Lupul Cu Cap De Fier - Poveste scrisa (in format text)

Un copil orfan, adeca fara mama si fara tata, a plecat prin lumea mare, cum pleaca omul necajit, sa-si capete panea de toate zilele, care o cer toti oamenii de la Dumnezeu sfantul. Si s-a dus copilul, s-a dus ca omul nacajit, care nu stie nici unde a plecat, nici cand se va intoarce; s-a dus si s-a tot dus, mancand ce capata cu cersitul, imbiindu-se sluga si la unul si la altul. Unii mai cu inima buna si cu suflet indurator ii intindeau cate o bucatura, altii mai natangiti in rautate - de care sunt cei mai multi in lume - il alungau cu sudalme, il amutau cu canii, ori ca-i improscau vorbe necalite.

Cate un suflet crestinesc se mai afla insa si atunci, care, cum mai zisei, il mai miluia si-i mai spunea cate o vorba buna din inima curata. O muiere, la care dormise intr-o noapte, ii dete si ea invatatura, colea, la plecare:

— Dragul lelii, du-te unde te va milui Dumnezeu, numai cu omul span sa nu iti faci treaba, ca mai toti oamenii spanateci sunt pestriti la mate. Asculta-ma, dragul lelii, ca eu nu-ti vreau raul si de ma vei asculta, bine vei umbla, de nu ma vei asculta, tu vei vedea ce vei pati!

Si fagadui copilul ca va asculta sfatul muierii, ii multami de salas, apoi se duse pe aici incolo.

Si a mers el multa lume si tara si nu si-a capatat stapan, ca era pe vremea aceea cand sunt bucate cam putintele, cand toti se cam feresc de guri multe. Dara ajungand intr-un sat se intalneste cu un boier span, numai ici-colea avea cate un fir de par in barba, de gandeai ca i-ai pus-o cu fusul.

— Unde umbli tu, mai strengarule, acum in vremea lucrului, fara nicio treaba? De unde esti? Ce cauti pe aici? Cum te chiama?… Ce? Nu raspunzi?

Dara asa de rastit si de repede il intreba pe bietul copil, incat acela mai ca nu cazu jos de frica si spaima. Sunt adeca unii oameni dosnici, grei la vorba, incat si dracu-i ocoleste, le face cale: asa era si boierul nostru din poveste.

Copilul raspunse apoi mai plangand si tremurand ca varga, ca era orfan sarac, ca umbla a cersi, pana ce va da de un om al lui Dumnezeu sa-l primeasca in slujba.

— Asa? zise boierul, atuncea nu mai merge nicairi, hai la mine si te baga sluga, iata-ti dau simbrie buna, mancare si haine: invoit esti?

Si se invoira tare lesne, tot cum vru boierul, caci doara el nici pricepere nu avea sa ceara simbrie, cat s-ar fi cazut, si chiar de ar fi cerut, spanul avea numai mana de luat, dar nu si de dat, iara mos Arvinte zicea ca asa vor fi toti spanaticii pana va pieri lumea. Destul ca ei se invoira si copilul ramase sluga la spanul. Ziua mai lucra ce putea pe langa cea casa, iar colea pe inserat il trimitea stapanul la cai pe hotar, sa-i pasuneze. Iara cand iesea pe poarta afara, ii striga de auzeau toti vecinii:

— Apoi hai dis-de-dimineata acasa, ca am lucru cu caii, dara baga bine de seama, cum zic eu: dis-de-dimineata sa fii aici!

Si merse copilul la cai. Dupa ce ajunse la hotar, impiedeca caii si se puse cu capul pe un musuroi si atipi. Se trezea el din cand in cand, isi mai cauta caii, mai gandea la vorbele muierii, mai la boierul lui cel cu barba rara si iar mai adormea. Destul ca dupa atata zoala il cuprinse un somn asa de proclet de adormi ca mort, colea cand fu de catre ziua; si nu se trezi pana in pranzul mare. Nacazul copilului, de ce a dormit atata, cum de nu s-a trezit mai de dimineata? Plangea de frica stapanului.

