Noaptea Cea Lunga - Poveste scrisa (in format text)

Oameni buni si lume buna, a fost odata o imparatie mare ca aceea, care cuprindea pamanturi multe in lung si-n lat si oameni si mai multi, ca furnicile. Si-avea imparatia asta targuri si sate si cetati cu zidurile groase, de puteau merge pe ele patru care cu boii-n rand, de mai mare mirarea. Si imparatia asta era a lui Volbura-imparat cel putred de bogat. Avea imparatul aista catane, avea sate si targuri si cetati, avea averi peste averi, da ce n-avea el la viata lui? Spune-i imparat si te-ai mantuit!

Si mai avea imparatul Volbura cel bogat si trei fete, da trei fete cat treizeci. Ca erau ele frumoase ca fetele de imparat, da mai erau si dezmierdate si alintate si razgaiate, de le mersese buhul. Numai intr-o petrecanie si-ntr-o veselie o duceau, incat se luase imparatul pe ganduri. Da n-avea ce le face, ca tinea la ele, ca un parinte grijuliu si dragastos ce se afla. Le cauta fetelor in coarne si toate voile li le facea. Si lapte de pasare, daca pofteau, le aducea.

Amu fata cea mica mai era pe deasupra si mare fermecatoare si tot ea le smomea si pe celelalte la cate si mai cate dracii, care-i veneau in minte. Ca nu se saturau fetele aiestea cu petrecerile din casa imparatului, ci pofteau si la petrecerile din casele altor imparati vecini si se duceau, noaptea, pe ascuns, fara sa prinda tatal lor de veste. De unde sa prinda el gandurile unor fete sprintare si naravase: Mai usor e sa pazesti o turma de iepuri decat o fata! Pazeste, atuncea, imparate, trei fete!

Da imparatul Volbura cel bogat nici nu stia de drumurile fetelor, ca fata cea mai mica oprea soarele-n loc, dupa ce apunea, si-i da drumul abia cand se intorcea cu surorile ei acasa. Sta soarele si-astepta, ca n-avea ce face! Nu se putea pune cu putere de fata fermecatoare. Si azi asa si maine asa, fetele imparatului petreceau noptile cu craii si cu imparatii pamantului si nime nu stia.

Numai iacata ca, de unde, de neunde, au stiricit de petrecania fetelor de imparat cei trei zmei de la apusul soarelui si le-au pus gand rau. De ce sa petreaca fetele aiestea numai cu craii si cu imparatii, iar cu ei ba? Ian sa le iasa ei in cale si sa le rapeasca si-apoi or mai vedea ei ce-or mai face cu ele, ca frumoase, petrecarete, hazlii si iubete erau de ajuns si inca peste masura cea cuvenita unor fete cuminti.

Ca fetele de oameni de-ai nostri umbla tot cu ochii in pamant. De sfioase ce sunt, si se rosesc, saracele ca rujile din gradina, cand le spune careva o vorba leganata, ca asa-i jitia lor. Ele n-au cand se hlizi si se dramboi pe drumuri, ca fetele de domni si de imparati, ele cu nevoile si cu necazurile de mici copile. De-aici leagana cu piciorul cate un fratior in covata, de dincolo rasucesc firul si torc caierul. N-au stare niciodata. Nici la jocuri nu le lasa sa rasufle feciorii, ca le iau de hodinite si de sprintare. Nu ca fetele aiestea de imparat. Da ce-au avut de patit cu zmeii cu nimeni n-au impartit! Ca abia de acum incepe povestea, ca sa-i mearga vestea.

Intr-o buna zi, fata cea mica isi cheama surorile mai mari imprejurul ei si se alinta pe langa dansele ca o mata. Celelalte ii zambesc, c-o aveau draga, da se lasau usor prostite de cap de dansa.

— Ce ai pe inimioara, sora-surioara? o intreaba ele.

— Tare mi-i urat traiul ce-l ducem, surori-surioare! Ma topesc de pe picioare de urat, le raspunde ea.

— Apoi ce-om face, ca sa-ti mai treaca de urat?

— Sa ne ducem la noapte tocmai la curtile lui Margarint-imparat, c-am stiricit eu ca da o petrecere mare. Ne-om mai veseli si noi, ca doara fetele lui Volbura cel bogat suntem!

— Daca zici tu, apoi ne-om duce, sora-surioara, numai sa opresti iara soarele in loc, ca sa nu prinda banuieli tata. Cat a sta soarele pe loc, toata imparatia va dormi si de noi nimeni nu va sti.

— Asa am sa fac. Pregatiti-va de drum!

Se pregatesc fetele de drum si fata cea mica de imparat opreste soarele-n loc, dupa ce a spus: „Sa stea soarele pe loc si sa nu curga noaptea la vale, ca ele au lunga cale si apoi le mai trebuie si vreme de veselit si de benchetuit, cum ii obiceiul la curtile cele mandre de crai si de imparati”.

