Piciul Ciobanasul Si Pomul Cel Fara Capatai - Poveste scrisa (in format text)

— A fost odata ca niciodata etc.

A fost odata un imparat mare care era laudat de toata imparatia lui, pentru ca era om de treaba, cu frica lui Dumnezeu si drept. El se bucura in domnia lui de pace si de belsug. Toti imparatii, vecinii lui, ravneau la fericirea sa si a supusilor sai. El nu se multumea cu una cu doua, ci voia sa vaza cu insusi ochii lui, sa se incredinteze prin sine insusi despre cum merg trebile imparatiei. La el nici pomeneala nu era sa se ia dupa gura unuia si altuia, ci singur cerceta nevoile supusilor sai.

Toate le stia, toate le vedea, si indrepta lucrurile cum sa mearga bine. Un lucru numai il cam posomora. In mijlocul gradinei lui era un pom nalt, nalt de nu i se vedea varful. El nu stia ce fel de poame face pomul lui, fiindca nimeni nu cutezase sa se urce in el. Trunchiul era neted si aluneca ca gheata. In cele de pe urma voi sa stie si despre pomul asta ce roade face si cat este de nalt.

Dete sfara in tara si puse pristavi prin toate satele si cetatile ca sa faca stiut tuturor oamenilor, ca aceluia care se va gasi sa se urce in copaciul din gradina imparateasca si sa-i aduca poame, ii va da jumatate imparatia si pe fie-sa de nevasta.

Nu trecu mult si se aduna multimea dupa multime care voia sa se urce in copaci. Si insisi fiii de imparati venira sa faca incercare.

Cercara o zi, cercara doua, cercara noua, dara niciunul nu se putu sui. Cei ce se incumetara mai mult nu ajunsera, suindu-se, nici pana la vantul turbat.

In ziua a noua catre seara trecura trei ciobani din intamplare. Ei, vazand multimea aia de oameni la curtea imparatului, se oprira si ei sa caste gura. Cand, unul din slujitorii imparatului ii pofti sa intre si ei. Dupa ce le spuse pentru ce se adunase lumea, si ce va capata cel ce va face vreo izbanda, intrara si ei in gradina. Ei nu voiau o data cu capul sa-i creaza lumea ca sunt numai niste cascaunzi. Se apuca deci cel mai mare dintre ei sa se urce si el. Se urca ce se urca, dara se lasa jos. Se urca cel mijlociu, dara si el se lasa jos. In cele din urma, cel mai mic, care se chema Piciu, fiindca era cam scund si firav, se incumeta si dansul, dara il oprira ceilalti doi. Piciul nu se lasa ci, dupa ce se uita la copaci si crucis si curmezis, ce-i veni lui, ceru sa-i dea noua colturi de prescura, noua pahare de vin si noua barde. Imparatul porunci ca numaidecat sa i se dea. Dupa ce le primi si le aseza in dasaga lui, Piciul isi scuipa in palme, zise: „Doamne ajuta”, si se agata de copaci.

Incrucisa mainile si picioarele pe dansul si incet, incet, mergea inainte. Multimea de jos zgaia ochii la dansul; iara el nu se descoragea, ci tot in sus cata si se urca mereu. Nu trecu mult si oamenii de jos nu-l mai vazura. Piciul se urca mereu ca un voinic. Cand ajunse la vantul turbat, scoase o barda, o infipse in copaci bine si se puse pe dansa sa se odihneasca nitel. Scoase apoi un colt de prescura de il manca si un pahar de vin de il bau. Dupa ce prinse nitica inima, iara incepu sa se urce, dara mai cu greutate, caci vantul turbat ii muia puterile. Atunci mai scoase o barda, se mai odihni nitel, mai manca un colt de prescura si mai bau un pahar de vin, si iarasi incepu sa se urce. Si tot astfel facu pana ispravi toata merindea ce avea langa dansul. Dupa ce scapa, cu chiu cu vai, de vantul turbat, se urca mai lesne, fiindca copaciul incepu a avea craci. Se urca, se urca, se urca, pana ajunse catre varful copaciului. Cand acolo ajunse pe alt taram.

Aci daca ajunse, ce vazu se spaimanta. Vazu un camp mare, mare de nu i se zarea marginea si in telina. Pomii altfel facuti de cum erau cei de pe taramul de unde venise el. Buruienile nu semanau deloc cu cele ce cunostea el. Nici pui de om nu se simtea p-acolo. Se uita in sus, se uita in jos, ba la dreapta, ba la stanga, nimeni.

