Gombei Pasararul - Poveste scrisa (in format text)

In nordul indepartat al Japoniei, in satul Inaghi din insula Hokaido, traia un taran pe nume Gombei. Nu avea nici tata, nici mama, nici copii. Traia de unul singur la marginea satului, intr-o cocioaba, indeletnicindu-se cu vanatul ratelor salbatice.

In fiecare zi, Gombei se trezea pana-n zori, mergea la un lac mare ce se afla nu departe de sat, aseza laturi de salcie si multa vreme pandea ratele langa apa. Intr-o zi izbutea sa prinda cand trei, cand doua rate, dar se-ntampla ca in lat sa nu cada decat o rata, iar uneori niciuna.

Odata, intr-o primavara timpurie, Gombei a venit acasa, trei zile in sir, numai cu cate o rata. In cea de-a treia seara, insa, intorcandu-se de la vanatoare, incepu sa chibzuiasca:

„In fiecare zi pun trei laturi, veghez langa lac din zori si pana in noapte, dar prind o singura rata pe zi. Maine, din nou va trebui sa ma scol cu noaptea in cap, apoi toata ziua voi ingheta pe mal. Ce-ar fi sa pun pe lac o suta de laturi? As prinde dintr-un foc atatea rate, incat as putea sa stau o luna intreaga acasa si sa ma-ncalzesc la soba”.

In dimineata urmatoare, Gombei n-a mai plecat de acasa si a-nceput sa impleteasca laturi noi, din nuiele de salcie. A impletit el o suta de laturi, le-a asezat pe lac si abia tarziu de tot s-a dus sa se culce. Toata noaptea n-a visat decat un lucru: ca veneau in zbor o multime de rate si toate se asezau in laturile lui. Gombei se trezi in puterea noptii, se imbraca repede si alerga spre lac. Dar pe lac nu era nicio rata. Laturile aratau asa cum le lasase seara. Toate erau legate cu o funie, iar capatul funiei era infasurat de un copac. Gombei isi cerceta din nou laturile si se aseza la panda, langa un copac. Treptat se lumina de ziua. Deodata incepura sa vina in zbor o multime de rate. Se-nvartira in stoluri deasupra lacului, apoi o rata, dupa ea a doua, a treia, a patra se asezara pe apa. Si de-abia se aseza rata pe apa, ca si nimerea in latul lui Gombei. Curand, in fiecare lat era cate o rata. Numai un singur lat era gol, iar deasupra lacului zbura ultima rata. Atunci Gombei dezlega capatul funiei de pe copac si incepu s-o infasoare usor pe mana. Ii parea rau sa scoata laturile atata vreme cat mai ramasese unul gol.

„O singura rata de-as mai prinde, as face suta. Atunci as strange laturile. Mai repede, mai repede!” isi soptea Gombei.

In curand se lumina de-a binelea si rasari soarele. De dupa crestele muntilor, razele luminoase ale soarelui cadeau pe lac, iar apa stralucea. Pe apa, ratele se agitara, batura din aripi si toate cele nouazeci si noua, cu laturile la picioare, se ridicara deasupra lacului. Gombei trase cu putere de funie, dar ratele erau mai puternice decat el: doar erau nouazeci si noua!

Acum nu Gombei tragea de funie, ci funia il tragea pe el. Si iata ca se desprinde de pamant si se ridica in aer. Cu cat zburau ratele mai sus, cu atat se ridica si Gombei. El atarna de capatul funiei si se tinea tare de ea cu ambele maini. Lacul ramasese departe. Gombei isi mijea ochii, dar ii era frica sa priveasca in jos. Ratele zburau tot mai sus, tot mai departe, trecand pe deasupra lacului, pe deasupra satului, pe deasupra copacilor, pe deasupra padurii, se inaltau deasupra muntilor.

Deodata, funia de care atarna Gombei se rupse. Ratele zburara mai departe, iar Gombei ramase atarnat in aer. Inima ii ingheta de frica. Ar fi putut sa cada, dar nu se intampla nimic. Gombei se mira si, cu teama, deschise ochii. Ce se intamplase? Vazu ca zboara prin aer. Il luase vantul. Un vant puternic il purta pe Gombei deasupra pamantului, deasupra padurilor, deasupra muntilor, deasupra vailor, deasupra marii, departe-departe spre sud. A zburat o zi, a mai zburat una si inca una. In cea de a treia zi, vantul se mai potoli si Gombei, incet-incet, se apropie de pamant. Se uita in jos si vazu sub el acoperisuri de case si imprejur numai camp. Pe camp, taranii semanau orez. Gombei se lasa in jos, in mijlocul campiei. Taranii parasisera lucrul si alergara din toate partile. Gombei isi misca picioarele si mainile - din pricina zborului prea lung, el nu-si simtea nici mainile, nici picioarele - apoi, politicos, dadu binete taranilor si-i intreba:

— Ce sat e asta? Unde am nimerit?

— Acesta este satul Akano, ii raspunsera taranii.

— Niciodata n-am auzit de un asemenea sat. Voi sunteti japonezi?

— Da, suntem japonezi. Pesemne ca tu esti de departe daca nu cunosti satul Akano.

— Eu sunt din insula Hokaido, din nordul Japoniei.

— Satul Akano este pe insula Kiusiu, in punctul cel mai de sud al Japoniei. Cum ai nimerit la noi? Si de ce ai coborat din cer?

Atunci Gombei le povesti taranilor cum i-au ridicat ratele in aer si apoi cum l-a purtat, trei zile, vantul.