Ies felele de imparat din casa, gatite si impodobite, tupilus-tupilus, ca sa nu le auda nici Pasarea maiastra. Fata cea mica rupe dintr-o tufa o ramura de salcie si o descanta, spunand: „Salcie, salcioara, ca vantul si ca gandul zboara pana la curtile lui Margarint-imparat, unde in noaptea asta sa ne aflam la petrecere ni-i dat!”

Se apuca fetele cu mainile de salcioara si ea incepe a zbura cu ele ca vantul si ca gandul. Da si cei trei zmei se atineau in drumul lor si, cand le-a venit bine, au pus ghearele pe dansele.

— De-acum iti veni si-ti mai petrece si pe la curtile noastre, le spun ei, ca v-am dus dorul destul.

Si nici unu, nici doua, le duc la curtile lor. Fetele de imparat, car-mar. N-au avut ce face, ca puterea zmeilor era mai mare decat a lor.

— Na, ce-om mai face, surioara? o intreaba cele doua fete mai mari pe cea mica. Asa-i c-am sfeclit-o?

Ce sa mai raspunda fata cea mica? De-amu zmeii s-au facut stapanii lor. Da soarele ramasese pe loc si fata cea mica nu l-a slobozit, ca sa mearga pe drumul lui din cer. Ba, dimpotriva, mai ii porunceste o data:

Soare, soare,

Opreste-te din calatoria ta cea mare

Ca noaptea va tine

Mult si bine,

Si oamenii se vor scula

Si si-or da seama ca s-a-ntamplat ceva,

Si pe noi ne-or cauta!

Asta mai era scaparea lor si fata cea mica stia ca va incepe noaptea cea lunga, tuturora sa le-ajunga. Si tine noaptea aceea si tine si nu se mai face ziua. De la o vreme se satura imparatul Volbura de somn si se scoala cu noaptea-n cap. Umbla el, tehui, de colo-ncoace, da noaptea-i in toiul ei.

„Mai, ce sa fie asta!? M-am saturat de somn, m-am intors si pe o parte si pe alta si nu mai am stare in pat. Ian sa ma duc sa vad ce fac fetele tatii!”

Se duce imparatul la fete, da ia fetele de unde nu-s! Le cauta el in sus, le cauta el in jos, da fetele au intrat ca-n apa.

„Mai, ce sa mai fie si asta!?”

Cheama imparatul Volbura slugile, cheama el si doica, cheama el si strajile.

— Unde-s, bre, fetele mele? intreaba el.

Da slugile si strajile dau din umeri. Ei n-aveau stire de urmarile fetelor. Numai doica tacea.

— Unde-s fetele, doica? Raspunde, ca doara tu le pazesti!

Vede doica primejdia si nu se-ndura sa taca:

— Apoi, imparate luminate, fetele mariei-tale cam umblau noptile trela-lela pe cele drumuri. Se duceau sa petreaca pe la alte curti de crai si de imparati, ca la curtea mariei-tale nu mai puteau de urat.

— Asa, se burzuluieste imparatul, umplau noptile trela-lela pe drumuri si tu, hoanghina batrana, nu mi-ai spus nimic!

— Aveam porunca sa-mi tin gura, de la fata cea mica, si mi-am tinut-o. Se poate pune o femeie slaba si nemernica cu domnii cei mari? Iaca tot eu trag dupa toanele fetelor.

— Si de ce nu s-au intors inca acasa?

— Stiu eu de ce nu s-au intors? Pe vremea asta erau totdeauna in paturile lor. Nici eu nu dorm de multa vreme si vad ca noaptea asta lunga tine intruna. Fata cea mica oprea soarele-n loc si-i da drumul abia cand se-ntorcea acasa.

— Iaca, bre, o comedie ca asta! Sa vezi si sa nu crezi! De-aceea mi s-a parut mie ca noaptea asta-i asa de lunga?

— De-aceea, inaltate imparate!

— Apoi sa stii ca li s-a intamplat fetelor ceva. Tu n-ai stiinta, doica, de intamplare?

— Ba am. Numai cei trei zmei de la apusul soarelui sunt de vina. Ei au pus stapanire pe fete si le-au dus la curtile lor.

— Ce m-oi face, atuncea, sarmanul de mine? intreaba Volbura-imparat.

— Trimite strajile, inaltate imparate, si da de veste oamenilor ca ti-au furat zmeii fetele. Daca nu le scapa cineva pe fete din ghearele lor, apoi sta soarele pe loc si nu se mai face ziua. Se prapadesc oamenii si dobitoacele.