Dara acum ce era sa faca? Noapte tot nu putea el face, deci isi dezlega caii si merse acasa. Boierul il astepta in portita cu o bata buna si da, da pana se stransera vecinii in talalaul lor. Doamne, cum mai plangea bietul copil si haranca de jupaneasa nu zise batar o data catra spanul sa nu mai dea. Ba inca isi ranjia dintii si zicea: „Bun e somnul? Pana pe vremea asta dorm slugile?”

De la o vreme, dupa ce i se uri boierului de batut, il lasa spunandu-i ca soata la asta sa nu mai faca. Peste zi iara mai lucra ce lucra pe langa casa, iara de catra seara ii dete porunca sa mearga de mas la cai si pana in ziua sa fie cu ei acasa. Si se duse copilul si daca ajunge in camp, isi facu voie buna cum bietul putu, ca sa nu-l fure somnul.

Nici nu dormi mai toata noptita (nopticica) dara de catra ziua cazu ca mort de somn si nu se mai trezi pana la pranzul cel bun. Doamne, nacazul lui! Nu stia ce sa faca. Ar merge acasa - stia ce-l astepta la stapan; n-ar merge - ce sa faca? Unde sa poata el scapa dinaintea stapanului? El, biet de copil sarac si strein era silit a merge acasa la boier.

Si merse bietul baiat acasa si mai manca de la stapan o draga de bataie, pana-l scoasera vecinii. Peste zi mai mocosi ce putu pe langa casa, iara seara il striga stapanul:

— Mai baiete, gata-te odata de mergi la cai, apoi vezi de-mi stai iara pana la pranz pe camp!

Si se duse sluga. Si canta si descanta si juca si fluera toata noptita, numai sa nu-l prinda somnul; cine l-ar fi vazut cantand si jucand ar fi gandit, ca de zburdat e cu voie buna, dara la el se naravea zicala:

Joc de frica,

Pe nimica;

Joc de foame,

Dragut Doamne!

Mai toata noptita o petrecu copilul asa; dara obosit, flamand, batut cum era, mai cadea de pe picioare, deci se pune jos sa odihneasca putin si cum se pune cum adoarme si nu se mai trezeste pana a doua zi catra amiazi. Atunci vazand ca iarasi a gresit, incepe a plange si a se vaita de nu alta, fara gandeai ca se prapadeste de plans. Se duse totusi acasa; ce va vrea Dumnezeu aceea va fi, gandi copilul. Dar vai cand ajunse acasa si incerca sa se roage de iertare, boierul nu-i da ragaz, ci mi-l incinge cu o bata pana tot il face sange. Atunci da Dumnezeu ca se iveste Sfantul Petru pe acolo si incepe a sfadi pe boierul:

— Nu te temi de Dumnezeu, miselule, de bati in asa masura pe bietul copil?

Iar pe copil il lua Sfantul Petru de mana si-l scoase din manile boierului. Boierul nici simbrie pentru slujit, nici ceva de mancare nu-i dete, ci-l petrecu din ochi blastamandu-l si pe el si pe Sf. Petru.

Dupa ce iesira din sat, scoase Sf. Petru un corn din traista si-l dete copilului zicand:

— Copile, nu mai umbla slujind in aceasta sacreata de lume, mergi in satul tau, si cand vei fi la bordeiul acela, unde te-ai nascut si care este al tau. Atunci te uita in cornul acesta, dara mai curand sa nu te uiti in el, si ce vei vedea pe langa tine uitandu-te in corn, tot e al tau.

Dara omul e om si pace, poftitor de la fire, ar vrea sa stie cate un lucru pentru care si-ar da chiar si viata, daca nu l-ar fi cunoscut. Asa se intampla si cu copilul, indata ce se departa de Sf. Petru de nu se mai vedea, socoti ca oare sa se uite oleaca in corn, dara de ce vazu se spaimanta si mai scapa cornul din mana.

