He! He! Tot de imparati o sa va povestesc si acu’, copiii mei, ca daca n-ar da de vorba la a lume imparatii si craii… altii cine o sa dea? Un sarac si un neputincios ca mine?
Iaca asa, mare!
Demult, demult, de cand abia se tine minte, a fost un imparat mare… si vestit, si puternic, de nu mai avea pereche… Si imparatul asta, cat era de imparat, avea si el multe doruri si multe suparari, ca orice muritor, vorba cantecului nostru:
Bate vantul varfurile,
Pe neica gandurile,
S-apuce drumurile…
Dar o suparare le covarsea pe toate celelalte. Stiti ce? N-avea copii si… rau ii parea, Doamne! Ca… cine era sa stapaneasca, dupa moarte-i, atata prapad de pamant si de norod si cine era sa-l planga, cand sa inchida si el ochii?
Cat ii ziulica de mare, se ruga Maria Sa Sfantuletului, se ruga si imparateasa, doar s-o milostivi Preaputernicul cu ei… si, in rugaciunile lor, lacrami mari cat pumnul le scaldau fata imbatranita si zbarcita fara de vreme.
Imparateasa s-a cautat cu vraci, cu babe si cu doftori vestiti, a postit zile intregi, a facut si ce a auzit si ce n-a auzit… degeaba… ca parca era un facut… si jale mare era in toata imparatia.
He!… He!… tarziu, tarziu, cand isi luasera oamenii orice nadejde si incepusera sa-si faca d-ale sufletului, ca erau c-un picior in groapa si cu altul afara, tocmai cand imparateasa implini saizeci de ani, ce sa vezi dumneata?
Spuse imparatului ca a ramas ingreunata.
Acu’ se poate oare povesti bucuria de la curtea imparateasca?
Milostenii peste milostenii; s-au slobozit robii din inchisori; s-a iertat lumea de bir trei ani in sir, si petreceri, nene, petreceri, o luna incheiata, cu jocuri, cantece si chiuituri, de spintecau bolta cerului.
Nu le tinu insa mult bucuria.
Cand se implinira noua luni in cap, zadarnic aduse imparatul doctori si moase vestite sa poarte de grija la nasterea mladitei imparatesti, zadarnic s-au trudit ei, fel si chip, sa bucure pe Maria Sa… Pruncul nu se nastea: doar se auzea cat ii ziulica de mare, ba si toata noaptea, din pantecele imparatesei, un planset si o jale, de ti se rupea inima…
Cand nu e noroc, nu e si… pace, se gandea imparatul si ce nu facea el ca sa-si vaza implinit dorul si ca sa aline durerile imparatesei?
Trecu anul si copilul nu se nascu. Trecura doi, trei patru ani… degeaba… Ba, ce zic eu? Doisprezece ani a purtat pruncul in pantece imparateasa. Doisprezece ani de neodihna, de griji, de dureri si de necazuri. Sa nu le dea Dumnezeu nici la dusmanii mei, oameni buni!
Imparatul, bietul, cercetase in toate partile lumii, fel si chip, sa afle de pricina de care nu se nastea pruncul; dar pe cine sa-l taie capul la asa ceva?!
Tocmai intr-o buna dimineata ca asta, iata ca vine inaintea Mariei Sale o vrajitoare. Era batrana-batrana si cu o treanta de camasa in mana.
— Imparate, ma leg eu sa-ti aduc bucurie in casa…
— Cum se poate una ca asta?
— Apoi de, Maria Ta, nu stii de unde sare iepurele.
— Bine, femeie, zise imparatul, neincrezator. Fa-ti mestesugul si, de-i duce lucru la isprava, in mare cinste te-oi tinea.
A luat vrajitoarea trentele ce-si adusese, le-a intins si i-a zis imparatesei sa intre in ele.
— Sa faci, Maria Ta, cum te-oi povatui eu.
A descantat ce-a descantat, a facut semne cu mana incoa si incolo, si apoi a inceput sa strige cu glas mare:
— Iesi, copile mama, din pantecele ma-tii, ca te-i face un imparat, de care sa se mire lumea.
Nimic… Pruncul plange si iar plange.
— Iesi, mama, ca te-i face haiduc… sa tremure lumea de tine.
Nimic.
— Iesi, mama, ca te-i face cersetor…
Nimic.
— Iesi, mama, din pantecele ma-tii, ca te-o insura tat-tau si ti-o da, maica, o nevasta frumoasa, pe fata cutarui, ori cutarui imparat vestit, sa-ti implineasca dorul, cum ii face aripi si cum ii incepe sa canti cantecul mandru:
Rasai luna cu lumina,
Sa-mi iau puicuta de mana.
Sa ma duc in cea gradina;
Pan’s-or varsa zorile,
Sa culegem florile…
Tot nimic. Plangea copilul tot mai tare si mai tare, de se pornisera pe plans si ai dimprejurul imparatesei.
— Iesi, mama, din pantecele ma-tii, ca ti-oi da de nevasta pe fata nascuta din piatra.
Hi!… Cand a grait vrajitoarea vorbele acestea, parc-a fost un facut. Odata s-a usurat imparateasa de dureri si, minunea minunilor, a si nascut un baiat frumos, frumos si mandru, de nu mai avea pereche…
Asa s-a abatut din nou bucuria peste imparat, peste imparateasa si peste toti supusii Mariilor lor, si… sa fi vazut petreceri si cantece, si jocuri, si chiuituri, de se dusese vestea peste noua mari si noua tari.
Pe urma iar isi luara lucrurile drumul lor; iar baiatul crestea, mare, crestea, intr-o zi ca-n doua si-n doua ca-n noua…
Cand implini douazeci de ani, grai catre imparat:
— Sa ma insor si eu, tata.
— Sa te-nsori, cum nu! Sunt atatea fete de imparati si de crai. Sa-mi spui pe care ti-o alegi, si-om face, fiule, o nunta cum n-a mai fost alta! zise imparatul, care nici nu avea la stiinta cum mersesera lucrurile.
— Nu! Mie sa-mi dati ce mi-ati fagaduit.
— Ce? Si cand am fagaduit?
— Pe Fata din piatra.
— Nu stiu nimic de vorba asta si nici n-am fagaduit.
— Ba mi-ati fagaduit, atunci cand m-am nascut. Mama stie bine cum e vorba.
— Ti-am fagaduit, maica, dar nici nu e pe lumea asta fata nascuta din piatra.
— Ba e! Ma duc s-o caut.