— Apoi de ce oare nu da fata mea cea mica drumul soarelui? mai intreaba imparatul.

— Apoi tocmai de aceea nu-i da drumul, ca sa ne deie de stire ca-s in stapanirea zmeilor. Altcum nu ne poate da de slire.

— Ca bine zici! Sa mearga strajile cu faclii aprinse si sa scoale lumea! Sa spuie oamenilor ce cumpana s-a abatut asupra imparatiei! Poate se va gasi un voinic, ca sa-mi scoata fetele din primejdie. Daca se-ntoarce cu izbanda ii dau o fata de nevasta, pe care va alege-o, si jumatate din imparatie.

Merg strajile pe la toate raspantiile si bat tobele. Striga ei si poruncile imparatului Volbura, ca sa le auda tot omul. Da cine-si pune mintile si puterile cu cei trei zmei? Nu se arata niciunul si noaptea tine mai departe…

Da era in imparatia aceea si un fecior de femeie saraca si vadana. Si feciorul aista era nazdravan. Il invatase ma-sa toate tainele lumii, ca numai femeile sarace si vadane le stiu. Si se aruncase feciorul frumos si viteaz si-i spunea lumea Fat-Frumos Bradut-Mandrut. Numai intr-insul mai era scaparea imparatiei aceleia. Aude ma-sa strigarea strajerilor si se duce si-l scoala pe fecior:

— Scoala, baiatul mamei, ca iacata ce s-a intamplat. Au furat zmeii fetele imparatului.

— Bine le-a facut! Sa se sature de zbantuiala!

— Bine, nebine, da tu du-te si le scapa, c-apoi ti-a pus Dumnezeu mana-n cap! Imparatul iti da fata pe care o alegi de nevasta si jumatate de imparatie.

— Atuncea sa ma duc, mama, daca zici dumneata, da-i tare departe… Pana ce ajung eu, noaptea asta lunga o tot tine inainte si mor oamenii si dobitoacele. Ca cine poate trai fara soare?

— Apoi ia si tu braul aista de lana al meu si incinge-te cu dansul. Cat ai numara pana la doi, ai si ajuns la padurea de arama. In mijlocul ei sunt curtile zmeului de arama. Tu rupe o frunza si canta. Zmeul de arama va auzi si-ti va iesi inainte. Tu doboara-l si du-te mai departe. Vei da de padurea de argint a zmeului de argint. Doboara-l si pe aista, ca va veni, daca vei rupe o frunza de argint si vei canta dintr-insa. Apoi mai ai de furca cu zmeul de aur. Aista-i cel mai viteaz, da tu nu te teme. Iaca, iti dau baltagul ista de la stramosul tau. Cu el ai sa-i dobori. Asculta-mi sfaturile si croieste-o la drum!

Se-ncinge Fat-Frumos Bradut-Mandrut cu braul mani-sa si ajunge la padurea de arama. Rupe el o frunza si-ncepe a canta, de padurea rasuna. Il aude zmeul de arama si vine ca un viscol asupra lui.

— Asa, caine de Fat-Frumos. Ai venit sa ma rapui! Ian sa-ti arat eu putere de zmeu!

Sar ei unul la altul si se bat. Cat s-au batut, padurea de arama rasuna. Da mult de tot nu s-au batut, ca Fat-Frumos Bradut-Mandrut numai o data l-a palit cu baltagul si l-a descapatanat pe zmeu. Iasa fata cea mai mare de imparat, plansa si despletita, si se bucura.

— Sa traiesti, Fat-Frumos, ca m-ai scapat de cainele de zmeu!

— Sa traiesti si tu, fata de imparat, da mai asteapta oleaca in curtile zmeului, ca eu ma duc sa le scap si pe surorile tale.

Se duce Fat-Frumos Bradut-Mandrut si ajunge la padurea de argint. Rupe el o frunza si canta. Indata il aude zmeul de argint si-i vine-n cale. Se bate Fat-Frumos si cu aista si-l rapune. Iasa si fata a doua din curtile cele de argint si se bucura, da Fat-Frumos ii spune si ei sa astepte, ca se duce s-o scape si pe sora lor cea mai mica.

Ajunge Fat-Frumos Bradut-Mandrut si la padurea cea de aur. Rupe el o frunza si canta. Da canta asa de duios, ca vuia toata padurea. Vine, ca o vijelie, zmeul de aur. Aista era mai infricosator decat ceilalti. Cum vine, cum sare la bataie, ca nu suferea sa-i calce in padure picior de om pamantean.

— Alelei, pui de catea, ce cati in padurea mea?

— Alelei, hotoman de zmeu, de ce furi fata de imparat, cand voie nime nu ti-a dat?