Adeca, Doamne sfinte, bietul copil era ocolit de bidiganiile cele mai urate din lume: cani, mate, lupi, ursi, vulpi, lei, crocodili si cate nu mai sunt pe pamant si pe sub soare. Toate cu gurile cascate, toate cu dintii ageri si cu ghiare ascutite, toate hamaite de foame. Acum vad ca sunt prapadit de tot, zise copilul. Dara un lup cu cap de fier ii zice:

— Baiete, ce-mi dai sa te mantuiesc de bidiganiile acestea proaste?

— Dara ce sa-ti dau, raspunse copilul, ca doara vezi ca n-am nimic, ca boierul pe care l-am slujit nici oleaca de merinde nu mi-a dat, necum sa-mi dea ceva simbrie!

— Nu face nimic, zise lupul cel cu cap de fier, daca imi fagaduiesti ca nu te insori in veci, eu te scap de fiarele acestea spurcate.

— Iti fagaduiesc, zise copilul, nu ma voi insura in veci!

— Bine, zise lupul, eu te mantuiesc, dar apoi de nu te tii de vorba, e vai de tine.

Si numai o data se ranji lupul catra fiarale cele urate si toate o luara care incatrau, apoi se departa zicand:

— Tine minte ce ti-am spus; sa nu te insori, ca e vai si-amar de capul tau de nu asculti.

Doamne multamescu-ti, zise baiatul departandu-se cu cornul in mana: Doamne multamescu-ti, de nu-mi trimeteai lupul acesta in cale, bidiganiile acelea ma sfasiau si ma mancau.

Si merse copilul la drum, du-te, du-te, pana ajunse la satul lui, chiar intr-o seara pe vremea cinei si trase ata la bordeiul parasit in care se nascuse. Daca ajunge acolo, pune cornul la ochi si se uita o data prin el spre bordei si prin gradina plina de buruieni si de scai muscanesti. Adeca: Doamne sfinte! In locul bordeiului se facu din chiar senin o curte mare ca cele grofesti, iar prin ograda suri, grajduri, vite, oi, boi, vaci, bivoli, cai, toate cu argati, la gura surii stoguri, de nici la un grof nu puteau vedea mai altcum, iara el din copil sarac se facu un drag de june ca un brad. Acum planse copilul de bucurie si zise: „Doamne multam!” Apoi se urca pe trepte la deal in casele cele de marmora, acolo il asteptau argati de tot felul si-i intinsera o masa de se ospata, apoi ii facura pat de odihna; trai in seara aceea si el o data si bine, cum nici nu visa ca poate trai om pamantean.

Dimineata, cand se scula, era tot satul adunat imprejurul curtilor si pe drum cu palariile in mana. Nu se puteau destul mira cum s-a putut aduna intr-o noapte atata bogatate la un loc? Ce sa va spun, acum mai tot satul se afla neam cu el, dara cand luase lumea in cap, nici chiar adevaratele neamuri nu voira a-l cunoaste si a-l milui. El insa era tot bun ca si mai inainte; ajuta pe oricare lipsit cu bucate, cu haine, cu sfat, cu ce pofteau cei nacajiti. Acum incepura a se aduna la el neste neamuri, unchi, matusi, si alte rude standu-i de cap sa se insoare:

— Noa, nepoate, bine ca ti-a dat Dumnezeu randuiala de bogatie, acuma sa te insori, dragul matusii, sa-ti iei o fata bogata ca tine, c-ar fi paguba sa stai asa, sa imbatranesti fara sotie.

— Asa, zau, dragul unchiasului, zicea cate un unchi care mergea numai sa se ospete.

— Nu-i mai dau doua cu doua, ca sa se insoare si sa se insoare. In zadar le spunea feciorul ca nu se va insura in veci; in zadar una, in zadar alta, ca bunele neamuri doreau din tot sufletul sa-l vada om intreg, cu muiere, caci - ziceau ei - omul e numai de jumatate om pana nu se insoara. Si atata s-au pus cu gura pe el ca cioarele, pana in cele din urma le spuse feciorul verde, ca iata sa nu se incerce in zadar a-l insura, ca el a facut prinsoare si legatura cu lupul cu capul de fier sa nu se insoare in veci.

