Adica asa vine vorba, dar eu spun adevarat, s-a intamplat de a varsat stapanul pasarilor din lumea asta cinci kile de mei si a buciumat din bucium ca sa se stranga toti supusii lui de pe pamant si sa imparta meiul frateste.
Pasarile, cum au auzit buciumul, cum s-au adunat, care de pe unde erau, de au impartit meiul parte dreapta, cum le-a fost poruncit stapanul. Dar dupa imparteala - vezi dumneata cum s-a potrivit - a prisosit un bob. Prisosind al bob, s-au repezit toti, unul ca sa-l ia el, alalalt ca lui i se cuvine, s-a ajuns treaba, din vorba in vorba, de s-a facut o bataie asa din cale-afara, ca, cica, care a scapat, a scapat mai schilod, mai ciontit, cum a putut sfarsi, dar care a murit, apoi a murit de tot.
Din asta bataie a ramas beteag de aripa si Sur-Vultur, nazdravanul de pe taramul alalalt, care, cum s-a simtit ca-l doare aripa, a dat dosul taras-grapis si el cum a putut, intr-o padure mare cu copaci grosi-grosi!… de nu era in puterea omului sa-i fi cuprins in brate, si inalti, de nu le puteai vedea varfurile sa fi avut cinci perechi de ochi, si s-a asezat p-o craca cam la marginea ei. Acolo, daca s-a asezat, n-a stat mult si iaca s-a pomenit c-un vanator ca intinde pusca sa-l impuste.
— Mai crestine, zise Sur-Vultur cum vazu asa, lasa pusca jos, nu ma omori, ci ia-ma de ma du acasa si ma hraneste, ca ti-oi prinde si eu bine candva.
Vanatorul, auzindu-l vorbind omeneste, lasa pusca jos pana sfarsi, iar dupa ce sfarsi, iar o intinse spre el.
— Mai crestine, mai, te-ntelege, mai, ca nu-ti vorbesc de rau. Lasa pusca-n jos.
Ala nu vru, asta il ruga… In sfarsit, pana-n trei ori; la a treia oara se hotari si vanatorul sa-l crute si-l lua cu dansul acasa, gandind si el ca, cine stie?… o fi ceva daca vorbeste el ca oamenii. Si-l duse acasa. Cum ajunse, il obloji la aripa cu boz, cu una, cu alta, sa-l vindece mai repede.
Dupa ce-l obloji bine, Sur-Vultur ceru sa-i taie o vaca sa manance s-o manca toata. A doua zi, nu, ca sa-i mai taie una.
— Pai bine, mai Vulture, tu ma lasi sarac, mai!
— Lasa, ce-ti pasa, raspunse Sur-Vultur, stiu eu ce fac, daca-ti place; daca nu… eu altfel nu pot sa te ajut intru nimic.
— Mai na, dar.
Si-i dadu sa manance cate o vaca in fiecare zi, pana nu-i mai ramase nici una. Ce era sa faca? intrase in hora. In ziua cand ii dadu p-a mai de pe urma, se pomeni cu Sur-Vultur ca-i zice sa bata o prajina de noua stanjeni in mijlocul curtii, ca de vro palma in pamant, si, dupa ce o batu, Sur-Vultur o lua in sus si du-te, si du-te, si iar mai du-te… s-a dus pana l-a pierdut din ochi omul. Cand l-a pierdut din ochi, a inceput si el sa fluiere.
— Ia te uita, ma, imi manca vitele si ma lasa asa!…
Si puse mana sa se scarpine in cap.
In vreme ce se scarpina el in cap de necaz, numai se pomeni ca-i vajaie ceva la ureche; cand se uita, ce sa vaza? Sur-Vultur se napustise tocmai d-acolo din vazduh, cat putuse, cu pieptu-n prajina din mijlocul curtii, si cum o izbise cu osul pieptului o varase pe toata in pamant. Apoi se indrepta spre roman si-i zise:
—Imi incercai puterea; acu pun-te-n spinarea mea si aidi!