Si ce sa-i faci? Au incercat ei, imparatul si imparateasa, sa-l opreasca, au plans si plans de nu-i putea opri o tara, au pus si pe mai marii imparatiei sa-l ia cu binisorul… de surda. Unde era pomana aia?
Ii incoltise flacaului doru-n piept? ii incoltise, si dedese in doaga celuia care a cantat:
Ma culcai sa dorm la punte,
Nu putui de ganduri multe,
Ca am doruri mii si sute.
……………………………..
Cine n-are dor pe lume,
Vie sa ia de la mine,
Ca la mine e dor mult:
Cura garla pe pamant.
Si-a luat bani de cheltuiala si haine de premeneala, si-a luat merinde d-ajuns si a plecat sa caute pe Fata din piatra.
Iar imparatul si imparateasa, cu lacrami pe obraji, au ramas tot singuri, sa-si planga, sarmanii, amarul si singuratatea…
Dar incoltise, mai neica, in inima imparatesei o ura mare, mare de n-o putea stapani nimeni, impotriva fetei din piatra… si-i pusese gand rau… ca, din pricina ei, isi lasase feciorul masa si casa, tata si mama, si se dusese-n lume…
Acu’ sa nu uitam vorba. A mers feciorul de imparat spre miazanoapte, rascolind codri si pustiuri, intreband muntii si izvoarele, cercetand omul tot ce-i iesea in cale… de surda! A mers spre apus, a mers spre miazazi. As! Cine era sa-i spuie si sa-i dea de stire, ca sa-i aline dorul?
Tarziu, tarziu, cand isi luase flacaul nadejdea de la insuratoare si de la Fata din piatra si se tot socotea ce sa faca: sa-si puie capat vietii, ori sa puie frau dorului si sa se duca la parinti de unde plecase?… Ce sa vezi dumneata?
Intr-o padure departata, de picior de om necalcata, spre soare-rasare, nemeri flacaul peste un copac mare, mare, cu cracile plecate spre pamant.
Da’ nu ma intrebati ce era scris pe el? Ce sa fie? Cu litere de aur erau zugravite cuvintele: „Fata nascuta din piatra”.
— Ma! se gandeste voinicul, sa fie adevarat sau parere?
Cu inima zvacnind de bucurie si de frica, da cu palosul in copac si-l despica-n doua si din el iese o fata frumoasa, frumoasa, mai frumoasa decat florile.
Ii sare de gat.
— De cand te astept, voinicule!
Si lacrami mari de bucurie le brazdeaza fata.
Intr-un tarziu, fata se intuneca la fata si-i graieste:
— Dragul meu, de ce-ai intarziat atata? Ca n-o sa ne tie mult bucuria.
— Ce vorba-i asta?
— Pai asculta, scumpule, in marginea padurii, a sosit de trei zile cu sodom de oaste, sa ma rapeasca imparatul Galben de la Marea Galbena. Pana acum nu mi-a aflat culcusul, dar de azi inainte, o sa-l afle. Si ce m-oi face eu?
— Vai de mine! striga feciorul de imparat, incepand sa planga.
— Nu plange! zise Fata din piatra, ca nu asa ne sta bine la voinici. Ci mai bine asculta-mi sfatul: daca ti-s draga, asa cum imi esti, fugi in graba la imparatia lui taica-tau, strange oaste multa si vino repede de te razboieste cu imparatul Galben, pana nu ma rapeste. Sa versi, mandrule, sange pentru mine. Tine si inelul asta; cand ii sosi, sa-l trimiti prin cineva, ca sa-ti stiu de stire.
Feciorul de imparat s-a dus inapoi la tat-sau. Imparatul vesel nevoie mare ca si-a vazut odorul si ca in curand o sa-i aduca nora-n casa, i-a dat oaste multa, multa, sa rapuna cu ea pe dusman. Maica-sa, insa, se tot impilduia cu imparatul: de ce sa-i dea oaste, cand ii putea da fete mult mai de neam, feciorului? Si-si tot blestema odorul.
Dar uite ea, din impilduirea lor, feciorul intarzie putin si cand soseste la copac, mai ia, flacaule, daca ai ce. Copacul gol. Plange, se vaita, striga, si daca vede ca nu-l mai aude nimeni, porunceste sa ramaie oastea acolea langa copac, iar el pleaca singur sa cerceteze prin padure de rostul mandrei.
La un alt copac, zareste ceva lucind ca soarele. Se apropie si vede un arap. Isi atarnase palosul de craca copacului, se culcase pe pamant si adormise.
— Cum sa fac, Doamne, sa intreb arapul?
Sa-l scoale, nu se-ndura; sa fuga si sa-l lase necercetat, iar nu se indura. Ce se gandeste: tot sunt ostenit; sa trag un pui de somn langa arap.
Si se culca si adoarme unde-a zis. Dar arapul se scula mai inaintea feciorului de imparat si, vazand pe cineva ca doarme langa el, odata sare ars, pune mana pe palos si gata-gata sa zboare capul voinicului.
Pe urma se razgandeste: omul asta m-a gasit dormind. Daca ar fi avut vreun gand rau asupra-mi, putea sa-mi taie capul pe cand eu ascultam la catelul pamantului. Dar el s-a culcat langa mine.
Il scula.
— Cine esti, voinicule?
— Feciorul cutarui imparat. N-ai vazut zilele acestea o petrecere pe aici?
Arapul care, uitasem sa va spui, umbla si el dupa Fata din piatra, il ia in ras:
— N-am vazut, tinere. Ba sa nu mint. Mi-a spus tata ca, atunci cand a semanat el padurea asta, a vazut p-aici o petrecere mare, mare.
Feciorul de imparat, daca vede ca nu scoate nimic din el si nici prin alte parti ale padurii nu afla nimic de urma mandrei, se duce indarat la oaste, o ia pe toata si-si vede, nene, de cale spre Marea Galbena.
Pe drum vede, in mijlocul unui oras mare, o sumedenie de oameni.
— Ce e acolo?
— Ce sa fie, ii raspunse unul, vezi streangul ala balalaind incoa si incolo?
— Il vad.
— Ei, asculta dar. E p-aici un om vestit, vestit, care se cheama Tuliman - poate-i fi auzit de el. Cu faptele lui a bagat omul asta in frigurile mortii pe imparati, pe crai si pe toti puternicii lumii si nimeni n-a fost in stare sa-l rapuie. Da’ s-a intamplat, uite, ca tocmai zilele astea, o vrajitoare, ea stie ce-a facut, ce-a dres, i-a luat puterile si l-a prins in cursa. Azi, la pranz, il spanzura sa vaza lumea intreaga.