— Oh, dragul unchiului - zicea unul din unchii cei noi, caci va spusei ca in nacaz si in saracie n-avea unchi; oh, dragul unchiului, doara noi, un sat de oameni, nu o sa ne lasam la un lup, fie macar de tot de fier! Hai sa te insuram, nu te mai gandi la lup, lupii umbla prin campii si prin paduri, nu prin sate! Destul ca mai mult cu puterea il facura sa se insoare - zisa aluia:

— Dragoste de sila! Dor de mila, ori de nevoie, cum va mai place?

Si-l logodira cu o fetiscana de aici din sat si pusera terminul de cununie si veni si acel termin, popa le canta Isaia dantuieste si-i purta pe la icoane cu cununiile pe cap. Iara dupa cununie plecara spre casa mirelui sa se ospateze. In cale insa le iese lupul cel cu capul de fier si da dupa mire. Mirele lasa mireasa si incepe a fugi, du-te, du-te, lupul dupa el; mirele da de un cal si se urca pe el si fuge, si fuge si mai tare. Dar lupul tot in urma lui fugea; mult vor fi fugit, ca numai deodata se trezira c-au iesit din lumea asta si-au dat in lumea cuviosilor, mirele inainte si lupul dupa el. Daca iesi mirele din lumea aceasta vazu o casa si trase ata acolo, lega calul de gard si da sa intre in casa. Si chiar intra pana in tinda, iara de aici da sa intre inlauntru. Dara Sfanta Miercure de dupa masa, ca a Sfintei Miercuri era casuta, striga dinlauntru.

— Cine vine?

— Om bun. Maica sfanta, raspunde feciorul.

— Om bun? Hai inlauntru: spune-mi ce cauti, cum ai cutezat sa intri in lumea cuviosilor, un om pamantean, ce esti, ce cauti aici?

— O, maica simta, zise feciorul, uite cum umblai si uite cum am patit cu un lup, si-i spune toata intamplarea, precum v-o spun si eu dumneavoastra, si apoi mai zise:

— Acum ma urmareste, stiu ca minteni e aici, fii buna, de poti spune-mi ce sa fac sa nu ma ajunga?

Si la Sfanta Miercuri i-a fost mila de fecior si i-a zis:

— Nu te teme. Aici nu va veni, ca si de vine ne da de stire un catelus, ce il am cu trupul de fier si cu dintii de otel, care l-ar zari cale de o zi si atunci va latra o data, si cand va latra, atuncea tu sa incaleci si sa pleci. Acum vino inlauntru si te odihneste.

Apoi i-a dat Sfanta Miercure doua cocuri de pane si i-a zis:

— Unul il mananca cand te-o lovi foamea, iara unul il pune in traista si nu te atinge de el, ca bine-ti va prinde la vreme de nacaz. Eu de ajutat nu te pot ajuta, fara-i merge la sora-mea, la Sfanta Vinere, aceea doara te va putea ajuta.

Si cand a auzit canele latrand, a sarutat mana Sfintei Miercuri, s-a suit pe cal si du-te copile! Si s-a dus, s-a dus, multa lume-mparatie, ca Dumnezeu sa ne tie, ca din poveste multa mai este, mandra si frumoasa, sa ascultati si d-voastra: s-a dus pana la Sfanta Vineri.

— Buna ziua, Sfanta Vinere!

— Buna sa-ti fie inima, voinice; dara ce vanturi te poarta pe aicia pe unde om pamantean n-a mai umblat?

— Oh! maica Vinere, iata ce umblu pe aici si iata de ce; spuse Sfintei Vineri toata povestea, dupa cum vi-o spusei si eu d-voastra, apoi mai spuse ca iata acum fuge dinaintea unui lup cu cap de fier; fie-ti mila, maica Vinere, scapa-ma de ma poti dinaintea lui.

— Oh, dragul matusii, bucuros te-as ajuta, dara nu pot; fara vei merge la soru-mea, la Sfanta Duminica, ca doara ea te va scapa.

— Apoi plec, dara - zise feciorul - sa nu ma ajunga lupul.

— Ba nu pleca, hai inlauntru sa te omenesc cu ce mi-a dat Dumnezeu sfantul, hai si te odihneste, ca vom sti noi cand se apropie lupul; eu am un catelus de fier cu falcile de otel, care cand il simte cale de doua zile, latra de doua ori.