Dupa ce plecara inaltandu-se in vazduh, taman cand erau pe-aproape de vantul turbat, Sur-Vultur numai dadu drumul romanului din gheare si dupa ce-l lasa de se invarti nitel, iar ii dadu si iar il prinse, pana in trei ori, dupa care-i zise:
— Vezi, asa frica am patit si eu cand ai intins pusca spre mine, cum ai simtit si tu acu cand iti dadui drumul.
Apoi, dupa ce mai umblara, vreme indelungata, iaca dadura de niste case, de la soare a fost putand tine romanul ochii deschisi, dar la ele nu i-a putut de loc. Sur-Vultur ii zise:
— Du-te in casele alea, ca sunt casele sora-mi, si cere si tu din pomana, ca-mi face mie, gandeste c-am murit; iar cand ti-o da, tu sa zici: „Bogdaproste, sa fie pomana cui a facut-o, da Sur-Vultur sa traiasca unde-o fi”. Si sa-i ceri nuca seaca dintre capataie.
— Bine, raspunse omul si pleca.
Dac-ajunse la casa surorii lui Sur-Vultur, si daca i-a dat si lui din pomana, el a raspuns:
— Bogdaproste, da pomana sa fie cui a facut-o, iar Sur-Vultur sa traiasca unde-o fi.
— Ce, ori n-a murit? ori traieste? intreba cu bucurie sora; si de ce n-a mai venit p-acasa?… pe un’ s-a ratacit?…
— Vine acasa, raspunse romanul, da auzi, cica intai sa-i dati nuca seaca dintre capataie, si dupa aia vine, ca-i trebuie sa faca nu-s’ ce cu ea.
— Ba aia-i vorba! raspunse sora; nu l-am vazut de-atata vreme, nu l-oi mai vedea nici d-aci inainte, da nuca seaca n-o dau.
Auzind asa, romanul se-ntoarse indarat, unde lasase pe Sur-Vultur, si-i spuse ca iaca si iaca.
— Sui pe spinarea mea, zise atunci Sur-Vultur, si hai sa mergem la frate-meu. Si o pornira.
Daca ajunsera la frate-sau, cobori romanul jos de pe spinarea vulturului si se duse si la el, dupa ce-l invata Sur-Vultur sa zica tot vorbele ce zisese cand fusese la sora-sa.
Dar si frate-sau raspunse tot in chipul ala:
— Nu l-am vazut de-atata vreme, nu l-oi mai vedea nici d-aci inainte, da nuca seaca nu i-o dau.
Atunci Sur-Vultur, vazand ca nici frate-sau nu-i da ce cere, o porni spre casele nevesti-si.
Alaturi de casele ei era un put. Sur-Vultur zise romanului:
— Du-te de scartaie cumpana putului nitel si de te-o intreba cine e, sa spui ca esti om bun si esti trimis de Sur-Vultur.
Se duse romanul, scartai cumpana putului si numai iaca auzi un glas:
— Cine e acolo la put? ca am o catea brancuse, cu dintii de otel, cand i-oi da drumul il face mici farame.
— Om bun e, raspunse romanul, trimis de Sur-Vultur.
Cand auzi nevasta lui Sur-Vultur asa, indata iesi afara la poarta si-l pofti in casa si-l ospata, si-i dadu de baut, si apoi il intreba ca ce vesti ii aduce de la barbatu-sau.
— De vesti, slava Domnului, sunt bune, e sanatos, voinic; a avut un betesug la o aripa, da i-a trecut; acum m-a trimis pe mine, ca, cica, auzi, sa-i dai dumneata nuca seaca dintre capataie, ca-i trebuie, nu-s’ ce sa faca cu ea.
Nevasta, cum auzi ce-i cere, cum a raspuns:
— Sa stiu ca nu mai vad cat oi trai nuca seaca, dar eu i-o dau, ca el multe stie face cu ea. Si i-a dat-o.
