Doi Feciori Beti - Poveste scrisa (in format text)

Zice c-o fost odata de demult doi feciori: o petrecut impreuna la fagadau. Dupa ce o petrecut - s-o cam imbatat - o zis:

— No amu un’e merem? Merem acasa, o merem in sazatoare?

— Ba hai merem in sazatoare.

Pe un’e trabuia sa marga in sazatoare, era un drum cam lung, trabuia de cungiurat. Zice:

— Hai trecem - ca era un drum pin tantarim - hai trecem pin tantarim mai de-a dreptu.

— Bine!

Asa o facut: o trecut pin tantarim. Cum era ei beti, sa-mpiedeca de-o cruce. Pica unu si da cu nasu de pamant, isi zdrobeste nasu. El, de manie, zice, da cu picioru-n… mormantu-acela un’e era crucea:

— Noa - zice - ma! Cine esti tu acolea ingropat in mormantu-aiesta. Daca nu-i hi mane sara cu mine la masa sa mancam amandoi dintr-un blid, sa te zvara pamantu, sa nu te primasca, pana-n naltu ceriului sa te zvara!

Si cu asta vorba o plecat in sazatoare. Acolo in sazatoare s-o petrecut, or giucat, cum ii datina feciorilor s-a fetelor, s-apoi o plecat acasa, fara sa-si mai aminteasca ca ce-o grait el can o fost bat de-o mars in sazatoare.

Can o fost a doua sara, de-o gatat mama feciorului cina,s-o pus-o pe masa, o-auzit numa la usa: cioc, cioc.

— Da!

Si vede ca sa deschide usa: da cine intra in casa? Un fecior mare, galban ca ceara, imbracat cu haine cum imbraci mortu, in picioare cu saluari de panza.

— Buna sara!

— Sara buna!

Fara ca sa-l pofteasca cineva, s-o asazat dupa masa.

— No - zice - hai, pofteste, c-ai zis ca sa mancam amandoi dintr-un blid. Io - zice - t-am ascultat cuvantu cum ai zis, io nu po sa calc cuvantu, c-ai zis ca sa nu ma primasca pamantu. Asa c-am vinit.

S-o dus fecioru s-o mancat, cam spariet, cam tati s-o sparietu-sa in casa, tati o-nlemnit de spaima. O mancat, n-o avut ce face.

— No, uite colea: daca eu t-am asculta cuvantu cum m-ai poftit, s-am vinit, asa traba sa vii si tu cu mine!

— Pai fa bine lasa-ma, ca nu poci mere, ca… Fa bine iarta-ma dac-am gresit.

S-o rugat parintii, s-o rugat ceia frati.

— Oo! Nu sa poate! Daca eu am vinit de pe ceia lume. Tu cum sa nu poti mere de pe iasta lume? Ii musai sa vii cu mine.

N-o avut ce sa faca. O iesit afara. Dupa ce-o iesit afara, l-o petrecut si parintii, si ceia frati - o iesit cu lampa, ca era-ntunerec, ca sa vada. Cat o iesit afara, nu l-o mai vazut: nici l-o mai vazut pe cel mort, nici o mai vazut pe cela viu. Si dintr-o data aceia s-o trezit intr-o gradina atata de frumoasa!

In gradina-aceea era fel de fel de pomi si fel de fel de peri si de meri: altu-nflorea, altu atunci sa cocea. O mandrenie asa cum nu sa mai poate pe pamant. Era o fantana frumoasa-acolo in mijlocu gradinii, s-asupra fantanii era un par cu niste pere-atata de frumoasa, si galbine, si dulci ca mierea. O zis mortu cata cela viu:

— No - zice - uite colea: de ti-e foame, ia pere d-estea si mananca. De t-a hi sete, bea apa din fantana asta, s-apoi daca nu mai ai ce face, culca-te.

Si cela o plecat.

— Io - zice - ma duc la treaba mea.

Dupa ce-o plecat cela, fecioru o luat pere de-acelea, o mancat: atata de bune! Dup-aceea i-o fost sete, o baut apa, n-o avut ce sa faca, s-o dat si s-o-ntins a umbra si s-o culcat. S-o durnit. Odata intr-un timp, s-o strezit ca vine cela s-il hurduca, mortu.

— Scoala-te, Larioane, scoala-te!

Sa desteapta cela.

— Hai - zice - ce-am durnit!

— Ai durnit bine: ’sa-i c-ai durnit bine?

— Vai, bine-am durnit.

— Da’ - ’ice - stii tu cat ai durnit?

— D-ap-oi hi durnit vo doua-tri ceasuri.

— O suta de ai ai durnit!

— Vai de mine: o suta de ai! Nu sa poate!

— Ba atata ai durnit.

Cela n-o crezut.

— No - zice - uite: vrei sa mai stai aicea, sa mai dorni sa mai?

Zice:

— Vreu!

— No - zice - io ma duc iara-n treaba mea, tu ramai mai departe - zice.

Iar o-s c-o mancat fecioru pere, iar o baut apa, s-o mai preumblat pin livada aceea frumoasa, s-apoi o zis ca s-o pus iara-a umbra - o mai stat acolo, s-o mai uitat - s-o-ntins iara a umbra sub par si iar-o durnit un somn. Si iara-ntr-un timp o venit acela mort si l-o sculat.