Si intra feciorul in casa la Sfanta Vinere si se odihni si-i dete doua cocuri de pane alba zicandu-i:

— Unul il mananca pe cale, iar de unul nu le atinge deloc, ci-l tine numai in traista, ca bine-ti va prinde la vreme de nacaz.

Si a mai stat cat a mai stat, au mai povestit laolalta si cand au auzit canele latrand de doua ori, saruta mana Sfintei Vinere, se urca pe cal si se cam duse.

Calea era departe de la casa Sfintei Vineri pana la a Sfintei Duminici, dar feciorul mergea ca alungat de lupi; adeca calul fugea, iara el sta in sea. Dupa multa cale si oboseala ajunse feciorul la casa Sfintei Dumineci, se cobori jos de pe cal si intra in casa:

— Buna ziua, Sfanta Duminica!

— Buna sa-ti fie inima, voinice; dara ce vant te poarta pe aici, ca in tara asta inca n-a intrat om pamantean?

— Oh, Sfanta Maica Duminica, eu fug din lumea cea pacatoasa a noastra alungat de un lup cu capul de fier, venit-am sa te rog sa ma scapi de el.

Apoi ii spuse toata intamplarea din fir in par, dupa cum vi-o spusei si eu d-voastra.

— Lasa, voinice, nu fi suparat, ca in bun loc ai intrat, griji-voi eu si de tine. Vino inlauntru si te odihneste si te oaspata, ca am eu un catalus de fier cu falcile de otel, acela adulmeca lupul cale de trei zile, si cand l-a simtit ca se apropie, va latra de trei ori si ne va da de stire; atunci apoi vei pleca mai departe dupa cum te voi invata eu.

Si s-a odihnit feciorul si s-a ospatat, iara cand a latrat canele de trei ori, s-a gatat de cale. Maica Duminica i-a dat doua cocuri zicandu-i:

— Din unul mananca pe cale, cand iti va fi foame, iar de unul nu te atinge ca bine iti va prinde in vreme de lipsa.

Apoi i-a mai dat un brau si i-a zis:

— Vezi braul acesta, vei ajunge la o apa mare, atunci scutura numai braul peste apa si se va face o punte de-i trece peste ea ca pe uscat, iara dupa ce ai trecut apa, ridica braul in sus si puntea s-a ridica de peste apa ca sa nu te poata urmari lupul, caci prin apa nu s-a incumeta sa treaca fiindu-i capul foarte greu si temandu-se de inecare.

Si s-a luat feciorul si s-a dus pana a ajuns la o apa mare, acolo a scos braul si l-a scuturat peste apa, iara inaintea lui s-a facut un pod. Doamne! - pod mare de arama si a trecut feciorul ca pe uscat, pana de cea parte, apoi a ridicat braul in sus si podul s-a facut nevazut. Apoi s-a pus feciorul la umbra si s-a odihnit, dara asa tare l-a prins somnul de a adormit ca mort. Cand s-a trezit, s-a vazut ocolit de trei cani mari, albi. El se cam sperie, dara canii ii zisera:

— Nu te teme, drag domnul nostru, noi iti vom fi de buna trebuinta pana te vom scoate iar in lumea voastra. Acum suntem in iad, dara nu te speria deloc; pe mine ma chiama Vede-Bine, sunt de la Sfanta Miercure, pe acesta-l chiama Aude-Bine, e de la Sfanta Vinere, iara acest gros, butucanos e Usor-ca-Vantul-Greu-ca-Pamantul, el e de la Sfanta Dumineca. Acum haideti sa plecam prin iad, pana vom da de craiasa iadului, care e mama lupului cel cu cap de fier.

Si se luara la cale, feciorul inainte, iara canii dupa el, si s-au dus, dus mult prin cel iad, pana au dat de o casa la poalele unui munte. Acolo sedea Craiasa iadului, mama lupului celui cu cap de fier. Doamne, ce bidiganie proasta mai era aceea: o baba batrana, lunga, desirata, seaca, neagra, cu neste dinti ca hecela si cu unghii ca secerile.

