Ulciorul Fermecat - Poveste scrisa (in format text)

Candva, pe insula Miako, traia un tanar pescar, pe nume Masaria. Sa tot fi avut vreo douazeci de ani, nu mai mult.

Odata, intr-o seara cu luna plina, se duse la tarmul marii sa prinda peste. Deodata, undita i se indoi, gata-gata sa se rupa.

— Aha, se vede ca am prins unul zdravan!

Masaria isi incorda puterile si trase din apa un peste urias. De la cap la coada masura pana la trei shaku. Plin de bucurie, voi sa-l scoata din carlig, dar deodata nu-si mai simti mainile, ca si cum i se facusera de lemn sau i le retezase cineva. Indata cazu la pamant, pierzandu-si cunostinta.

Cand isi veni in fire, ia pestele de unde nu-i. In fata lui se ivise insa o fata nemaipomenit de frumoasa.

— M-a apucat noaptea pe drum, spuse ea cu glas limpede si curat ca un clopotel de argint. Ingaduie sa petrec o noapte in bordeiul tau.

— Dar eu traiesc intr-un salas stramt si saracacios, nici n-ai sa te poti odihni ca lumea.

— Totuna mi-e, raspunse fata. Vreau doar sa ma adapostesc de ploaie si de frigul noptii. Gazduieste-ma o noapte, rogu-te.

Masaria o calauzi pe fata la coliba lui, iar inima i se zbatea puternic in piept, caci in viata lui nu mai vazuse asemenea frumusete.

Petrecura impreuna noaptea, iar a doua zi dimineata, cand pescarul deschise ochii, frumoasa pierise ca luata de vant.

Mult timp nu putu s-o uite tanarul pescar. In fiecare seara se ducea la malul marii, dar ea nu se mai arata.

Intr-o dimineata, Masaria aruncase navodul in apa si astepta linistit pestele. Deodata, ce sa vezi! Pe valuri se clatina o barcuta cioplita dintr-un trunchi de copac, iar in ea se aflau doi baietandri kappa. Aveau trupul acoperit cu solzi, iar ochii bulbucati, ca la pestii cei mari.

— Tata! Bine te-am gasit, taicutule drag! strigara ei, apropiindu-se.

Grozav se mai mira Masaria:

— De ce-mi ziceti astfel? Ce fel de tata va sunt eu? Doar voi sunteti kappa, fiii apelor!

— De ce te lepezi de noi? Oare acum doi, trei ani, n-ai cunoscut-o pe maicuta noastra? il intrebara ei cu o indrazneala nefireasca varstei lor. De pe urma acelei nopti am venit noi pe lume. Suntem frati gemeni.

— Daca-i asa, atunci sunteti cu adevarat copiii mei. Dar unde se afla mama voastra?

— Pe fundul marii, in palatul stapanitorului dragonilor.

— Asa sa fie oare?

— Crede-ne, tata. Ea ne-a trimis dupa tine.

Auzind una ca asta, Masaria nu mai statu pe ganduri. Isi imbratisa copiii si se cufunda cu ei in valuri. Cat ai clipi, ajunsera dinaintea portilor palatului de sub ape.

— Mama, mama, l-am adus pe tata! strigara baietii.

Portile de coral rosu ale palatului se deschisera vuind.

In sunetele unei muzici line, inconjurata de o ceata de slujitoare frumoase si invesmantata in straie stralucitoare, ii iesi in cale insasi printesa Otohime, fiica stapanitorului dragonilor

— Bine-ai venit! ii spuse. Te astept demult…

Otohime lua mana lui Masaria iar mana ei asemanatoare cu un peste alb si il calauzi prin palat.

Toate camarile erau pline cu podoabe de coral rosu, negru, alb si azuriu.

Prin peretii de clestar straveziu se vedeau plutind pesti pestriti; nemaivazute vietati de apa priveau la ei.

— De mult voiam sa ma intalnesc cu tine, spuse Otohime. Din iubirea noastra s-au nascut doi fii. Ramai cu noi in palatul acesta. Vom trai nedespartiti pentru totdeauna.