„Asa? se gandeste feciorul de imparat, de ce n-as face si eu un bine, sa scap de la moarte suflet de crestin?” Apoi tare:
— Oameni buni, vindeti-mi mie pe acest voinic; tot am eu nevoie de oameni viteji la razboi.
— Te legi ca n-o sa-l mai prindem p-aici?
— N-aveti grija d-asta. O sa se rapuna el in lupta.
— Bine dar. Ti-l dam, Maria Ta, da’ sa nu-i mai auzim de nume.
Au dezlegat oamenii stapanirii pe Tuliman, i-au dat drumul de unde era inchis si pe urma l-au vandut feciorului de imparat.
— Cine esti tu? intreba Tuliman pe binefacatorul sau, cand se vede dus in oaste.
— Cine sa fiu? Ia! Feciorul cutarui imparat si am venit sa te scap.
— Unde mergi acum?
— La razboi.
— Pai la razboi nu se merge asa, voinice. Fiindca m-ai scapat de la moarte, vreau sa-ti dau si eu un sfat.
— Ce sfat?
— Uite: in cutare oras e inchis, tot cum eram eu, calul meu; iar cand o da soarele-n deseara, vor sa-l impuste. Numai calul ala, nazdravanul, ne poate scoate cu fata curata la razboi. Fara el poti sa te duci de unde ai venit.
— Pai cum sa-l scapam si pe el de la pieire?
— Lesne; vino cu mine.
Sosesc in orasul unde era sa se omoare calul.
— De ce v-ati strans aci atatia? intreba feciorul Mariei Sale.
— Omoara calul lui Tuliman, ca l-au omorat si pe stapana-sau.
Ziceau ei sa-l omoare, dar nimeni nu se putea apropia. Ca asa cal sa tot aiba neam de neamul meu.
— Dati-mi-l mie, zice feciorul, ca s-a rapus calul lui frate-meu si mare nevoie am!
— Pai de ti l-om da, te-i putea apropia?
— Asta-i socoteala mea.
— Te prinzi ca nu-l mai aduci pe aici?
— Ma prind.
A dat banii si l-a luat. Sa fi vazut pe urma bucurie pe Tuliman!
— Frate, frate, zice el feciorului, acu’ poti sa dai drumul la oaste, ca nu mai ai nevoie de ea.
— Cum asta?
— Daca am calul, e destul. Sa ne duca si la vrajitoarea care mi-a luat puterile si… sa ma vezi pe urma.
Se increde feciorul si da drumul la oaste, incaleca amandoi pe cal si… fuga la vrajitoare:
— Baba, babuta, da indarat puterile lui Tuliman si-i desfa ce i-ai facut.
Aia, de frica imparatului, i le da.
Si cum i-a dat puterile, s-a intarit Tuliman, nene, de nu-l puteau rapune de-acu’ toti imparatii si craii din lume, cu toata oastea lor! Si cand se intareste, odata si graieste:
— Ei, voinice, pana acum mi-ai fost stapan. De acum sa-mi fii frate; altfel n-om razbate la imparatul Galben.
Cand aude feciorul de imparat ca Tuliman pomeneste numele imparatului Galben, se sperie, mai nene! De unde sa-i stie el gandurile? Ca niciodata nu-i pomenise cu cine are sa se lupte.
— Sa juram in palose, zise Tuliman, sa vedem care din noi poate fi stapan si care sluga.
Au jurat si a ramas Tuliman stapan.
— Arunca palosul tau in sus, deasupra noastra, sa vedem ce putere are.
L-a aruncat feciorul, l-a aruncat si Tuliman. A iesit de zece ori mai puternic palosul lui Tuliman decat al feciorului.
— Cum vezi, zise Tuliman, eu sunt de zece ori mai puternic si mai tare decat tine. Nu vreau insa sa-ti fiu decat ori sluga, ori frate. Numai de patru ori sa fiu eu mai mare. Te invoiesti?
— Ma invoiesc.
— Acu’ sui pe cal, in spatele meu.
S-au inaltat cu calul in slava cerului, au zburat ca vantul si ca gandul spre tara imparatului Galben si, cand au ajuns deasupra orasului in care locuia imparatul acela, s-au lasat jos pe pamant.
Era seara si au tras la o baba in marginea orasului.
— Gazduieste-ne si pe noi, batrano, in noaptea asta.
— Nu pot, mama, ca n-am decat un singur bordei. Unde o sa va culc? Dumneavoastra, imparati, iti fi venit, pesemne, la nunta imparatului nostru.
— Nu stim cine e imparatul vostru si nici de ce nunta e vorba. Noi suntem vanatori si tare suntem osteniti. Primeste-ne aci si te-om cinsti noi.
— Bine, dec, ramaneti.
Mai vorbesc ei de una, de alta si apoi Tuliman intreaba:
— Da pe cine ia imparatul vostru?
— He!, he, maiculita; pe Fata din piatra. Cica e o mandrete cum nu s-a vazut. Trupul, fata, ochii, manusitele… sa le tot privesti! Da’ sprancenele? Fura lumea de minti! Vorba cantecului:
Sprancene negre-mbinate,
Hai sa le picam cu lapte,
Ca sunt pline de pacate;
Hai sa le stropim cu vin,
Ca sunt pline de venin.
S-o sorbi intr-o lingura de apa, maica. Si pentru asta multi imparati si crai, ba si zmei se dau in vant dupa ea. Da’, cum vezi, norocul a picat pe imparatul nostru.
Hi! Un fier rosu trecu prin inima bietului fecior, cand auzi pomenindu-se numele mandrei pentru care plecase-n lume.
— Si cand zici ca e nunta? intreba Tuliman.
— Maine.
— Aveti p-aci vr’un croitor, sa faca haine femeiesti?
— Cum nu! E unul oare a lucrat hainele miresei imparatului.
— Tine plata si adu-mi-l incoa.
L-aduce.
— Sa-mi faci, croitorule, pentru baba asta, un rand de haine, sa nu mai aiba pereche in lume de frumoase. Poti?
— Cum nu! Am facut eu pentru Fata din piatra. Dar pentru baba?
— Ia-i masura, si dimineata, cand s-o crapa de ziua, sa fii cu ele aici.
I-a adus hainele, a platit, si pe urma Tuliman a spus babei focul ce i-a manat pe ei acolo. Si i-a mai zis:
— Babuto, mare bine si mare plata ii avea de la noi. Imbraca-te dumneata cu hainele aduse si tine-n mana batista asta, ca-i fermecatoare, si inelul. Ba tine si ravasul asta; sa te duci la curtea imparatului Galben.
