Pescarul Si Fiica Regelui Marii - Poveste scrisa (in format text)

Marea era blanda si imbietoare, o risipa de apa si Soare. De pe treptele de valuri sosite dinspre orizont, ziua cobora pe nisipul tarmului, aurind barcile pescarilor din Mitunoe. Rotindu-se deasupra lor, pescarusii pareau ca le cheama spre largul plin de comori al apelor, acei pesti cu solzi sclipitori. Deodata se auzi lipaitul unor sandale de lemn. Un flacau chipes si voinic se indrepta spre una din barcile de pe mal. Pe fata-i arsa de soare, sprancenele-i negre se arcuiau deasupra unor ochi care fermecasera privirile tuturor fetelor din satul de pescari, Yura.

Batranii nu-si aminteau sa fi trait pe aceste meleaguri un flacau atat de frumos si un, pescar atat de curajos, petrecand zile intregi singur, in mijlocul apelor fara sfarsit. Parintii lui Urashima Tarō - acesta era numele flacaului - il certau adesea cand zabovea prea mult in larg, temandu-se sa nu ramana fara singurul lor fecior. Chimonoul ii ajungea dincolo de genunchi si un sort de paie ii tinea loc de brau, aparandu-l de plumbii plasei pe care el o rotea, mai inainte de a o azvarli in valuri. In jurul fruntii ii stralucea o fasie de panza alba. Intr-o mana tinea uneltele de pescuit, iar in cealalta o traista cu hrana pentru cateva zile. Cu mainile pe vasle, Urashima Tarō se indrepta catre orizontul ce-l imbia tot mai departe, spre o soarta pe care n-a mai avut-o niciunul dintre pescarii intinsului arhipelag nipon…

Privind meleagurile natale, de care se indeparta incet, flacaul simti o ciudata strangere de inima. Zarea colinele domoale cu orezariile insiruite la poale. Simtea aievea racoarea raului in care se scaldase de atatea ori in copilarie, cand casele satului ii pareau mult mai mari decat acum. Aproape de tarm se inalta vechea pagoda, in saracacioasa casa parinteasca, ai lui inca mai dormeau, visand ca el se intorcea din larg cu barca plina de scrumbii…

Trecusera trei zile fara ca Urashima Tarō sa pescuiasca ceva, desi se avantase mai departe ca oricand. Trei nopti dormise in barca leganata de valuri si visurile sale ii prevesteau mult noroc. Vaslea neobosit si arunca plasa cat mai departe de barca. Deodata simti ca prinsese un peste mare. Trase nerabdator plasa impovarata, dar, spre dezamagirea lui, in ea nu se afla decat o broasca testoasa. Pentru prima data i se intampla sa prinda asa ceva. Un alt pescar s-ar fi bucurat de-o asemenea prada. Nu insa si Urashima Tarō, care stia ca broastele testoase sunt deosebit de dragi Dragonului, regele marii, care isi avea palatul pe o insula minunata, unde nu calcase picior de om pana atunci. El mai stia de la batranii pescari ca broastele testoase traiau zece mii de ani.

— Nu te teme, te voi trimite inapoi la regele marii! spuse Urashima Tarō, asezand broasca pe fundul barcii.

O mangaie apoi pe crestet, caci ochii ei aveau o licarire aproape omeneasca. Carapacea broastei parea facuta din aur si nestemate.

— Pana una-alta, te-oi mai pastra in barca, sa-mi tii de urat. Nu m-as indura sa curm tocmai eu miile de ani pe care le mai ai de trait!

Apoi Urashima Tarō se intinse pe fundul barcii, grijuliu sa nu aduca vreun necaz musafirei sale si incepu a privi nesatios cerul albastru, brazdat de fasii de nori alburii, ca niste horbote plutitoare. Zambind, flacaul isi reaminti povestea despre Dragonul marii…

Departe, in mijlocul oceanului, se afla trei insule unde domneste o vara vesnica. Furtunile nu le-au bantuit niciodata. Pomii care cresteau pe malurile lor dadeau rod intruna, fara a se usca. Cocorii isi faceau cuiburile in crengile pinilor vesnic verzi. Cei ce traiau pe aceste insule isi pastrau nestirbita tineretea, sorbind din licoarea, unui izvor care tasnea dintr-o stanca-de matostat. Pe cea mai mare dintre insule se afla lacasul regelui marii, facut numai din clestar si margean. Potecile parcului care inconjurau palatul erau presarate cu perle, si in iazuri se zbenguiau cei mai frumosi pesti. Iar oamenii muritori nu au ce cauta intre atatea minunatii…

Furat, de toropeala amiezii, Urashima Tarō adormi bustean. Nici el nu mai stia cata vreme il tot leganase barca, plutind la voia, intamplarii. Intr-un tarziu se trezi simtind cum o mana gingasa ii mangaia fruntea. Deschise ochii si ramase inmarmurit de ceea ce ii fu dat sa vada. Deasupra lui se aplecase o fata de o frumusete nemaivazuta, imbracata in straie de purpura si impodobita cu coliere de diamante. Parul ei negru, revarsat peste umeri, ii ajungea pana la talpile care pluteau pe valuri, alaturi de barca. Broasca testoasa - nicaieri!