— Dar ce umbli aici in tara mea? zise batrana.

— Am venit - zise feciorul - sa ma bag sluga.

— Bine - zise baba - eu am lipsa de sluga, sa umble la capre; baga-te la mine.

Si se invoira si iesira cu caprele la pasune prin muntii babei, iara canii se tineau tot de fecior.

Cand ajunse lupul cel cu cap de fier la apa ce desparteste tara cuviosilor de catre iad, pe unde trecuse feciorul, nu se incumeta sa treaca, temandu-sc de inecare. Deci se duse pe tarmul apei tot in sus, pana a dat de izvorul apei, ca doara acolo va fi apa mai ingusta, sa poata trece peste ea, ori ca nu va fi asa afunda. Si mergand lupul asa, ajunse la granita iadului, unde se bat muntii in capete ca berbecii si nu stau sa se odihneasca decat ziua la amiazi, dara si atuncea numai cat clipesti din ochi o data. Sta lupul oleaca si rasufla de doua-trei ori, pana se lasa muntii de bataie, atunci fuga sa treaca printre ei, dar vai! il apuca muntii intre capete si mi-l bontanira de nu putea iesi, nici inainte nici indarat. Se vaieta bietul lup, dara asa se vaieta de tare, incat plangea iadul de mila lui. Si l-a auzit mama-sa si s-a dus pana acolo si plangea si ea de mila lui, cum il burduseau muntii si de putut iesi dintre capelele lor - nici vorba. Pana a doua zi la amiazi statu Craiasa iadului langa munti si se uita cu jale cum ii bateau copilul, dara cand fu a doua zi la amiazi, cand stau muntii in loc o clipita de se uita unul in ochii celuilalt, atunci il prinse batrana pe lup de ureche si-l trase afara. Dara nu-l putu scoate destul de repede, ci-i ajunse oleaca varful condei mai indarat, cand incepu bataia muntilor si-i ciontara muntii coada; de atunci n-au lupii coada lunga ca vulpile. Mergand lupul catra casa cu muma-sa, incepe a-i povesti toate pataniile.

— Nu pot, mama, invinge c-un om, cu un blastamat de fecior tanar. Il sprijineste Sf. Petru si toti sfintii, oricat imi sfarm capul cum sa-l prapadesc, cu el nu-i chip s-o scot la cale dupa legile noastre. De trei ani de zile fug dupa el. Chiar cand iesea din cununie, l-am luat la goana, era sa-mi pun capul si tot nu-l pot prinde in cursa. O data era cat pe aici sa pun branca pe el, dara mi-l smulse mai din ghiara Sf. Miercuri din rai. Alta data il scapa Sf. Vineri si a treia oara Sf. Dumineca. De la apa i-am pierdut urma de tot, si stau sa turb de nacajit.

— Lasa-l, dragul mamii. Ca acum tot nu scapa de tine, ca e sluga la noi, tu te baga sub masa, fa-ti acolo o groapa si pana cineaza apuca-l de picior si-l trage la tine.

Doamne, cum se mai bucura lupul cand auzi vorbele cele mangaietoare ale mamei sale.

Feciorul era la capre. Bine-Vede zice odata:

— Stapane, chiar acum a sosit lupul la apa. Iata ca vrea sa treaca, dara nu cuteaza; uite, uite, se duce pe tarmurile apei la deal. Acum ajunge unde se bat muntii in capete. Iata-l, intra printre munti.

Bine-Aude zice:

— Ian taceti, auziti-l cum se vaieta! Cheama pe muma-sa sa-l scoata.

— Dara nu vezi, zice Bine-Vede, cum fuge stapana noastra tot bocindu-se intr-acolo? Iata ajunge si ea la munti, uite… il scoate: i s-a rupt coada lupului, iata-i vin…

— Auzi, auzi - zice Bine-Aude - stapane, despre tine vorbesc, cum sa te piarda.

Somnorea de Greu-ca-Pamantul-Usor-ca-Vantul dormea dus.