— Da’ ce e, maica, in ravas?
— Ce sa fie? zise feciorul. Scriu Fetei din piatra ca am sosit si sa vie dupa dumneata.
— Pai cum o sa fac asta? Nu m-or vedea?
— N-are sa te vaza, ca ti-am dat batista, zice Tuliman. Batista asta are darul ca acel care o poarta nu poate fi vazut. Intri in odaia miresei, pui ravasul pe masa si inelul; pe urma, cand o ramanea Fata din piatra singura, iti vari batista in buzunar, c-o sa te vaza. Puneti apoi amandoua mana pe batista si veniti incoa. Ai inteles, maica?
— Inteles.
Si o ia baba la picior, intra-n palat nevazuta si pune inelul cu ravasul pe masa.
Fata le vede si nu-i vine sa creada ochilor. „Ma, cum sosira ele aici?!” Si odata se puse pe ganduri, saraca, si, cu dorul tot la mandrul, o intetea dragostea, ca de…
Dragostea e lucru mare,
Nu-ti da stare la mancare,
Nici odihna la culcare,
Ca Dunarea cand e mare.
Isi trimete afara roabele, si atunci cand o vede singura, isi vara baba batista in buzunar, ca sa fie vazuta. Pun apoi mana pe batista si… p-aci le e drumul, spre bordeiul babei.
Acolo, cine poate spune bucuria feciorului de imparat? Da-i babei bani multi, multi, sa nu-i mai poata duce si, pe urma, incaleca tustrei pe calul lui Tuliman si isi cam iau drumul tot spre imparatie, Dumnezeu sa ne tie! Da’ dupa povata lui Tuliman, zburau, nu mergeau, ca de la spate ii pastea alt foc.
Acu’ imparatul Galben avea un zmeu, care umblase si el mult in dardora fetei, si neputand sa-si faca mendrele, povatuia pe imparat ce sa faca si, ce sa dreaga, ca sa aiba in stapanire pe Fata nascuta din piatra.
Zmeul si pricepe ce s-a intamplat si, dupa povata nameteniei, strange imparatul Galben oameni puzderie si… tin-te dupa fugari cu oaste multa.
Voinicii nostri fug, pana sosesc intr-un oras.
Acolo cumpara o drosca cu cai, de se suie in ea feciorul de imparat cu Fata din piatra… si merg, nene, la drum, fuga nebuna, iar in urma-le, calare, venea Tuliman.
Uite ca, la o raspantie de drum, ii ajunge, ha, ha, sa puie mana pe ei, oastea imparatului prigonitor.
— Frate, frate, ma arde in spate, striga feciorul de imparat.
— Daca te arde, nu te uita inapoi, zice Tuliman, ca tie are sa-ti fie foc si mie fum.
Nu se uita si merg inainte.
— Ma arde iar in spate, frate!
— Arunca-ti palosul inapoi!
Arunca feciorul palosul, pe care - uitasem sa va spun - il fermecase vrajitoarea si, ce socotiti ca s-a intamplat? S-a luptat singur palosul cu oastea intreaga si a facut-o mii si farame.
Pe urma iar la drum, si tot la drum.
La alta raspantie, alta oaste a imparatului Galben, cu insusi imparatul Galben in frunte.
Atunci isi trimite Tuliman palosul si bate pe toti, pe toti, pe ruda pe samanta, de-i stinge. Ba prinde si pe imparatul Galben, de-l aduce rob feciorului de imparat, frate de cruce cu Tuliman.
I-au taiat nasul si urechile si a grait Tuliman:
— Cand i-or mai creste la loc nas si urechi slutului astuia, atunci sa mai fie un singur imparat pe Marea Galbena. Atunci, nici atunci.
Pe urma i-au dat drumul.
Au pornit-o apoi iar la drum. Cum treceau printr-o padure, uite ca iar aude Tuliman pe flacau graindu-i:
— Frate, frate, rau ma arde-n spate!
— Te cred, dar nu te mai uita napoi, ca tie are sa-ti fie foc si mie are sa-mi fie fum.
N-apuca sa sfarseasca insa, ca deodata se lasa - Doamne fereste si pe dusmani! - se lasa, mai nene, un nor peste ei si, ca un fulger, rapeste norul pe Fata din piatra, urcand-o sus in vazduh.
Ei, acu’ e acu’. Cand se dessumenesc cei doi frati, mai ia, daca mai ai ce. Nici tu nor, nici tu fata, nici tu nimic… Iaca, asa vine focul. Feciorul de imparat nu se mai putu tinea si lesina.
Cand se trezi, zise plangand:
— Frate, frate, am pierdut totul. Acu’ trebuie sa mor.
— Ba nu, ca-i mai fi bun la ceva in lumea asta, zise Tuliman, si apoi: ce, frate, asa tarie de inima ai tu? Zile si sanatate sa aibi, ca incolo, slava Domnului, le face omul pe toate. De sanatate sa te vaiti. Nu stii ce frumos se roaga plugarii?
Ia da-mi, Doamne, nu-mi da mult,
Ca nu-ti cer bani imprumut,
Si nu-ti cer vr’un lucru mare,
Sa-ti cada cu suparare,
Ci zile si sanatate,
C-atunci sunt bogat de toate!…
De ce sa mori, cat timp om avea nadejde in Dumnezeu?
Au mers ce au mers, pana la un oras, de au daruit la un crestin drosca cu caii. Pe urma?
— Frate, zise Tuliman catre fecior, cand au ajuns in dreptul unei fierarii, acu’ eu sunt mai mare decat tine o data. Ia de la fieraria asta o cazma, un tarnacop si o sapa, pune-le in spate si urmeaza-ma.
Le-a luat si au plecat amandoi. Intr-o padure, tot in padurea in care gasise copacul si Fata din piatra, Tuliman grai:
— Frate, te auzii ca vrei sa mori. Alege-ti locul unde ti-ar fi drag sa te ingropi.
Il alege intr-o poiana verde.
— Acu’ ti-am spus ca suntem datori sa nu ne pierdem nadejdea in Dumnezeu. D-aia eu plec sa-ti caut nevasta, iar tu apuca-te de sapa aici o groapa. Ai sa muncesti la ea opt zile si daca in vremea asta n-om sosi, sa stii ca sunt rapus si sa te ingropi de viu. Ai inteles?
— Inteles.
Isi dau fratii mana si se despartesc.
Pe urma Tuliman isi intreaba murgul:
— Incotro s-a dus norul cu fata, calutule?