Dupa ce i-a dat-o si-a luat romanul ziua buna, a multumit ca l-a ospatat, si a plecat de i-a dus nuca lui Sur-Vultur.
Cum a vazut Sur-Vultur nuca, indata i-a zis romanului sa se urce iar pe spinarea lui, ca-l duce acasa indarat.
Dupa ce umblara ei pana sfarsira calea toata, cata era, au ajuns cu bine in partile unde sta romanul. Acolo dac-au ajuns, s-a coborat din spinarea lui Sur-Vultur, si dupa ce s-a coborat, dansul i-a zis:
— Ei, acu na tie nuca seaca dintre capataie; cand ii avea trebuinta, despic-o frumos cu varful custurii, ca are sa iasa din ea vite multe; vinde din ele, taie, fa ce stii; iar ce ramane, baga-le la loc inapoi, plesnind din ast bici.
Si dupa ce-i dadu Sur-Vultur si biciul, isi lua ziua buna de la el si se ridica, incet-incet, rostogolindu-se in slava cerului facandu-se mai mic, mai mic, pana nu se mai vazu.
Dupa ce se facu Sur-Vultur nevazut, romanul vari nuca in san, puse biciul in desaga, ca era bici mic, si-o porni inainte de merse pan’ dadu d-o padure mare, verde si racoroasa.
Dac-ajunse la padurea asta, mai umbla ce mai umbla prin ea, si gasi un luminis unde se aseza la umbra unui frasin, sa-i traga un pui de somn, sa-si mai vie in fire, ca era ametit de drumul ce facuse prin vazduhuri.
Adormi; daca adormi, nu se mai trezi pana inspre seara, cand cobora soarele spre asfintit; iar dupa ce se destepta, nemaiputand rabda pana sa ajunga acasa, scoase custura si crapa nuca seaca.
Ce sa vezi, cand o despica!… Cate natii de vite in lumea asta, el le-a fost avut toate; se umpluse luminisul de misunau, nu mai aveau loc de loc; un ac sa fi aruncat si nu cadea jos: boi cu coarnele aduse, lungi de cate un cot, vaci mai marunte cu ugerele pline de-abia le puteau purta, oi cu lana ca matasea, armasari de mancau foc, catari, magari, capre, pana si cerbi cu coarnele inramurite; tot felul de lighioane, care vasazica, erau acolo.
Se uita el bucuros la ele, le mai scuipa sa nu le deoache, s-apoi se duse la dasaga sa scoata biciul sa plesneasca, ca sa le bage la loc. Cand colo, ce sa vezi? ia biciul de unde nu e… ca-ncoa, ca-ncolo, c-o fi tunsa, c-o fi rasa, biciul nu era si pace. In somnul lui, cine stie, o fi trecut vreun hot si negasind nimic la el, ca bani n-avea nici frantura, o fi luat biciul sa nu zica incailea ca nu s-a ales cu nimic.
Ei, acum ce sa faca el cu vitele? Ca sa le ia sa le maie de la spate, nici gand sa fi avut; cum era el sa maie sumedenia aia mare? ba se mai si raspandisera prin padure. Se aseza si el p-o buturuga si incepu a plange, blestemand ceasul cand adormise.
In vreme ce plangea el, numai iaca se pomeneste alaturi cu Tartacot, barba d-un cot, calare p-o jumatate de iepure schiop, care-i grai asa:
— Ma romane, nu mai plange, ca stiu ce ai tu, si ma prind sa-ti aduc vitele si sa ti le var in nuca, daca mi-i da nadejdea ta d-acasa…
— Da ce nadejde mai am eu acasa, vai de capul meu?! zise romanul suparat.
— Ai, ce-ti pasa, tu fagaduieste-mi-o, si eu iti var vitele la loc.
— Apoi, dar, daca e asa, ti-o dau, raspunse romanul.