Seara cand mergeau catra casa, sa mulga caprele, zise Bine-Aude:

— Stapane, eu as zice sa nu intri in casa la cina, ca uite, cum si-au facut legea, sa te prapadeasca in vremea cinei, lupul e in groapa sub masa.

Greu-ca-Pamantul zice:

— Stapane, bine ca stim unde e lupul ascuns, acum nu mai avea nicio frica, ci baga de seama, ia-ma cu tine inlauntru.

Si dupa ce au ajuns acasa, baba se puse in strunga sa mulga caprele; si mulse doua, scapa noua si haideti la cina. Intrara in casa, inainte Greu-ca-Pamantul, apoi feciorul. Bine-Vede si Bine-Aude au ramas langa staulul caprelor, culcati cu botul pe labe. Greu-ca-Pamintul indata ce ajunge in casa se tranteste sub masa cu limba scoasa, dupa cum e obiceiul canilor.

Baba vrea sa-l alunge, dar el mormaieste o data de o prind fiori de moarte. De frica tace baba. Feciorul cineaza, apoi merge la capre sa se culce si Greu-ca-Pamantul dupa el.

— Vai, mama - zice lupul, dupa ce iese feciorul - vai, de mai sta numai o clipita canele acela pe mine, ma omora. Am fost, mama, intre munti si m-au batut doua zile si doua nopti, dar asa obosit n-am fost ca acum.

— Lasa, dragul mamii, ca mane seara li-i astepta in vatra focului; el s-a pune sa se incalzeasca, ori s-a apropia sa-si ia foc in pipa si tu atunci trage-l in foc si-l prapadeste.

Bine-Aude toate le auzea si le spunea la stapanul sau.

A doua zi merg iar cu caprele la pasune si seara cand vin, era lupul in vatra focului. Bine-Vede vazuse bine, cand a intrat si spuse stapanului sau. Greu-ca-Pamantul mergand catra casa, se tavaleste intr-o mocirla ca bivolii si cand ajunse acasa, colea pe vremea cinei, hop in vatra focului, mocirlit cum era, si nu avea cine ce-i face, sa sara jos de acolo, pana gata stapanul sau de cinat, atunci iese si el, merge la staulul caprelor si se puse cu botul pe labe la picioarele stapanului sau.

Acum iar incepe batrana a planui cu fiul sau cum sa prapadeasca pe feciorul de la capre.

— Mama - zise lupul cel cu cap de fier - eu de frica canelui aceluia voi fi silit sa-mi iau lumea in cap, ian fi buna numara cate coaste mi-a rupt, cum a stat culcat pe mine! Ma lipise, mama, de era pe-aci, pe-aci sa ma nadusesc.

— Lasa, dragul mamii, ca punem capat la toate; cine a ramas in lume nerazbunat, care a voit a trage deget cu noi? Deseara, cand vine din camp, tu te baga sub pragul usii si cand va trece pragul, tu trage-l de picior la tine, si-l mananca.

Bine-Aude auzea toata vorba si o spunea stapanului sau. Seara cand mergeau catra casa, zice Bine-Vede:

— Uitati, colo! Lupul se baga sub pragul usii, vrea ce vrea!

Dara Greu-ea-Pamantul zice:

— Lasati-l numai pe branca mea, numai imi aratati unde s-a ascuns.

De cum au ajuns acasa si pana au plecat iara cu caprele la pasune, Greu-ca-Pamantul nu s-a mai miscat de pe prag; se facuse urma in prag de greu ce era! Dupa ce plecara la pasune, zise lupul catra mama-sa:

— Mama, eu nu mai intru nicaieri, ca nu mai pot rabda, canii acestia ma omoara, mai bine ma duc cat vad cu ochii, decat sa rabd eu asa cazna si ocara, apoi chiar la mine acasa.

— Nu te supara, dragul mamii, lasa ca potopim odata feciorul, apoi canii, or canii mai intai apoi feciorul; dara pe toti odata - nu se poate. Mane de dimineata voi zice sa-si lase canii acasa, apoi tu vei face un staul teapan de fier, cu pari de fier si cu nuiele de fier, acolo vom inchide canii, apoi vei merge si vei manca feciorul, iara dupa ce vei veni acasa, ii vom omori canii.