— Mai stiu eu? Da sa mergem, stapane, in padurea fermecata, ca acolo ma bat gandurile sa fie fata.
— Hai!
Se-nalta calul cu Tuliman in sus, zboara ce zboara si se lasa, hat tarziu, tocmai in padurea fermecata. Acolo, la mijloc, ce vede?
O casuta mititica
Coperita cu sipica
Si-o nevasta tinerica
Sade-n pat, toarce la furca,
Cu caierul de bumbac,
Cu furca de liliac,
Cu fusul de diamant.
Ce casuta? Ca era mai mult bordei. Ia seama mai bine mandrei dinauntru si se cruceste: femeia tinerica era chiar Fata din piatra, in carne si oase.
— Cum ai venit? ii zice ea, speriata, cand il vede.
— Bine. Da’ spune-mi: cine te-a adus aici?
— Cine sa ma aduca altul, decat zmeul care slujea pe imparatul Galben? Daca a vazut ca s-a ales praful de stapana-sau si de oastea lui, s-a hotarat sa ma ia el de nevasta. S-a prefacut in nor si m-a furat. Si rau traiesc eu, Doamne, cu nametenia asta!… Da’… ce zic eu? Fugi mai in graba, ca de te gaseste zmeul aici, te omoara.
— N-ai frica; am venit sa te scap.
— Cum?
— Ia! Cand vine zmeul in casa, tu mangaie-l, vorbeste-i in plac si afla unde-i stau puterile. N-o sa-ti spuie el la inceput, nu-i vorba, ba o sa te si palmuiasca. Dar la urma urmei, o sa-ti spuie. Eu ma ascund.
Si cum se ascunse Tuliman, odata se auzi un vuiet napraznic.
Venea zmeul. Cum intra, fata ii sari de gat si incepu sa planga.
— De ce plangi, femeie?
— Daca ma lasi singura, sa mor de urat in mijlocul padurii asteia! Si incailea, faci atatea ispravi de se mira o lume; si mie, tovarasa ta de zile rele si zile bune, nu te induri sa-mi spui in ce iti sta puterea?
— Hi! Muiere nesocotita! grai zmeul, sarind in sus ca ars. Cine te-a invatat, capul ti-a mancat.
Si-i da o palma.
— Afla, femeie, ca puterea mea sta in matura.
Ea crede ce-i spune si se ostiaza din plans.
Zmeul pleaca tot la vanatoare, iar Tuliman intra-n casa.
— Ti-a spus?
— Mi-a spus: cica-i sta-n matura…
— A mintit. Ca sa te incredintezi, n-ai decat, cand o veni el, sa stai cu matura inainte-ti, popandau. Sa vezi: nu-ti spune adevarul? Eu ma ascund si acum.
Zis si facut.
Cand o vede zmeul cu matura dinainte, se ratoieste la ea:
— Ce stai cu matura?
— Cum sa nu stau? N-ai spus ca e putere?
— Nu e asta, nu! Ca sa-ti spun adevarul, afla, muiere, ca puterea mea e la muntii de clestar. In munti e un lac cu lapte dulce si-n el o scroafa cu douasprezece capete, in scroafa e o capra, in capra un iepure, in iepure o prepelita si in prepelita doua oua. Numai al care o pune mana p-ale doua oua, ala imi ia puterile.
Astea ii spune zmeul si pleaca… iar Tuliman intra in casa.
— Acu’ ti-a spus drept. Asteapta-ma, fata, ca eu ma duc la muntii de clestar.
Si a incalecat Tuliman calul si… zbughio la muntii cu pricina. Acolo, intr-un oras aproape de lac, a tras la un han.
S-a mirat lumea mult, mult de cal, ca era frumos, si de Tuliman, ca era si frumos si voinic. Ba de infatisarea ducipalului s-a mai si speriat nitel.
Dimineata a lasat calul acolo si s-a repezit la lacul de lapte dulce. Ii iese inainte scroafa:
— He!, he! Tulimane, Tulimane! Cine te-a adus, capul ti-a rapus. Ce-ai cautat la mine?
— Sa-mi dai puterile lui fiu-tau.
Pesemne scroafa era mama zmeului.
— Puterea? Nu mi-oi da-o, Tulimane, chiar de mi-ar ramanea numai un cap. Ma mir mult cum indraznesti sa te lupti cu mine, cand fara folos s-au luptat ei imparatii, zmeii si toata lumea! Trage-te-n sus!
— As! Lesne-ti fu!
Si s-a inceput lupta! Sa fi vazut tranta si grohait, maricica Doamne! Scroafa se lupta cu gura, iar Tuliman cu palosul.
Da s-a indurat Sfantuletul si, pana-n seara, i-a taiat patru capete. Si cand sa sfinteasca soarele, scroafa de colo:
— Branza mare! Mi-ai taiat patru capete… dar parca m-a piscat un purice!
Zice ea asa scroafa, dar, la casa Fetei din piatra, zmeul cazu bolnav in pat.
Sara Tuliman s-a dus la gazda. Lumea, speriata pana aci de rautatile scroafei, se tot domaia: „Ma! Asta e venit ori sa ne piarda, ori sa ne scape de scroafa.”
Dimineata, tot la lac. S-a luptat iar si s-a luptat de-a mai rapus inca patru capete ale scroafei.
— Mi-ai taiat, Tulimane, inca patru capete; da tot n-o sa-mi scapi, zice ea si acu, dar in padurea fermecata zmeul se bolnavise rau de tot.
A treia zi dimineata s-au luat dupa Tuliman oamenii din sat, cu arme, cutite, topoare… si s-au dus sa vada ce-i.
S-a luptat bietul Tuliman cu scroafa, s-a luptat pana ce i-a mai taiat inca trei capete. Era la sfintit si-i ramasese gurarei numa’ capul cel vorbitor.
— He!, he! Tulimane, Tulimane, unde am eu pas si raspas sa mananc o bucatica de trestie? Ca te-as face, voinice, mii si farame.
— Da’ eu? zice Tuliman, unde am o bucatica de paine si un pahar cu vin! Ca… nu ti-ar mai sta capul acolo!
Cand l-au auzit graind asa, oamenii din tufis, care vazusera tot, au dat fuga de i-au adus painea si cu vinul… iar Tuliman, cu stanga se apara, cu dreapta manca si bea.
A prins omul puteri si odata s-a repezit de a retezat si capul vorbitor.
