Fantana Sticlisoarei - Poveste scrisa (in format text)

A fost odata ca niciodata, a fost un imparat batran nevoie mare, ca i se impreunase genile si sprancenile cu carjile ochilor de batran ce era; barba ii era colilie si lunga… sa stai sa te crucesti; dintii incailea uitase de cand ii cazusera, iar picioarele… da ce mai vorba lunga, zi-i coclit si lasa-l la pustia-ncolo.

Imparatu asta macar ca era asa de batran, tot nu vrea sa moara, ca se indadulcise cu viata, dar s-asa neputincios, iar nu-i venea bine. Deci, se hotari sa dea sfoara in tara, cum ca cine s-o gasi sa-i aduca apa de la fantana doamnei Sticlisoarei, cu care daca se spala omu, se face copil ele 12 ani, il procopseste cu jumatate din averea lui.

Fiu-sau al mai mare (c-avea trei feciori) ii zise:

— Ce sa mai dai sfoara-n tara, tata, pai eu de ce sunt p-acilea? de florile marului!… Da-mi un rand de imbracaminte, da-mi bani indeajuns si un cal d-ala de mananca jaratec si las’ pe mine.

— Bucuros, taica, daca te prinzi sa-mi aduci.

Si-i dadu imparatul ce a cerut, iar baiatul pleca. Se duse el ce se duse si ajunse in satul Despuiatilor. Cum ajunse acolo ii cazu cu tronc o despuiata si daca ii cazu cu tronc, o imbraca frumos si-o si lua de nevasta, ramaind acolo.

Asteapta bietu tata-sau o luna, asteapta doua, trei, un an… baiatul nu mai venea.

Daca vazu si vazu, fecioru sau al mai mijlociu vru ca sa se duca si el; tata-sau se invoi, dar s-asta, tot ca celalalt, ramase in satu Despuiatilor.

Trecu ce trecu, si iaca si baiatul al mai mic ceru voio tatana-sau sa incerce si el sa vaza n-o putea aduce apa de la fantana doamnei Sticlisoare?

— Mare, mai nevoiasule. Tu sa faci mai multa treaba decat fratii tai? Nu vazusi ca ei coscogeamite rumanii, zdraveni, una-alta, si n-o nemerira, si tocmai tu te gasisi?…

— Doar nu s-o prapadi lumea, taica, de mi-ei da si mie un rand de haine, bani de cheltuiala si cal.

— Lumea nu s-o prapadi, dar mi te-i prapadi tu, tot ca si fratii tai, zise imparatul incepand a plange de ciuda.

— Las’, taica, nu mai plange, ca n-au murit nici ei; dar de!… cine stie unde or fi; lasa-ma sa ma duc, sa ma incerc si eu sa-ti fac un bine, ca dumneata destul te-ai necajit cu mine.

— Fie-ti pe voie, baiete, zise imparatul intr-un sfarsit, vazand ca n-o scoate la capatai cu el.

— Da’ calu dumitale din tinerete mi-l dai, tata?

— Ti-l dau. Fa de te urca-n pod si vezi de cauta printre frauri p-al care-o fi mai vechi, da-te jos cu el si du-te de-l suna la cate trele grajdurile, strigand:

„Tptruu! cal balan din tineretele tatii”.

Se duse baiatul la grajdul dintai si scutura fraul strigand, cum l-a fost invatat tata-sau; cand colo, ce sa vaza? se pomeneste c-o rapciugoasa de gloaba, de ti-era mai mare scarba sa te uiti la el, si slab si ciugulit de cioci.

— Fugi d-aci, martoaga, ii zise flacaul dandu-i una in cap cu fraul, si se duse la grajdul din mijloc. Acolo daca ajunse suna fraul si-i iesi inainte tot calul ala; iar il goni si trecu la grajdul d-al treilea, gandind ca d-aci incailea va iesi un cal mai bun; cand colo-i iese inainte tot ala.

— Ci ca piei din ochi-mi, jiganie, zise rastit baiatul, ridicand mana sa-i dea iar cu fraul in cap.

— Nu da, stapane, se ruga calul, ca cum a-mbatranit tata-tau, asa am imbatranit si eu; ci pune sa taie manjii de la 60 de iepe si sa-mi dai sa ma adap cu sangele d-o curge din ei, iar de mancare sa-mi dai orz ciuruit si fan ghizdau, verde, cosit din noaptea de Sfantu Gheorghe.

Cinci auzi el pe cal vorbind in ast chip, ii paru rau de ce facuse si se duse la el, il mangaie si porunci sa i se dea ce-a cerut.

A treia zi, cand se duse in grajd, ramase pironit locului; calu se ingrasase, ochii ii erau ageri ca la un carlan, iar din pantece ii crescusera 12 aripi.