Urashima Tarō se freca la ochi, asteptand sa dispara faptura de vis din fata sa, dar necunoscuta nu conteni sa-i zambeasca, ba ii si vorbi cu un glas in care auzeai toata muzica valurilor:

— Urashima Tarō, trezeste-te! Eu sunt Otohime, fiica regelui marii. Cat timp ai dormit, am stat de veghe la capataiul tau. Bunatatea de care ai dat dovada cand m-ai pescuit va fi rasplatita de tatal meu, la Palatul caruia vreau sa ajungem mai inainte de apusul soarelui.

Se aseza in barca lui Urashima Tarō, care ii facu loc, fara sa poata ingaima ceva de uluit ce era, si puse mana pe o vasla. Flacaul ii urma exemplul, neintorcandu-si privirea de la obrazul ei. Ce-i drept, Otohime il masura si ea cu coada ochiului, cu toate ca, in timp ce-i veghease somnul, chipul flacaului i se intiparise adanc in suflet. Amandoi vasleau cot la cot. Nu se auzea decat zgomotul vaslelor si zvacnirea inimilor lor tinere…

Intr-un tarziu. Otohime puse palmele pe ochii pescarului si acesta simti ca barca sa prinsese aripi, zburand pe deasupra valurilor asemenea pescarusilor. Cand mezina regelui marii isi ridica frumoasele ei maini de pe obrajii rumeni ai lui Urashima Tarō, barca, lui se apropie linistita de Ryugu, palatul stapanului marilor faurit din clestar. Cu pervazurile ferestrelor din margean, cu usile de aur si ivarele de fildes impodobit cu pietre pretioase si cu acoperisul din solizi de argint. Flacaul abia indrazni sa puna piciorul pe scoicile cu care era pardosita cararea ce ducea spre intrarea palatului, de teama sa nu striveasca perlele care tineau loc de pietris. O suta de slugi si o suta de slujnice iesira in intampinarea tinerilor, primindu-i ca pe niste miri.

Otohime il calauzi pe Urashima Tarō pana la tatal ei, al carui tron se inalta pe o uriasa carapace de broasca testoasa. Kai-riujin, Dragonul marilor, le facu o primire regeasca; cei doi tineri se asezara de-a stanga si de-a dreapta tronului. Otohime marturisi iubirea pe care i-o purta lui Urashima Tarō si acesta o ceru de sotie. Regele se invoi bucuros, si de indata incepu ospatul de nunta, care tinu sapte zile in sir.

Incaperea tinerilor casatoriti, unde Urashima Tarō urma sa traiasca alaturi de fiica Dragonului marii, fara a imbatrani niciodata, dadea spre o gradina, adevarata minune a minunilor!

In partea de rasarit a ei se deschideau florile gingase ale unor pomi si dintre frunzele lor de smarald rasunau intruna trilurile privighetorilor. Spre miazazi domnea in schimb o vara vesnica si din iarba matasoasa se inalta taraitul greierilor. Spre apus auzeai fosnetul molcom al frunzelor purpurii de artar si crizantemele infloreau una dupa alta. In sfarsit, spre miazanoapte te intampina iarna cu pomii ninsi si cu velintele de gheata ale raurilor. Era singurul loc de pe insula unde te puteai intalni in aceeasi zi cu toate cele patru anotimpuri ale pamantenilor.

Viata fericita pe care o ducea alaturi de sotia lui, dragostea care i-o purta il facura pe Urashima Tarō sa uite cu desavarsire ceea ce fusese el mai inainte. Zilele erau la fel de frumoase si se asemanau intre ele ca doua picaturi de apa, asa ca nici nu baga de seama cand treceau. Nu-si mai amintea de meleagurile natale, de furtuni, de plasa lui si nici de batranii sai parinti.

Trecura cativa ani. Cati - nici Urashima Tarō nu putea sa spuna. Intr-o zi, colindand minunatul palat ale carui incaperi, una mai frumoasa decat alta, nu se mai terminau, pescarul descoperi intr-un colt o barca cu unelte de pescuit: uitandu-se lung, isi, aminti ca acestea ii apartinusera candva. Cuprins de un dor de duca, el se urca pe spinarea unor pesti cu solzi de aur, care il dusera in tainitele de nepatruns ale oceanului. Incepand sa se plimbe tot mai des prin gradina celor patru anotimpuri, intr-o buna zi cazu pe ganduri, intrebandu-se ce vor fi facand parintii lui. Poate ca il socotesc pierdut pentru totdeauna. Cat de mult s-ar bucura ei daca ar afla ca fiul lor traieste si ca este ginerele Dragonului marii! Ce ar fi daca s-ar repezi sa-i vada?

Din ziua aceea, Urashima Tarō nu mai, avu liniste. Vazandu-l tot mai abatut, Otohime ii intreba ce se petrece cu el. Si cand auzi ca va trebui sa se desparta de iubitul ei, chiar si numai pentru cateva zile, ochii ei lacrimara intaiasi data. Se temea ca n-o sa-l mai revada. Dar Urashima Tarō ii spuse ca va zabovi foarte putin timp in casa parintilor lui. Atunci Otohime se invoi sa-l lase sa plece.