Cand colo, ce sa vezi? Iese din scroafa capra zbierand. O spinteca si… tast!, iepurele care o zbughi spre padure! Sar vanatorii cu pustile si-l culca la pamant, de-l spinteca Tuliman si pe el. Pe urma, zvar!, prepelita din iepure! O impusca si pe ea un vanator. O taie Tuliman, ia ouale si pleaca.
Acu’ cine poate povesti bucuria bietilor crestini, ca-i scapase de scroafa? Cauta, sarmanii, sa incarce pe Tuliman cu daruri multe, dar el nu primeste si… numa’ o fuga tine pana la casa Fetei din piatra si a zmeului.
Cand intra pe usa, vede pe zmeu intins pe pat si bolnav mai greu ca oricand.
— Hei, zmeule, ce sa-ti fac?
— Apoi daca m-ai omori, nu e bine de tine; de nu m-ai omori, iar nu e bine. Si cine o mai da adevarul la nevasta, sa pateasca tot asa ca mine!
— Da’, zmeule, de niciun folos nu mi-o fi viata ta; ramai aci, zice Tuliman, si-l lasa, ca tot era nametenia pe duca. Ia pe Fata din piatra si pleaca, fara sa-i spuie de mai traieste ori nu feciorul de imparat.
Prin padure, sa-l ia groaza de ce vede! Lemnele, bustenii, butucii, cracile, tot, tot ce era in codru… veneau gramada in urma-le, gata, gata sa-i acopere.
Pasamite erau oasele zmeului… se tineau si ele dupa puterea lor care era la Tuliman, si-i tranteau lemnele in cap.
Cand sa-l prinza si sa i se naruie pe cap, ce sa faca? Il lumineaza Cel de Sus si odata scoate si tranteste jos ouale din san, de s-au facut terci.
Si atunci, minune si iar minune! S-au oprit oasele!
S-a dus Tuliman cu fata, s-a dus pana in padurea unde lasase pe feciorul de imparat sa-si faca groapa. Fata din piatra, cand intra in codrul acesta, o cuprinde un dor si o jale, ca p-acolo mai fusese ea odata. Acolo o gasise mandretea de fecior. Dar unde-i, Doamne, traiul de atunci? Se puse pe plans sarmana, de n-o putea opri nici Tuliman, nici toata lumea si-i veni mai-mai sa cante si ea ca noi, iaca asa:
Fusei pe unde-am iubit:
Gasii locsorul parlit,
Iarba verde suspinand,
Floricele, zau, plangand,
Tot de neicutu-ntreband…
Floricele, flori albastre,
Sa le vezi, nu le-ai cunoaste,
C-au fost dragostile noastre.
Sta fata pe ganduri si plange, cand uite, Tuliman ii arata groapa si-i arata si pe feciorul de imparat. Trecusera, mare, ale opt zile si el se ingropase pana-n gat!
Cine poate spune acum bucuria ei? A pus mana si, dintr-o singura trasatura, l-a scos din groapa; apoi a inceput sa-l sarute cu foc.
Pe urma au plecat cu totii in oras si au cumparat alta drosca si au pornit mai departe, la taica-sau, tot spre imparatie, Dumnezeu sa ne tie.
Printr-o padure, la o casa parasita, ii apuca noaptea si se opresc sa maie acolo; feciorul de imparat cu fata in drosca, iar Tuliman mai la o parte, langa calut.
Da’ alta acum. Pe cand dormeau feciorul si Fata din piatra, ce sa vezi dumneata?
Trei femei, imbracate in alb, se apropie de drosca, incep sa se uite cu mirare la tineri si sa graiasca una catre alta:
— Stii ca n-a stricat Dumnezeu doua case? Frumosi tineri a impreunat! zice una.
— Asa e, dar n-au sa traiasca mult, zice a doua. Cand or sosi acasa, o sa le iasa un caine inainte, o sa-i otraveasca si o sa li se puie capul. Si astea sunt numai farmecele imparatesei care nu vrea si nu vrea sa auda de Fata din piatra.
— Acu’, zice a treia, cine ne-o auzi vorba si sfatul si ne-o spune la altul, blestemat sa fie si sa se impietreasca pana-n genunchi.
Tuliman aude si tace.
Aratarile albe pleaca si, in locul lor, vin alte trei.
— Ce mandrete de tineri a impreunat Dumnezeu! Dar n-au sa traiasca mult, ca mama feciorului o sa-i otraveasca, zice una din femei.
— O sa le dea la masa un rand de bautura bun si altul rau, sa-i curete, zice alta.
— Cine ne-o auzi vorba si sfatul si ne-o spune la altul, zice a treia, sa se impietreasca pana la subtiori.
Tuliman aude si acum, dar tace.
Pleaca si femeile astea, da vin altele, tot trei.
— Ce mandrete de tineri a impreunat Dumnezeu!
— Degeaba, sarmanii, ca n-au sa traiasca! Cand s-or duce acasa, o sa-i fermece mama feciorului si, dupa ce s-or culca, o sa iasa un sarpe de sub pat, sa-i muste si sa-i otraveasca, zice a doua.
— Cine ne-o auzi vorba si sfatul si ne-o spune la altul, sa se-mpietreasca pana-n crestet, zice cea din urma si apoi se duc toate de unde au venit.
A auzit Tuliman si acu’, dar a tacut; iar dimineata, cand s-au trezit cei doi tineri, au plecat cu totii, tot la drum si iar la drum spre imparatie, Sfantuletul sa ne tie!
Merg ei ce merg, peste munti si dealuri, peste codri si peste ape, pana se apropie de palatul imparatesc. Aci, cand sa intre, uite ca le iese inainte un caine si javra incepe sa se gudure pe langa ei si sa le linga hainele.
Da’ Tuliman pricepe primejdia si odata sare-n sus:
— Stai, frate, ca aici eu sunt mai mare decat tine, a doua oara!
— Slobod, frate, slobod!
Si cum zice asa, Tuliman face harst!… cu palosul si-l taie pe caine drept in doua. Iar cand il taie, incepe sa curga din caine o otrava, sa nu vezi, sa nu o suferi, neicutule!
— Vazusi, frate?
— Vazui.
Nu-i spuse insa de ce a facut asa.
Intra-n palat si acolo bucurie mare pe bietul batran, ca-i venise feciorul si ca-i adusese nora-n casa! Imparateasa insa icnea de manie la vederea Fetei din piatra. Dar se prefacea ca-i pare bine, pana i-o matrasi.
Ii cheama inauntru pe toti.
— Cine e voinicul asta? intreaba imparatul, cand vede pe Tuliman.
— E fratele meu si orice i s-ar face, mie mi se face!