— Asa te vroi, calutu meu, zise fecioru imparatului sarutandu-l.

— Ai, stapane, ca n-avem vreme de pierdut, imparatul e batran, sa n-apuce sa moara pana venim noi, c-apoi degeaba o fi apa din fantana doamnei Sticlisoarei.

— Drept ai, calutule, raspunse flacaul si puse seaua singur cu mana lui, il inchinsa bine, sari pe el, si plecara.

Cum iesira din poarta calul ii zise:

— Stapane, ia te mai intepeneste si-n coama, sa nu cazi jos, c-avem sa umblam ca vantul. Si se repezi in slava cerului.

Umblara ce umblara p-acolo si dadura de casele Sfintei Luni; intrara in curte; calul se puse sa pasca, iar stapanu-sau intra in casa. Cum il vazu Sfanta, ii dete de manca un corn de prescura, de bau un pahar de vinisor si-l intreba unde se duce.

— Ma duc, sfintia-ta, la fantana doamnei Sticlisoarei sa iau apa, sa se spele tata, ca sa se faca iar copil de 12 ani.

— Liii! flacaiasu mamii, cin’ te-a trimis, nu te-a trimis ca sa te creasca, ci sa te prapadeasca; intoarce-te-ndarat mai bine.

— Ce sa ma mai intorc, sfintia-ta, ajunsei pana aici, merg inainte acu, ce-o fi o fi…

— Atunci, zise Sfanta Luni, tine pieptenele asta, sa-l ai la nevoie.

Si mai dandu-i si merinde, baiatul pleca, dupa ce-i saruta mana, si-i multumi pentru bunatatea ei.

D-acilea, daca plecara, mersera ce mersera si ajunsera la Sfanta Sambata, care, cand fu sa plece ii dete in dar o gresie, iar d-acilea cand pornira, nu mai umblara mult si iaca dadura de fantana doamnei Sticlisoarei, care era impresurata de tot felul de jivine spurcate.

Ce sa faca?… Se puse si baiatul in genunchi si ruga pe Dumnezeu sa faca ceva sa goneasca tiarele dimprejurul fantanei, ca sa poata lua apa. Si fiindca era bun la Dumnezeu, ca era drept si-si iubea parintele, dadu Dumnezeu o ploaie, dar ce ploaie! ca se speriara toate fiarele si fugira care incotro, sa se ascunza, iar baiatul dete fuga, lua apa si cand sa plece, dete cu ochii de-o piatra pe care scria: „Cine-o veni sa ia apa din fantana doamnei Sticlisoarei, sa intre in casa de arama, sa intre si in a de argint, sa intre si in a de aur”. Intra baiatul prin ale de arama si de argint si nu vazu nimic, dar cand intra in a de aur, gasi pe doamna Sticlisoara culcata cu fata in sus si-i scoase inelile din degete, dar de frica ii crapa buza si-i pica o picatura de sange pe obrajii ei; apoi iesi afara, incaleca si pleca.

Cum se destepta doamna Sticlisoara, si vazu ca i-a pierit inelul din deget, dete fuga la fantana sa vaza daca a luat cineva apa din ea; cand sa se uite in apa, cum era de limpede ca lacrima, i se arata si picatura de sange pe obraz. Atunci, nu se mai putu tine de necaz si chemand toate fiarele, incepu a le bate, intrebandu-le cine a venit de-a luat apa. Ele se tanguiau si raspundeau ca nu stiu; numai un zmeu schiop si chior, care se ascunsese sub talpa casei, il vazuse pe flacau, si spuse ca se prinde sa alerge dupa el sa-l prinza, daca l-o face mai mare peste ailalti zmei.

Doamna Sticlisoara se invoi, iar zmeul o si porni, si nu in multa vreme ii ajunse, ca alerga ca gandul.

Calul simti ca se apropie si zise lui stapanu-sau sa se uite inapoi si sa-i spuie ce vede.

— Vaz o flacara mare, zise feciorul imparatului.

— Arunca pieptenele, stapane, grai calul, ca e rau de noi.

Baiatul il arunca, si se facu o padure deasa de nu se putea strecura nici pasarile printre pomi, dar zmeul hot nu se dadu prins, ci se facu un stol de cioci si zbura pe d-asupra padurii venind ca gandul spre ei.

— Ce mai vezi, stapane? intreba calul, dupa ce mai trecu nitel.

— Un stol de cioci vaz.

— Arunca si gresia.

Cum arunca gresia se facu indaratul lor un stei de piatra.

— Acum sa stam sa ne odihnim nitel, stapane, zise calul abia sufland, iar baiatul descalica, si calul incepu sa pasca.