Se palesc ei unu-ntr-altul si se lupta si se lupta… Pe altul l-ar fi dovedit zmeul de aur indata, da Fat-Frumos Bradut-Mindrut nu se lasa dovedit. Invarteste el cu mestesug baltagul si-i taie capul si aistuia. Iasa fata cea mica din curtile cele de aur si se bucura.

— Sa traiesti, Fat-Frumos, ca m-ai scapat din robia zmeului!

— Sa traiesti si tu, fata de imparat! Cred c-ai prins amu mai multa minte din patania asta. Asa-i ca randuiala fetelor nu-i sa bata drumurile?

— Asta-i cam asa, Fat-Frumos! O sa ma strang si eu de pe drumuri la casa mea…

Si-l fura fata cea mica pe Fat-Frumos cu privirile, iar aistuia ii pica fata draga.

— De-amu hai si-om porni la surorile tale, ca te asteapta!

— Mai stai putin, Fat-Frumos!

Se intoarce fata cea mica cu fata la curtile cele de aur si bate-n pamant cu piciorul de trei ori. Curtile celea se prefac deodata intr-o basma de aur. Fata o ia si-o pune la brau. Merg ei la fata a doua. Bate fata cea mica de doua ori din picior si schimba curtile cele de argint intr-o basma de argint, pe care i-o da surorii s-o puna la brau. La curtile cele de arama a batut numai o data din picior si le-a schimbat intr-o basma de arama, pe care i-a dat-o surorii celei mari. Tustrele aveau cate o basma la brau.

— De-amu sa dau drumul soarelui, a spus fata cea mica:

Incepe-ti iara, soare,

Calatoria cea mare!

Si soarele isi incepe, dragutul, calatoria cea mare, care n-are alinare. Vezi ca se mai hodinise si el, cat il tinuse fata cea mica pe loc. Da deodata cauta fata cea mica salcioara si n-o mai gaseste.

— Ce ne-om face, Fat-Frumos si fetelor, hai, ca eu salcioara n-o mai gasesc si alta n-am de unde lua. Ne prinde ziua mare pe coclaurile aistia si-i primejdie, ca ies toate jivinele pamantului dupa mancare si tare le mai place carnita de fata mare! Ca sa scapam de ele, trebuie sa-i intrecem pe Murgila si pe Noptila.

— Cat despre asta, apoi sa nu va fie frica! le linisteste Fat-Frumos pe cele trei fete. Ian suiti-va voi doua pe umerii mei, iar tu, fetica, vino la badea-n brate! C-apoi braul mamei ne duce ca vantul si ca gandul pana acasa.

Fat-Frumos Bradut-Mandrut aburca cele doua fete pe umeri si pe cea mica o ia la piept si zboara cu ele, ca vantul si ca gandul, peste tot pamantul. L-ajunge el din urma pe Murgila si-l intrece, l-ajunge si pe Noptila care trepada din picioare de nerabdator ce era, si-l lasa pe cale. Zorila tocmai se pregatea sa intre cu alba in imparatia lui Volbura-imparat, cand hop! si Fat-Frumos cu fetele-n pragul casei.

— Vai de mine si de mine - se cramaluieste imparatul - voi sunteti fetele tatii?

— Noi suntem, tata! Ne-a scapat din ghearele zmeilor Fat-Frumos Bradut-Mandrut.

— Si ti-ai ales partea, voinicule? il intreaba imparatul.

— Ales. Iaca asta-i pe care-o tin la piept, raspunde el.

— Apoi a ta sa fie si jumatate din imparatie!

A uitat imparatul Volbura de suparare si s-a bucurat tare mult. Cand a mai batut fata cea mica din picior o data, de doua ori si apoi de trei ori si-a vazut curtile cele de arama, de argint si de aur, le-a iertat si zbantuielile tineretilor, c-asa-i a parintilor lasata partea pe pamant: sa ierte gresalele copiilor razand si plangand.

Da nici imparatul Volbura nu s-a lasat cu una cu doua si le-a maritat iute-iute pe tustrele fetele. Le-a gasit si celorlalte doua niste feciorasi de crai si le-a facut vant la casele lor, ca sa mai uite ele de zbantuieli, - iar el de grijile lor. Si dupa nunta, i-a dat lui Fat-Frumos Bradut-Mandrut jumatate de imparatie, ca s-o alba pe vecie. Si s-a bucurat si mama lui Fat-Frumos Bradut-Mandrut de norocul ce-a dat peste feciorul ei.

Iar la nunta lor cea minunata m-am dat si eu pe langa vatra si-am ascultat ce povesteau nuntasii, ca sa stie si urmasii, si-am prins si eu povestea asta de coada si-am ascuns-o, ca sa nu se vada. Iaca asa cu dansa am scapat si v-am spus-o de cand a inserat, ca s-o auziti si sa n-o uitati cat traiti.