A doua zi, Urashima Tarō isi unse barca si inlatura de pe vasle panzele de paianjen. La plecare, Otohime ii dadu o ladita de abanos incrustata cu diamante si legate cu o sfoara de matase trainica, spunandu-i:

„Capacu-acesta daca-l vei salta,

Tu n-ai s-o mai revezi pe soata ta”.

Urashima Tarō fagadui ca nu va deschide cu niciun, pret ladita si o stranse dragastos la piept pe Otohime. Apoi sari in barca si incepu sa vasleasca spre meleagurile sale natale. Cand se intoarse sa mai vada inca o data insula, nu mai deslusi decat dunga fumurie a zarii…

Dupa sapte zile incheiate, Urashima Tarō incepu sa zareasca, in sfarsit, tarmul pe care il parasise in urma cu cativa ani. Locurile pareau aceleasi, dar casele nu erau mai mari si parca aveau alta infatisare. Orezariile isi schimbasera asezarea, iar vechiul templu de pe malul marii se mutase pe un deal. Pe locul unde se afla casa parinteasca, crestea acum o padurice de pini. Nespus de straini ii parura si oamenii care isi schimbasera pana si imbracamintea. Chiar si barcile pescarilor erau altfel decat a lui!

Trecatorii se uitau cu nedumerire la el si Urashima Tarō nu intalni pe niciunul dintre cunoscutii lui. Dupa ce se dumiri ca se afla intr-adevar in locul de unde plecase odinioara in larg, se apropie de un batran care trecea proptindu-se intr-un toiag, de parea c-ar fi avut o suta de ani, si-l intreba:

— Nu stii, mosule, unde sunt parintii lui Urashima Tarō?

— Iti arde, de saga, flacaule, sau nu esti de prin partea locului, raspunse mosneagul mormaind in barba. Cand eram copil am auzit de la strabunicul meu, care aflase si el de la cei mai batrani oameni din anii copilariei mele, cum ca un pescar cu numele de Urashima Tarō a plecat odata in larg si nu s-a mai intors. Avea o barca la fel cu a dumitale. Parintii lui au murit de vreo patru sute de ani. O piatra cu numele lui Urashima Tarō se afla in stravechiul cimitir al satului, parasit de doua sute de ani. Daca nu ma crezi, du-te singur s-o vezi. Ti-o fi povestit cineva patania pescarului fara sa-ti spuna insa ca de la plecarea lui au domnit asupra acestor insule mai mult de treizeci de imparati!

Mosneagul isi cauta de drum, in timp ce flacaul ramase tintuit locului. Asadar, cei patru ani petrecuti in palatul Dragonului marii insemnau patru veacuri aici, printre pamanteni? Si totusi, el se simtea la fel de tanar ca si in ziua plecarii. Se indrepta abatut spre cimitirul parasit al satului. Citind anii sapati pe pietrele de mormant intelese ca mosneagul nu-l mintise.

Descoperi intr-un tarziu si groapa parintilor sai.

Citi, cu mintea nauca, pe o piatra veche de sute de ani, propriul sau nume. Care sa fie taina tineretii sale vesnice? Nu cumva ladita daruita de Otohime i-ar putea aduce deslusirea ciudatei sale patanii? Dezlega nodul sforii de matase si ridica nerabdator capacul laditei. Din ea se ridica un nouras alburiu, care se inalta de indata, indreptandu-se spre Ryugu, palatul Dragonului marii. Abia acum isi aminti el de cuvintele sotiei sale si tranti repede capacul… Intelese ca nu avea s-o mai revada niciodata si incepu sa-i strige deznadajduit numele:

„O-to-hi-me! O-to-hi-me!”

Briza marii ii aducea ca pe un murmur indepartat chemarea ei deznadajduita:

„U-ra-si-ma Ta-rō! U-ra-si-ma Ta-rō!”

Dintr-o data simti ca puterile ii slabesc si ca parul ii incarunteste: imbatranea intr-o clipa cat altii intr-un an. Se intorsese, asadar, ca sa moara langa piatra pe care parintii lui ii sapasera numele acum patru veacuri? Poate ca mai ramasese pe fundul laditei ceva din aburul tineretii sale nestirbite de altadata? Trase capacul si sorbi ultimul firisor din norul alburiu care zburase spre insula iubirii si a fericirii vesnice. Bratele sale se acoperira atunci cu pene, capatand infatisarea unor aripi. Oamenii care s-au apropiat de piatra de mormant a lui Urashima Tarō n-au mai dat de trupul strainului care poposise in sat cautandu-si parintii. Au vazut insa un cocor ridicandu-se deasupra cimitirului parasit al satului. Pasarea scoase un tipat jalnic si zbura spre rasarit.

De atunci, cocorul a fost zarit de pescari colindand pe stancile pustii impreuna cu o broasca testoasa. Cocorul este o pasare care traieste o mie de ani, iar broasca testoasa este sotia lui. Asa spun oamenii din imprejurimi…