Zmeul se tot caznea sa roaza stanca. Dar de unde? c-aia era piatra, nu era placinta cu branza si vazand ca n-o nemereste, se ruga de feciorul imparatului sa faca o gaurice cu palosul ca vrea numai sa-l vaza la fata, sa vaza cum e.

Baiatul, prost, cum auzi ii si facu pe voie. Zmeului atata i-a fost, ca din gauricea aceea facu gaura mare si scoase capul.

— Ce-ai facut, stapane! zise calul, prinzand de veste, sai repede pe mine ca ne rapune namila spurcata.

Incalica baiatul s-o luara la goana, dar degeaba, zmeul ii sosea de pe urma, se si apropiase bine, ca simtea cum ii dogorea ceafa suflarea zmeului. Nadejde nu mai era, astepta doar, ha-ha, sa-l inhate, cand vazand calu ca nu mai era incotro isi mai stranse o data puterile si-si facu vant, dar tot degeaba, ca nu mai putea, si zmeul isi intinsese ghiara, cand feciorul de imparat si calul vazura venind o femeie, care trecu pe langa ei ca fulgerul.

— Am scapat, stapane, zise calul, tine-ma strans in frau.

Pasamite femeia era Sfanta Sambata, care vazuse de departe pe zmeu cum fugarea pe feciorul de imparat, si incalecand pe piua se repezise sa-l scape. Si l-a si scapat, ca zmeul, cand a vazut-o, n-a stiut cum sa se intoarca mai iute inapoi.

Cand se intoarse Sfanta Sambata, pofti pe baiat in casa, iar calului ii dete orz amestecat cu nitel jaratic, ca sa se mai intremeze; baiatul ii multumi ca l-a scapat de primejdie si-i dadu si Sfintei nitica apa de la fantana doamnei Sticlisoare. D-aci daca pleca, trecu si pe la Sfanta Luni, ii dadu si ei, si apoi pleca spre casa.

Cand il vazu tata-sau, nu mai putu de bucurie, doar ca nu sarea in sus; ar fi sarit, nu e vorba, dar nu putea de batranete. Puse mana pe sticla cu apa, se spala pe ochi si se facu taman ca cum ar fi fost de doisprezece ani.

Trecu ce trecu si doamna Sticlisoara dete sfoara in tara cum ca cine a fost vrednic d-a luat apa din fantana ei, sa vie ca-l va imbogati si il va lua de barbat.

Auzind feciorul al mare al imparatului, isi lasa si despuiata si tot si se duse. Doamna Sticlisoara l-a intrebat ca el a luat apa?

— Eu, vezi bine. Pai cine? a raspuns el.

— Ei, cum era apa?

— Iaca ca toate apele, cum sa fie?

Sticlisoara l-a priceput si l-a gonit cu rusine, iar el s-a intors acasa la tata-sau, dar fratilor nu le-a spus ce i s-a intamplat.

Dupa el pleca si fratele al mijlociu, dar pati tot ca el si se intoarse rusinat acasa.

Tocmai mai la urma auzi si feciorul al mai mic al imparatului. El cum auzi si pleca, si cum ajunse, intra in casa si spuse ca el e al care a luat apa din fantana.

— Cum era apa, cand ai luat din ea? intreba doamna Sticlisoara.

— Ca toate apele, raspunse baiatul, dar pe o piatra am vazut scris ca cine-o veni sa ia apa, sa intre in odaia de arama, apoi in a de argint si, la urma, si-n a de aur.

Ii mai spuse cum, cand a intrat in odaia de aur, a vazut-o culcata cu fata in sus, cum i-a luat inelul si cum cand a sarutat-o i-a crapat buza si i-a picat o picatura de sange pe obrazul ei.

— Drept ca tu esti, care ai luat apa din fantana mea, si tu-mi vei fi barbat, zise doamna Sticlisoara, dupa ce-i spuse asa.

— Da, zise baiatu, dar sa mergem in imparatia mea, ca si eu sunt fecior de imparat.

— Sa mergem, dar sa iau si palaturile mele ca mi-e mila sa le las aici.

— Apoi se poate?

— Da, ia biciu ala de foc, de dupa soba, il invata ea, si plesneste cu el in trei colturi ale casii, ca se va face un mar de aur.

Baiatul facu asa si bagand marul in san, isi lua nevasta, o puse pe cal, si p-aci ti-e drumul.

Tata-sau, cand ii vazu aleasa inimii, il lauda, ca era frumoasa peste poate doamna Sticlisoara, si facura nunta de tinu trei saptamani cu chef si bautura, iar eu incalecai p-o sea si spusei cum putui povestea.