Le pune masa si le aduce un rand de bautura buna. O beau, si la al doilea rand, ce sa mai vezi dumneata? Tuliman iar se scoala in picioare si striga:
— Stai, frate, ca acum sunt a treia oara mai mare decat tine.
— Slobod, frate, slobod!
Si Tuliman, cat ai clipi din ochi, ia paharele si le varsa jos.
Se infurie imparateasa.
— Cine e talharul care face atatea ticalosii la masa mea? se rasteste ea si porunceste sa-l dea afara.
— Iarta-l, mama, e fratele meu. Poate o fi prins la chef si el.
De unde sa stie feciorul care era pricina?
Il iarta.
Cand sa se culce tinerii, imparateasa mai avea nadejde cu sarpele. Nu degeaba se jurase ea sa le manance coliva.
Se culca ei intr-o odaie, iar Tuliman in cea de alaturi. Dar cand se stinge lumanarea, intra si el, tiptil, tiptil, fara sa-l simta, in odaia lor, si se culca pe jos.
N-apuca insa omul sa atipeasca si tocmai cand cei doi tineri dormeau, sa tai lemne pe ei, odata vede voinicul un sarpe napraznic ca iese de sub pat si da navala sa manance pe cei din pat.
Cand insa sa caza asupra prazii, Tuliman, mai iute decat fulgerul, se repede asupra sarpelui de-l taie in bucati si apoi se duce de se culca in odaia lui, sa-si faca si el somnul.
Nimeni nu vazuse; ba uitasem, vazuse o slujnica, si spuse tot a doua zi feciorului de imparat, ca ramasese si ala mirat de ce era langa pat si se ingrozise si imparateasa cand vazuse ca slugile, in loc sa arunce afara starvurile celor doi tineri, cum poruncise ea, aruncasera starvul sarpelui.
Cand se trezeste Tuliman, odata graieste:
— Frate, frate, pana acum ti-am fost frate; acum iar sunt mai mare.
— Slobod, frate, slobod.
— Uite, iti poruncesc sa ma pui la fereastra casei tale in gradina,
La zabrele de fereastra,
Sa ma vezi cu drag din casa.
— De ce, frate?
— Pai o sa vezi acum de ce.
Incaleca pe cal, se duce la fereastra palatului in gradina si incepe sa-i spuie ce aratari au venit in padure si ce au spus ele; apoi de ce a omorat cainele, de ce a varsat vinul, de ce a taiat sarpele, tot-tot, de-a fir a par.
Cand a spus vorba femeii dintai: „cine ne-o auzi si ne-o spune, sa se-impietreasca pana in genunchi”, odata s-a impietrit.
— Taci, frate, nu mai spune, se ruga feciorul de imparat. Sa ramai incailea zdravan d-aci in sus.
— Ba nu, oi spune mereu.
Si spune. Cand ajunge la vorba femeii din randul al doilea: „cine ne-o auzi vorba si sfatul si ne-o spune la altul, sa se impietreasca pana la subtiori”, se impietreste Tuliman pana la subtiori.
— Taci, frate, nu mai spune, ii graieste feciorul lacramand, ca te impietresti de tot.
— Si ce daca!
Spune inainte, spune si spune. Cand ajunge la vorba femeii din randul al treilea: „cine ne-o auzi si-o spune, sa se impietreasca pana-n crestet”, odata se-mpietreste Tuliman pana-n crestet.
Acu’ nu mai misca. Sta doar la fereastra, impietrit, bietul Tuliman si nu mai graia cu nimeni.
Plange si feciorul de imparat, plange si Fata din piatra, plange si imparatul de mila lor; numai imparateasa nu. Avea ciuda destula pe el, ca-i scapase pe tineri de la moarte.
— Nevasta, nevasta! graieste feciorul intr-un tarziu. Eu nu mai am un pic de odihna, pana nu mi-oi putea vedea iar fratiorul inviat. Ma duc, puica, la Dumnezeu, sa-i aflu leacul.
— Du-te, dar nu zabovi.
Dau ei ai casei sa-l opreasca, dar nu pot.
Pleaca feciorul de imparat in lume… si se duce, se duce pana l-apuca noaptea intr-un sat. Acolo trage sa doarma la o baba vaduva. Avea trei fete.
— Ma gazduiesti, mama, si pe mine in noaptea asta?
— Te gazduim.
A intrat feciorul de imparat in casa, i-au pus masa si, din vorba-n vorba, au inceput:
— Unde te duci, maica?
— Ma duc la Dumnezeu.
— De ce?
— Am un frate si l-a impietrit. Vreau sa-l inviez.
— O! Maica! Trai-te-ar Cel de Sus! Daca te duci, intreaba si de mine. Uite, e atata timp de cand:
La toata casa bate coasa,
Numai la mine n-are cine…
Si am trei fete; mi-au imbatranit la usa si nu le cere nimeni. Din ce pricina?
— Bine, intreb.
Dimineata isi ia ramas-bun si pleaca. Apoi merge si merge mereu spre soare-scapata.
Pe la pranz, uite ca vede in marginea drumului un par. Isi apleaca toate ramurile inaintea voinicului si-l intreaba:
— Unde te duci, voinice?
— La Dumnezeu, sa-L intreb cum sa inviez pe frate-meu.
— Nu-ntrebi si de mine?
— Ce?
— Din ce pricina eu cresc, infloresc, dar poama ca toti pomii nu rodesc?
— Intreb.
Pleaca si de aci si tine drumul tot inainte. Trece pe langa o vie si da stapanului buna ziua.
— Unde te duci, voinice?
— La Dumnezeu, sa intreb de ce a impietrit pe frate-meu.
— Intreaba si de mine, zice omul, ca uite, muncesc via, o cercuiesc, o sap, o altoiesc, o plivesc, dar fara spor, ca nu rodeste. Care sa fie pricina?
— Bine, intreb si de tine, ca nu ma tine gura chirie.
Merge si merge inainte, ca socotea el, doar s-o intalni cu Dumnezeu, in drumu-i da peste o apa mare. Se tot batea cu gandul: cum s-o treaca? Cum sta si se planuia, uite un peste:
— Unde te duci, voinice?
— Unde sa ma duc? La Dumnezeu, dar nu pot trece apa.
— De ce te duci?
— Sa-ntreb de rostul lui frate-meu, care e impietrit.
— Nu-ntrebi si de mine?
— Ce?
— Pai uite, toti pestii pot sa sada in apa si sa se dea la fund, numai eu stau tot deasupra, ca nu pot sa ma dau in apa. Si din pricina asta, ma arde soarele si ma bate vantul. Intrebi?