— Bine, ne-am invoit - urma a grai Tartacot, si scoase dintre firele barbii un bicisor numai cat degetul al mic, si plesni de trei ori din el. Cum plesni, cum intrara toate vitele in nuca, nuca se inchise la loc, si romanul se pomeni iar cu vitele inauntru; iar Tartacot ii dadu si biciul, sa se slujeasca cu el la trebuinta.
Dupa aia Tartacot pieri, si ramanand romanul singur, o porni inainte spre casa.
Pe drum se intalni la un put cu un flacau zdravan si frumos, c-o desaga la spinare, si-l intreba unde se duce?
— Un sa ma duc? raspunse flacaul, ma duc unde m-a randuit tata la Tartacot al de are barba d-un cot si umbla calare pe o jumatate de iepure schiop. Si pleca inainte flacaul.
Taman atunci isi aduse aminte bietul om ca-si lasase nevasta bortoasa cand plecase, si ca flacaul ala era nadejdea de care el nu stia, si pe care o fagaduise lui Tartacot cand i-a bagat vitele in nuca.
— Care vasazica, eu lipsesc d-acasa de vro 16-17 ani, se gandi el, ca el stia ca lipsea de mult, dar nu credea ca e atat. Mare, cum trecu vremea!
Si incepu a plange de necaz, ca, cum sa-si dea el copilul pe mana nazdravanului ala, fara sa se gandeasca; mai bine se lipsea de vite, ca, cu asa voinic de flacau isi agonisea el painea de toate zilele… Ei, dar ce sa mai zici? Ce se facuse, se facuse. O lua si el inainte si se duse acasa.
Flacaul, dupa ce umbla vreme ca la vreun an de zile, ajunse la Tartacot, care ii si arata ce avea sa faca; si fiind flacaul vrednic, in curanda vreme facu pe nazdravan sa-l iubeasca, sa-l ingrijeasca si sa-i dea ce avea mai bun.
Alaturi de tinuturile lui Tartacot erau tinuturile Dracului, care avea o fata… o dracoaica si jumatate, cu niste ochi de scaparau scantei, cu gura mica… nu semana cu tata-sau, neam; se vede ca era facuta cu vreo pamanteanca. Dar acum cu cine era facuta, nu e treaba noastra, atat ca flacaul se amoreza de ea; si s-amoreza nu gluma, ca de n-o vedea intr-o zi se prapadea de tot; fata iar, cum era impresurata tot de pocituri de draci, scalambaiati si negri ca taciunele, fara nici un lipici, se amoreza de el si mai si ca el de ea, si vazand ca nu e rost sa se ia amandoi, ca, cum s-ar fi invoit dracu?… hotarara sa fuga… si asa si facura.
Intr-o noapte, numai o puse flacaul alaturi p-un armasar turbat al lui pe care i-l daruise Tartacot, si p-aci le fu drumul!…
Taman spre dimineata prinse de veste dracoaica, muma dracului, de fuga nepoata-si, si repede porni pe fiu-sau in urma lor.
Cand a fost aproape sa-i ajunga, fata simti si i-a zis flacaului:
— Ia te uita-ndarat sa vezi ce se zareste.
— Vine repede o cioara neagra, raspunse flacaul dupa ce se uita.
— Ala e spurcatul de tata, zise fata; eu ma fac bisericuta, tu fa-te calugaras inaintea bisericutei.
Se facura asa, si numai iaca si cioara fuga trecu pe langa ei, uitandu-se-ncolo, ca nu-i e datina dracului sa treaca pe langa biserica si sa se uite la ea. Apoi, dupa ce se mai duse inainte, vazand ca nu da de ei, se intoarse inapoi si se duse acasa.
Cum trecu pe langa tineri inapoi, cum se prefacura si ei la loc oameni si pornira repede inainte.