Bine-Aude auzea toata vorba, si-i spunea stapanului sau.

Greu-ca-Pamantul zice:

— Nu va temeti, pana ma vedeti pe mine, acum chiar si de aceea sa ramanem acasa, sa ne lasam stapanul singur la capre, iara de va da de ceva nacaz, sa ne strige numai pe nume.

Si asa facura.

A doua zi dis-de-dimineata se scoala feciorul sa mearga la capre. Batrana era sculata de mult. Cand da feciorul sa strige canii, zice baba:

— Nu mai duce dupa tine atata haram de cane. Ca nu am copt de unde-ti da merinde, sa le imparti si lor. Lasa canii acasa, ca voi griji eu de ei.

Si feciorul se invoi.

Cat ce pleaca feciorul la capre, lupul cel cu cap de fier aduce pari ca grinzile de grosi si nuiele de fier ca mana de groase, si facu un staul si-l acoperi tot cu fier, apoi zise catra muma-sa sa inceluiasca (insele) canii inlauntru. Si-i inceluie batrana, inca lesne si-i inchise tot cu usi de fier, apoi lupul fugi in ruptul capului in camp la fecior. Cand il zari Bine-Vede, zise catra Greu-ca-Pamantul:

— Ma, scoala, ca lupul fuge drept la stapanul nostru, dara Greu-ca-Pamantul dormea dus. Atunci Bine-Aude aude glasul stapanului strigand: „Canisorii mei. Nu ma lasati, ca ma prapadeste lupul!”

— Dara scoala, somnoreo, zise Bine-Aude, n-auzi tu cum ne striga stapanul nostru?

Iar Greu-ca-Pamantul dormia dus pe alta lume. Cand era aci pe-aci sa se apropie lupul de fecior, Bine-Vede si Bine-Aude sar pe Greu-ca- Pamantul si-l desteapta:

— Dar scoala odata, somnoreo, sa ne scapam stapanul din brancile lupului!

Si se desteapta Greu-ca-Pamantul si numai o data se freca de gardul cel de fier si gardul tot ferfenita se face, apoi o luara la fuga si ajunsera la stapan mai in graba decat lupul. Si mi-ti-l apucara pe bietul lup si mi-ti-l hatira si tot mii de bucatele-l facura: de atunci nu mai sunt lupi cu capul de fier!

Apoi mersera acasa si-apucara pe batrana, pe Craiasa iadului, si-o intinsera si o hatira, pana gandira ca i-ar fi de ajuns, apoi o lasara si cand cazu moarta din gura canilor, se vazu iesind din ea un fuior de fum, care se facu musca, si zbura spre fundul iadului. Aceea arunca duhurile cele necurate pe asta lume, duhul lenei, al betiei, al lacomiei, al curviei, al clevetirilor si alte duhuri rele de care sunt bantuiti oamenii cei rai.

Iar feciorul se intoarse cu cani cu tot pe cale indarat. Cand ajunse la apa cea mare, scutura braul peste ea si se facu pod de trecura in rai. Acolo merse la Sf. Dumineca, ii multami de ajutorinta si pleca, dar Greu-ca-Pamantul nu mai vru sa mearga cu el.

Daca ajunse la Sf. Vinere, iara-i multami si Bine-Aude ramase acolo; la Sf. Miercure ramase si Bine-Vede, iar in schimb pentru el isi lua calul, care statuse aici de cand intrase mai intai in rai, ca doara prin rai nimeni nu umbla cu cai. Apoi merse tot pe calea care venise si ajunse acasa mai voinic de cum plecase. Si ce ganditi, cata vreme o fi trecut de cand plecase dinaintea lupului cu cap de fier?

Nicio minuta; ca ospeciorii nici nu se asezasera bine pe dupa mese cand ajunse el acasa, apoi intra si el dupa masa si se ospatara. Eu inca fui la nunta lor, am ajutat cate ceva; am taiat lemne cu sapa, am carat apa cu ciurul si-atata mancare si beutura am capatat, de nici acum nu mi-i foame, iar dumnealor de n-or fi murit, mai ca si azi traiesc.