— Acum n-o sa mai ajungi acasa, graira taranii, ascultand povestea lui Gombei. Pentru asta, trebuie sa treci multe stramtori si mari si sa strabati pe jos intreaga Japonie de la sud la nord. Mai bine ramai aici, ne ajuti la munca, iar noi te vom hrani.

Gombei se gandi putin si se invoi.

— In insula mea n-am pe nimeni. De ce nu as ramane la voi?

Astfel a ramas Gombei pe insula Kiusiu, in satul Akano. Ii ajuta pe tarani la munca, semana cu ei orezul, smulgea buruienile. Timpul trecea repede, a trecut primavara, a trecut si vara. Orezul crescuse mare si era copt, numai bun de secerat.

Intr-o zi, taranii plecara cu secerile pe umar si incepura sa secere. Gombei se apuca si el cu ravna de treaba, cand, deodata, dadu peste un spic tare gros si inalt. Gombei il apleca la pamant si tocmai cand vroia sa-l taie cu secera, spicul se indrepta si-l lovi pe Gombei cu atata putere, ca-l arunca in aer. Dar Gombei nu cazu pe pamant, caci din nou il insfaca vantul si-l ridica deasupra campului.

Gombei nu se mai mira. Intelesese dintr-o data despre ce este vorba.

— Fireste, asta este acelasi vant care m-a adus in Kiusiu. Acum vantul se intoarce si o sa ma duc acasa.

De data aceasta se aseza in vazduh bine, ca sa nu-i mai amorteasca mainile si picioarele. Vantul il purta pe Gombei deasupra pamantului: deasupra padurilor, deasupra muntilor, deasupra vailor, deasupra marilor intinse, departe-departe, spre miazanoapte. O zi intreaga zbura Gombei prin aer, dar spre seara vantul se mai linisti si Gombei se lasa incet-incet pe pamant.

„Astazi am zburat numai o zi, iar data trecuta trei zile. Inseamna ca nu am ajuns in Hokaido”, isi zise Gombei. Intr-adevar, locul era necunoscut. Cat vedeai cu ochii, numai ses pustiu, nici tu casa de oameni, nici copaci, nici tufisuri. Lui Gombei i se facu teama. Incepu sa se intunece si din toate partile se adunau nori intunecosi. Curand avea sa ploua.

„Unde o sa ma adapostesc?” se gandi Gombei. Si porni degraba mai departe. Sperase sa ajunga la vreun adapost.

Deodata se impiedica de-o uriasa ciuperca alba.

„Iata ce ciuperci nemaipomenite cresc in aceasta tara!” isi zise Gombei. Dar, aplecandu-se, vazu ca nu era nicidecum ciuperca, ci o palarie larga taraneasca, impletita din paie de orez.

„Grozav! se bucura Gombei. Cu o asemenea palarie n-o sa ma ude ploaia.”

Ridica palaria si vru sa si-o puna pe cap, dar palaria era prea mica. O trase mult timp de marginile largi si, in sfarsit, cu greu izbuti sa si-o puna pe cap. Si ca sa nu-i scape, o lega sub barbie cu sireturile si porni mai departe.

Nu facu nicio suta de pasi, ca incepu sa picure. Cerul se acoperise pe de-a-ntregul cu nori. Vantul incerca sa-i smulga palaria de pe cap, dar Gombei o intepenise, iar sireturile erau bine legate. Pana la urma, insa, vantul o ridica in vazduh si o data cu ea si pe Gombei. Il ridica asa de sus, ca bietul om nu mai vazu sub el pamantul: nici padurile, nici muntii, nici marea, ci doar norii de sub picioare. Pentru prima data in viata, Gombei vedea norii atat de aproape. Unii erau carliontati, altii erau netezi, unii erau grosi si pufosi, iar altii turtiti si subtiri. A zburat el asa pe deasupra norilor o zi, apoi alta. In cea de-a treia zi, vantul se potoli si Gombei incepu sa se apropie de pamant.

„Acum unde voi nimeri?” se intreba Gombei.

Privi in jos si vazu ca se apropia de un sat mare. In mijlocul satului se afla o pagoda inalta, cu cinci caturi. Nici n-apuca s-o priveasca, asa cum ar fi vrut, ca se trezi pe catul cel mai de sus si se prinse cu mainile de varful pagodei. Sa stea asa de sus era mai infricosator decat sa zboare.

Gombei se uita in jos, incercand sa vada daca nu sunt trepte, dar nu se afla nicio scara. Atunci Gombei incepu sa strige cat il tinea gura.

— Ajutor! Ajutor!

La strigatul lui alergara oamenii din toate casele. Tot satul se aduna la pagoda. La inceput nimeni nu-si dadea seama de unde se auzea chemarea. Deodata un baietel striga:

— Pe pagoda e un om!

Oamenii se ingramadira in jurul pagodei, ridicandu-si capetele. De jos, Gombei parea atat de mic, ca de-abia putea fi zarit. Dar el privi in jos si striga:

— Ajutor! Ajutor!

Deodata, ametind, Gombei se clatina, isi desprinse mainile de pe varful pagodei si cazu peste taranii care se adunasera jos. Taranii se ingrozira, pornira iute in toate partile, se izbira unii de altii cap in cap, de vazura stele verzi. De la aceste stele s-a aprins totul in jur. Au ars si taranii si pagoda si Gombei.

Chiar si povestea noastra a ars.