Cand ajunse dracul acasa si spuse ma-si ca n-a vazut nici urma de fata or de flacau, numai o bisericuta c-un calugaras, dracoaica i-a dat o palma de i s-au zguduit creierii-n teasta…
— Aia erau ei, netrebnicule, nici atat nu te-ai priceput? Fuga-ndarat dupa ei, ce mai stai? Sa-i ajungi si sa mi-i aduci acilea, sa le arat eu fuga.
Dracul, cum a auzit vorba ma-si, fuga-ndarat, pana iar s-a apropiat de fugari.
— Ia te uita inapoi, ce vezi? zise iar fata flacaului.
— O cotofana neagra vine de foc.
— Fa-te pieptene si eu padure.
Pan’sa se faca, dracul si el acilea; da de un’ sa stie el ca pieptenele si padurea sunt fugarii, dupa care alerga el? Ca el nu se prea pricepea asa de mult la d-alde astea; astea ma-sa le stia bine. S-a intors indarat, iar fara isprava. Dracoaica, daca l-a vazut asa de nevoias, l-a scuipat de necaz: apoi a pus o hanta pe ea, a incalecat pe piua, a dat cu pistolul in fundul piuai si o data a sarit trei hotare, lasand flacari in urma.
Fata, cum simti ca se apropie bunica-sa, a carei putere si viclesug le cunostea bine, o cam sfecli, dar tot nu se dadu prinsa: se facu o balta mare… si pe flacau il prefacu intr-un ratoi.
Cand veni dracoaica a batrana si vazu balta, indata pricepu ca aia e fie-sa si ratoiul flacaul, dar era taman in mijlocul baltii, si nu-l putea ajunge, ca fata il invatase pe el dinainte sa stea departe de mal si sa nu cumva sa deschiza ochii, ca i-i ia ma-sa, ci sa-i tie inchisi strans.
Matusa l-a tot momit cu una, cu alta… ca sa vie sa-i dea rame sa manance… ca aia, ca ailalta - ratoiul nu se apropia…
— Ratoias, maica, - urma dansa, vazand ca nu e chip sa-l induplece a veni la mal - ai vazut tu dracoaica adevarata cum e? N-ai vazut. Ia te uita-ncoa, ca eu sunt curat dracoaica, fata nu e, ea e corcita.
Flacaul, prost, ce-i veni?.. Sa vaza si el cum e dracoaica, ca tot auzise mereu, dar de vazut nu vazuse niciodata… Deschise ochii s-o vaza si, cum ii deschise, cum i-i sorbi dracoaica, si pleca lasandu-l orb.
Dupa ce pleca batrana, fata si flacaul se prefacura oameni iar la loc.
— Ei, vezi, zise fata, nu ti-am spus sa nu deschizi ochii? Acu ramasesi orb! Da lasa ca tot am nadejde sa ti-i pui la loc. Asteapta-ma aici, ca eu ma duc sa incerc sa-i fur.
Pe batrana a fost ajuns-o un somn intr-o padure mare, langa un izvor.
Fata, trecand p-acolo, o vazu si daca o vazu, ii desfacu binisor mana in care tinea strans ochii flacaului, ii lua si puse in locul lor un gainat de cioara; apoi se intoarse indarat.
Matusa, dupa ce s-a desteptat, si-a luat picioarele la spinare si a plecat spre casa. Cand a ajuns, fiu-sau a intrebat-o:
— Ei, ai facut vreo isprava?
— Cum sa nu fac? ce, sunt natanga ca tine? i-am sorbit ochii… ia uite-i…
Cand desfacu mana sa-i arate ochii, ce sa vaza? Gainatul de cioara.
— Asta ti-e pricopseala? intreba dracul pe ma-sa, care ramasese cu gura cascata - apoi dar… na!…
Si-i plesni o palma matusii, vere, de-i sarira ochii din loc si ramase ea oarba.
Fugarii, de dincolo, vazandu-se scapati teferi si nevatamati, se dusera acasa la tata baiatului unde dupa ce se cununara, facura o spuza de copii si traira cu totii multumiti pana la adanci batranete…
