gafaind catre casa, iar Stan mergea indaraptul lui, duhanind ca un domn. Trei zile trecura, anul era implinit. Veni randul sa-i dea o desaga de galbini. Dupa cina insa zise zmeoaica catre zmeu:
— Ma, de noi nu va fi bine de scapa din casa noastra cu zile Stan, mergi la noapte, cand doarme si-l loveste cu buzduganul chiar in frunte, auzitu-m-ai? Chiar in frunte, sa piara ca si de-atata bani ce-i dam imi pare rau, dar mai rau imi pare de voi sti ca scapa sanatos din casa mea, c-atunci nu mai cutezam a iesi de-aci de frica lui.
Stan ascultase la usa, dar nu se inspaimanta, stiind ca zmeul e prost ca miezul noptii. Deci merse in casa lui si culca in pat un butuc mare de lemn, apoi dupa ce-l acoperi bine cu tolul se baga sub pat. Colo catre miezul noptii vine zmeul si da de vreo cateva ori cu sabia in butuc, crezand ca s-a vaieta de durere, apoi mai in urma dete cat putu de tare cu buzduganul si merse voios la muma-sa.
— Noa, da omoratu-l-ai?
— L-am sters dintre cei vii, raspunse zmeul.
Adeca dimineata, spre mirarea lor Stan se scoala intinzandu-se si cascand o gura de gandeai ca vrea sa-i soarba.
— Dar cum te hodinisi asta-noapte, Stane? intreaba zmeoaica.
— Multam de intrebare, stapana, bine, numai cat am visat ca si cand m-ar fi muscat nescai pureci si parca peste frunte mi-a trecut un soarece.
Si nu se puteau destul mira de taria lui, deci zise zmeoaica:
— Te-ai purtat bine, fatul meu Stane, ti-ai implinit anul foarte omeneste acum aci ti-e simbria, o desaga de galbini, poti merge acasa si sa-i folosesti in pace.
Dar Stan bine vedea ca zmeul cu muma-sa ii duc frica, deci zise hotarat:
— Eu gandeam ca barem doi-trei ani sa slujesc la voi, sa am cu ce merge acasa la copilasi, numai cu atata agoniseala ce voi sti eu face cu o suta de copii? Bagati-ma sluga baremi pe un an inca.
Dar zmeul cu muma-sa atata frica stiau de Stan, incat se hotarara a-i da si doua si trei perechi de desagi cu galbini, numai sa se vada scapati de el, deci zise zmeul:
— Stane, iti dam doua perechi de desagi pline cu galbini, numai mergi si ne lasa in pace.
Dar Stan nu se invoi.
— Auzi, Stane, zise zmeoaica, iti dam trei parechi de desagi plini cu galbini, numai fii bun si ne lasa in pace, ca nu mai avem lipsa de sluga.
Stan ce cugeta putin apoi zice:
— Fie, daca-mi dati trei parechi de desagi plini plinuti cu galbini de aur, atunci plec, dar sa mi-i si duca zmeul pana la mine acasa.
Si se invoira. Zmeul lua trei parechi de desagi plini cu galbini in spate si merse dupa Stan. Dar zmeul asa greu sufla de greutatea poverii incat cand sufla, Stan mergea fuga inainte, ca suflat de-un vant pogan, cand isi tragea zmeul rasuflarea, Stan iar venea indarapt tras de rasuflarea lui. Tot mergea zmeul si tace mult timp, dar o data nu se poate rabda sa nu intrebe pe Stan:
— De ce fugi tot inainte si vii iar indarat?
Iar Stan raspunse:
— Sa pot as zbura pana acasa, dar vad ca nu te poti tinea de mine si-mi vine sa ma intorc la tine si numai una sa-ti dau cu pumnul in frunte, sa te invat cum ai de mers pe drum cand esti cu mine pe cale.
Zmeul tremura si mergea dupa Stan.
Cand erau aproape de casa lui Stan, iesira toti copiii in calea lor zbierand de foame.
— Ce zic copiii aceia, intreaba zmeul pe Stan.
— Iata, raspunse Stan, copilarii de-ale lor, zic c-ar manca carne de zmeu!
Atunci zmeul arunca desagii jos si… du-te, copile!
Ce-o fi spus la muma-sa nu mai stiu, atata stiu, ca din minuta aceea copiii lui Stan nu se mai vaietau de foame. Multi din ei vor fi murit de-atunci, ca doar e de mult, dar care n-au murit inca, aceia si azi traiesc.