Masaria privea in jur fermecat si nu putea sa scoata o vorba. Otohime il duse in sala de ospete, unde se afla pregatita o masa imbelsugata, cu bucate de soi. Slujitorii-pesti turnau vin in cupe.

Samisene, kotouri, flaute si tobe incepura sa cante cu foc. Mesenii se apucara sa dantui plini de voiosie. Aici vedeai balabanindu-se un crab, dincolo o caracatita se schimonosea in fel si chip. Masaria se minuna si radea cu lacrimi.

Trecura astfel cinci zile. Dar vesnica sarbatoare incepu sa nu-l mai bucure pe tanarul pescar. I se facuse deodata dor de pamant, de oameni… Copiii bagara de seama ca tatal lor are chipul posomorat, ca umbla mereu abatut si-l intrebara:

— Nu te simti bine la noi, tata? Ni se pare noua ca ai vrea sa te intorci pe pamant…

Masaria ramase uimit:

— Nu degeaba se spune despre copii ca au darul ghicitului! Greu imi este aici, pe fundul marii… Ajutati-ma sa ma intorc in lumea mea.

— Dar mama ce-are sa zica?

— O voi ruga eu insumi sa-mi ingaduie sa plec.

— Da, e mai bine sa-i spui tot ce ai pe inima. Dar fii cu luare-aminte: la despartire, ea va voi sa-ti daruiasca ceva, drept amintire. Tu sa nu-i ceri alt lucru decat micul ulceior albastru. Aceasta e comoara cea mai de pret din palat, ii destainui unul dintre baieti, calauzindu-l apoi la Otohime.

— Am aflat totul de la copiii nostri, spuse Otohime. Asadar vrei cu orice chip sa te intorci pe pamant?

— N-am incotro. Ma obisnuisem sa trudesc in fiecare zi. Stand asa, de pomana si fara grija am inceput sa ma simt stingher, ma roade tristetea. Eu sunt faptura pamanteana si trebuie sa ma intorc.

— Daca-i asa, atunci ce sa mai lungim vorba. Du-te sanatos. Dar la plecare vreau sa-ti daruiesc ceva. Alege orice iti va placea din tot ce vezi in jurul tau.

— Bine, atunci da-mi acest mic ulcior siniliu.

Otohime se incrunta, dar apoi zambi:

— Acest ulcior e o comoara nepretuita. Dar pentru tine, dragul meu Masaria, fac orice jertfa, nu-mi pare rau de nimic. Al tau sa fie ulciorul si sa-ti aminteasca de mine totdeauna.

Si zicand acestea, ii dadu ulciorul albastru.

Tanarul pescar isi lua ramas bun de la sotie, isi imbratisa feciorii si intr-o clipa se pomeni la Miako. Porni catre satul lui, dar cand ajunse acolo, ce sa vada! Cat de mult se schimbase totul… Parea o asezare straina. Daca n-ar fi fost muntii si raul, n-ar mai fi recunosc nici macar locurile. Masaria isi cauta coliba, dar nu mai ramasese nici urma din ea. Acolo unde fusese casa lui, cresteau acum lanuri inalte.

Mai sa nu-si creada ochilor tanarul pescar. Oare nu cumva totul fusese un vis? Deodata vazu venind pe drum un batran incaruntit si garbov, care mergea sprijinit intr-un toiag. Il intreba:

— Eu sunt pescar de pe-aici si ma numesc Masaria. Am petrecut cinci zile in palatul stapanitorului dragonilor si iata, acum, la intoarcere, nu-mi mai recunosc satul. Cum de s-a schimbat totul atat de mult?

— Masaria, spui? Intr-adevar, a fost un pescar cu numele asta printre noi. Numai ca au trecut cincizeci de ani de cand a plecat pe mare si nu s-a mai intors. Dar tu nu cumva esti vreo stafie? Piei, aratare!

Si batranul ridica toiagul aparandu-se de Masaria.