— Intreb.
— Daca-i asa, incaleca pe mine sa te trec eu dincolo. A trecut.
Si merge inainte feciorul de imparat, catu-i ziulica de mare, ba si noptile in sir. Tocmai intr-o valcea, la poalele unui munte inalt, se intalneste cu o femeie batrana, batrana…
— Buna ziua, mama!
— Multumim dumitale. Da’ unde te duci?
— La Dumnezeu, sa intreb: de ce a impietrit pe frate-meu si cum sa-l inviez?
— He!, he! Maica! La Dumnezeu nu te poti duce, ca ai pacatuit cu trupul. Dar sa-ti dau eu raspunsul.
— Pai cine esti dumneata?
— Eu sunt Maica Domnului! Deci asculta-ncoa, fiule! Cand te-i duce acasa, ai sa gasesti doi copii, baieti gemeni, nascuti de nevasta ta. Sa le lasi sange, fiule, si din sangele lor sa stropesti pe frate-tau, ca se face mult mai voinic si mai frumos de cum a fost. Da’ sa-mi mai asculti un sfat.
— Care?
— Sa iei pe ma-ta si s-o legi de coadele cailor. Apoi sa le dai bice si sa le dai drumul in lume, ca ea e fermecatoarea care v-a adus pe cap atatea rele.
— Bine, maicuta! Da’ esti buna sa-mi spui: de ce pestele ala nu se poate duce la fund?
— Pestele, maica, intai sa te treaca apa si pe urma sa-i spui; ca esti randuit sa te manance pestele.
— Ce sa-i spui?
— Ca a mancat pana acum nouazeci si noua de suflete si ca pana n-o manca inca unul, nu se auce la fund, nici nu moare. D-aia sa-i spui numai dupa ce te-o trece; ca si asa pestele are sa se infurie si sa faca valuri, ca sa te manance. Tu sa fugi cat ii putea, ca esti drept, si scapi.
— Bine, maicuta. Da’ via de ce n-are rod? Ce sa-i spui stapanului?
— De ce? Din pricina ca din mana lui nimeni n-a vazut pomana. Pana n-o da, nu poate sa-i rodeasca via.
— Dar parul?
— Din pricina ca sub radacina lui e ingropata zestrea a trei fete.
— Dar cutare baba de ce nu-si marita fetele, Maica Precista?
— Din pricina ca fetele-s cam lenese si apoi zestrea lor e ingropata la parul de care ne fu vorba. S-o scoata de-acolo, voinice, si apoi s-or indrepta si ele, si parul.
Atat au vorbit si s-au despartit, multumind feciorul cu lacrami in ochi Maicii Precistei de povetele date.
A plecat apoi spre imparatie si cand a sosit la peste, ala de colo:
— Ei, ce ti-a spus?
— Trece-ma dincolo si ti-oi raspunde.
L-a trecut; pe urma i-a spus vorbele Maicii Domnului. Da’ fugea voinicul, cand spunea, de-i sfaraiau picioarele.
Pestele, cum a auzit, s-a luat dupa el sa-l inghita. S-a infuriat, a facut valuri mari, a aruncat apa in sus cu coada, dar de surda. Atunci, de necaz, a pleznit.
Soseste la omul cu via si-i spune:
— Fa milostenii, crestine, si-i avea roada din belsug.
Omul face cum il invata si, pe urma, sa vezi struguri si sa vezi vin!
— Doamne! Doamne!
Cand trece pe la par:
— Ce veste imi aduci, marite domn?
— Buna! Sub radacina ta tii ingropata zestrea a trei fete. Le-oi trimite eu s-o scoata.
Ajunge la baba, de-i spune si ei, si atunci… incep fetele sa fie mai harnice si mai chivernisitoare; incep sa tie mai curat prin casa si prin scule, si apoi dau fuga la par de-si iau zestrea.
Atunci ce sa vezi dumneata? Curgeau la biata matusa droaie petitorii. Se vaita acum ca nu mai are fete sa tot marite. Ba si parul rodea.
He!, he! Dupa cale lunga si dupa vreme multa, soseste acasa. In lipsa-i, Fata din piatra, de multa asteptare si de trai rau cu soacra-sa, era gata sa-si ia lumea-n cap. Cat nu plansese ea de dorul feciorului! Cat nu intrebase ea pe toti calatorii, muntii si izvoarele, lemnele si pietrele! Da’ de cate ori nu se rugase, stand noaptea afara, se rugase si intrebase si pe luna de rostul voinicului.
— De-ai fi, luna, vorbitoare,
Precum esti de mergatoare,
Eu, luna, te-as intreba:
N-ai vazut pe neicuta?
— Ba de cand am rasarit,
Multi voinici am mai vazut,
Dar nu ti l-am cunoscut.
Fata-i alba ca si crinul,
Ochi albastri ca seninul.
…………………………
D-aia cand l-a vazut, cine poate spune bucuria ei? Da’ veselia ce-l cuprinse pe voinic! Ii nascuse mandra doi dolofani de copii, mai frumosi decat soarele!
De tras tot a tras el, nu-i vorba, o toana de plans, ca - uitasem sa spun - murise imparatul cel batran, de atatea suparari, saracul… Iar imparateasa ramasese sa poarte si d-aci inainte pizma pe bietii tineri.
Ce era sa mai faca acum voinicul? Sa stea cu mainile-n san? A lasat sange celor doi copii… si cu sangele lor a stropit pe cel impietrit de la fereastra. Si atunci, ce sa vezi dumneata? Odata a inviat Tuliman si a-nceput sa se frece la ochi. Era acum mai frumos si cu mult mai voinic.
— Hi, frate, da’ mult mai dormii!
— Ai fi mai dormit tu mult si bine, frate, daca n-as mai fi fost si eu pe aici!
Si s-au imbratisat feciorul de imparat cu Tuliman si au plans si au ras de bucurie, si au petrecut trei zile.
Apoi dupa povata Maicii Domnului, au pus mana amandoi pe imparateasa cea batrana, de au legat-o de coadele a doi cai, care au plecat cu ea in lume.
— Mama mi-e si mila mi-e! Dar cu farmecele ei, se duce de rapa imparatia… si apoi… mai mare e sfatul Maicii Domnului!
S-a urcat apoi pe tronul lui taica-sau, si sa vezi trai, nenisorule! Ca Tuliman ii era sfatuitor si la bine si la rau - el al dintai sfetnic al Mariei Sale.
Si pe urma?
Pe urma… o nunta imparateasca, sa nu se mai dovedeasca, orice om sa pomeneasca!