— Mai Larioane! Scoala-te!

S-o sculat.

— Durnit-ai bine?

— Foarte bine!

— Da stii tu cat ai durnit?

— Oi mai hi durnit doua-tri ceasuri.

— Ai mai durnit o suta de ai. Amu ai doua sute de ai durnite.

N-o vrut sa creada nici ca cat. S-o mai preumblat ei amandoi tot pin livada ceea, s-o uitat. Canta pasarile care de care mai frumos. Si iar-o vinit, o zis ca, la par, s-o zis:

— No - zice. De vrei sa te duc pe ceea lume, bine, de vrei sa mai stai aici sa mai bei, sa mananci, sa dormi, io te las.

— Mai stau! Mai stau sa mai mananc pere de ez’ bune, o-apa un’e m-oi duce, stiu ca de estea pere n-oi mai manca veci, si sa beu apa de az’ buna.

— No zice - ramai mai departe, io iara ma duc la treaba mea.

O mancat pere, o baut apa, s-o pus si s-o mai culcat un somn. Can o vinit a treia oara cela, mortu, de l-o sculat:

— No - zice - cum ai durnit, Larioane?

— Foarte bine! Vai, asa un somn dulce n-am durnit in viata mea!

— No-amu stii tu cat ai mai durnit?

— D-ap-oi mai hi durnit vo doua-tri ceasuri.

— Ai mai durnit inc-o suta de ai! Amu ai tri sute de ai de can ai plecat de-acasa.

— Nu sa poate!

Zice:

— Uite colea: daca vrei sa stai aici, ramai aicea pentru totdeauna, c-aicea n-ai niciun lucru, nicio grija, stai, mananci, bei, te petreci aicea, te distrezi tata viata ta. Daca vrei sa te duc acasa - zice - uitate-acolo un’e-o fost casa ta parintasca, nici nu mai asamana, nici nu mai este nici natie de oameni, acolo-s alta natie de oameni, i schimbat tat, si pamantu, nici nu-i mai cunoaste satu tau cum o fost can ai plecat si cum ii amu can li-i videa!

El n-o vrut sa creada nici ca cat.

— Nu si nu! Vreu sa ma duci acolo de un’e-am plecat, pe pamantu parintasc.

— Haida, ca te duc.

Numa-o data s-o gandit si, ei, o spus asa mortu - ca sa nu uit - zice:

— Uita-te. Io te duc pe ceea lume, da’ sa bagi de sama: cine te-a-ntreba ca un’e-ai sezut pana-n timpu-aiesta de tri sute de ai, si ce-ai facut, cu ce-ai trait, tu numa la acela sa spui care s-a apuca ca te-a-ngropa, te-a-nmormanta, la altcineva sa nu spui.

— Bine, asa oi face.

O zis ca numa o data apar si s-o trezit, sa si trezesc acolo de la locu de unde-o plecat. Drept lucru, c-acolo un’e-o fost casa tatane-so si un’e-o fost, nu s-o mai cunoscut, nice sat, nici, o-s ca era oameni - graia-n alta limba, nici nu graia limba aceea cu care s-o nascut el, care-o grait el cu parintii lui.

„Hai de mine si de mine, da ce sa ma fac?”

El o-s ca era atata de frumos la fata, s-atata de tanar si de voinic, si o fata asa arata cum n-ar hi trait pe pamantu-aiesta. Tat il intreba oamenii:

— Pa une-ai trait tu de tri sute de ai? Un’e-ai fost?

— Apa un o-am fost, nu poci spune, numa ia acela cine s-apuca ca m-a-ngropa.

S-o dat s-o catat pe la sfat sa vada a gasi ceva registre pe la popi pe-acolo pin cataloagele-acelea. S-ar hi dat de veste ca de tri sute de ai ar hi fost cutare si cutare si ar hi aflat pe-acelea timpuri c-o fost aceia oameni atunci pe-acolo.

S-o-s ca l-o chemat preotu din comuna aceia, zice:

— Uita-te, sa-mi spui mie, ca io - zice - te-oi inmormanta, ca io-s popa, io te-oi ingropa - zice - si daca sa-ntampla ceva, s-asa.

S-o-s ca s-o pus amandoi pe scaun, popa de-o parte, fecioru de-o parte, si-o-nceput a-i spune, de cum o plecat la crasma, cum o fost in sazatoare, cum o vinit mortu la masa, cum l-o dus, cum o stat el acolo-ntr-o gradina frumoasa, tat-tat. Si-o-s ca de ce povestea, batranea. De ce povestea, tot batranea; si tot batranea. Asa, can o terminat povestea, atata o fost de batran, o-s ca numa s-o lasat-intr-o parte - nici videa, nici, acelea batranete le-o avut ca un om de tri sute de ani - o-s ca numa s-o lasat intr-o parte, s-o fost si mort!

Si popa apoi s-o apucat si l-o-ngropat. C-asa i-o fost, asa s-o apucat, le-o fost povestea.

Si cu asta s-o sfarsit.