„Ciudata intamplare!” isi spuse Masaria si porni poticnindu-se, cu pasi nesiguri, catre acea balta de la marginea satului. Dar aplecandu-se peste luciul apei nu mai vazu chipul unui tanar de douazeci de ani… Din oglinda baltii il privea un mosneag incaruntit, plin de riduri, aidoma cu cel pe care-l intalnise.

— Vai mie, ce nenorocit sunt! Doar cinci zile am petrecut in palatul stapanitorului dragonilor, dar pe pamant, in acest timp, s-au scurs cincizeci de ani! Mi-am irosit tineretea…

Deznadajduit si furios, Masaria zgaltai micul ulcior azuriu. Ceva plescai inauntru. Scoase capacul si din ulcior se raspandi un miros puternic de vin vechi.

— Aha, trebuie sa fie un vin de soi, tare si inmiresmat. De necaz am sa-l beau pe tot!

Duse ulciorul la buze, rasturnandu-l cu fundul in sus si sorbi bautura pe nerasuflate.

Vinul i se strecura in trup ca o unda fierbinte, isi pipai obrazul cu mainile: fata ii deveni iarasi neteda, ca odinioara.

Masaria se privi in oglinda baltii si tresari de bucurie:

— Am din nou douazeci de ani! Vasazica, iata de ce mi-au spus copiii ca acest ulcior e o comoara nepretuita… Pacat insa ca am baut totul dintr-o data.

Clatina ulciorul, dar inauntru vinul galgaia din nou.

— Ia te uita, minune dupa minune! Inseamna ca poti sa bei din el cat poftesti, vinul acesta nu seaca niciodata, ca apa dintr-un izvor.

Mai sa-si piarda firea de atata fericire. „Inseamna ca le voi fi oamenilor de mare ajutor zise. Vinul o sa ajunga pentru toti.”

Incepu sa cutreiere insula si pretutindeni le povestea oamenilor pataniile sale. Batranii sorbeau din vinul acela si intinereau pe data. Bolnavii gustau din el si se lecuiau. Vestea acestor minuni se raspandi repede in toate insulele din preajma. Oamenii veneau fara incetare la casa lui Masaria, care singur, care sprijinit, care purtat pe sus.

Dar adevarata e zicala care spune: intre bucurie si tristete e un perete subtire de tot.

Odata, la Masaria venisera de trei ori mai multi oameni ca de obicei. Dupa o vreme el se culca sa doarma, caci era frant de osteneala. Dar abia atipise, ca in poarta rasunara batai puternice, de parca ce-i de-afara voiau s-o faca tandari:

— Hei, Masaria, deschide! Dintr-o insula departata am adus cu barca un om bolnav. Abia mai rasufla. Da-i sa bea din vinul tau tamaduitor. Hai, deschide poarta mai repede, ca moare! Daca nu deschizi de buna voie, sa stii c-o spargem!

Masaria se scula din pat frecandu-se la ochi:

— Ce-i galagia asta?! Auzi obraznicie! Eu ii dau sa bea oricui imi cere din vinul vrajit adus de la palatul stapanitorului dragonilor si nu cer nicio plata pentru asta. Iar voi, in loc sa-mi fiti recunoscatori, dati navala in casa mea la miezul noptii si nu ma lasati sa dorm! Frumos ma mai rasplatiti pentru bunatatea mea! Cu ce m-am ales eu in afara de osteneala si necazuri? Din cauza acestui ulcior blestemat n-am liniste nici ziua nici noaptea. Lua-l-ar naiba!

De cum rosti aceste vorbe, ulciorul se sparse in doua. Cioburile se prefacura in doua lebede albe si pornira in zbor catre mare. Tipand ca iesit din minti, Masaria se repezi dupa ele sa le prinda. Insa lebedele care straluceau in lumina lunii pierira falfaind din aripile lor albe.

In aceeasi clipa Masaria se schimba iarasi intr-un mosneag garbovit. Si toti oamenii carora el le daruise tineretea devenira din nou batrani. Bolnavii tamaduiti cu vinul din ulcior murira pe data.

Iata ce s-a intamplat in vremurile de odinioara.