Ce sa faca el? Unde sa se duca? Vru sa se intoarca inapoi, dara nu mai gasi locul pe unde venise, incepu sa se inamurgeasca. Iara el n-avea niciun capatai. Merse ce mai merse, si zari de departare un fel de cosar, facut astfel cum Dumnezeu sa-l faca cosar.

De voie de nevoie se duse intr-acolo. Pasamite acolo era taramul Ghesperitei. Cand iata ca se pomeneste cu dansa dinaintea lui.

— Cine esti tu, ii zise Ghesperita, carele ai cutezat sa calci pe pamantul meu?

— Eu ma numesc Piciul, raspunse ciobanul inspaimantat de parca i-ai fost luat panza de pe ochi, iaca pacatele m-au adus p-aici.

— Vezi tu campul asta, ii mai zise Ghesperita, in noaptea asta sa-l ari, sa-l semeni, sa aduni secerisul, sa macini, apoi sa-mi faci un cuptor sa-l arzi si maine, cand m-oi scula, sa-mi dai paine calda sa mananc, daca vrei sa scapi cu sufletul in tine.

Apoi Ghesperita se duse sa se culce.

Piciul se puse pe un plans de ti se rupea inima de mila lui. El vedea ca este peste poate de a face ceea ce i se poruncise. Plangea si se tanguia asteptandu-si sfarsitul.

Pe cand se socotea pierit de pe fata pamantului, deodata se arata inaintea lui o fata frumoasa, frumoasa, incat, uitandu-se la dansa, isi uitase necazurile.

— De ce plangi, baiete? ii zise fata.

— Cum sa nu plang si sa nu ma tanguiesc, raspunse Piciul, ca si cum s-ar fi trezit din somn, Ghesperita, iaca, iaca, iaca ce mi-a poruncit sa-i fac pana la ziua. As face; dara marturiseste si tu daca este prin putinta omeneasca una ca asta. D-aceea plangeam cand ai venit tu; nu stiu insa cum se facu, ca de cand te vazui, pare ca-mi mai veni nitica inima.

— Lasa, nu te mai boci, ca se vor face toate. Asteapta-ma nitel ca viu indata.

Ea se duse si dupa putin veni cu un bici in mana. Plesni de trei ori si indata o spuza de necurati se aratara strigand:

— Ce poruncesti, stapana?

— Sa-mi arati locul care il vedeti, cat pe colo, asa ia, zise aratand cu mana un ocol foarte mare, sa-l semanati, sa-mi adunati secerisul, sa-l macinati si pana in ziua sa fie paine calda coapta in cuptorul ce-l veti face tot in asta noapte. Aide, duceti-va de v-apucati de lucru.

Apoi se intoarse catre Piciul si-i zise:

— Acum, pune caciula intr-o parte si te du de te culca, ca treaba se va face.

— Asa va fi, dara uite, nu-mi vine sa ma culc pana n-oi afla cine esti tu, pe care Dumnezeu te-a trimis intru ajutorul meu.

— Ei, baiete, sa nu dea Dumnezeu sa mai pateasca si alte fete ce am patit eu. Ghesperita avea un fecior. Ca si dansa de rau si slut, nu stiu cum m-a vazut in ograda la parintii mei, pentru ca eu sunt de pe taramul celalalt, si se vede ca i-am placut. Aveam parinti si un voinic de frate de se dusese vestea in lume de el. Intr-o zi pe cand dam mancare pasarilor in batatura, ma pomenesc deodata apucata de suptiori si ridicata in sus. Am dat un tipat de s-au speriat toti. Pasamite fiul Ghesperitei ma apucase si se urca cu mine in sus. Cum auzi frate-meu, iesi afara cu arcul in mana, ochi, si cand dadu drumul sagetei, lovi drept in coasta pe fiul Ghesperitei. Nici vorba nu e ca muri; dara nici pe mine nu ma lasa jos, ci ma dete in mana ma-sii care ne astepta pe ast taram. Ma-sa, de parere de rau ca si-a pierdut feciorul, m-a oprit pe mine in locul lui. Altminteri nu traiesc rau, dara cand mi-aduc aminte de parinti si de fratiorul meu, mi se topeste inima de dor. Dara tu cum ai ajuns aici?

Piciul ii spuse si el toata siritenia pomului pe care se urcase si ii facu cunoscut ca lui ii zicea Piciul.

Dupa aceasta se duse fiecare sa se culce.

In zori de zi se scula Piciul si se duse la camp. Ramase inmarmurit de cele ce vazu. Tot campul era numai otava. Cateva sire de paie asezate la o margine a campului. La cealalta margine un cuptor cat toate zilele de mare era inca ars si o multime de paini, coapte gata, erau facute gramezi, gramezi, alaturea cuptorului. Pe cand inca se mira de asta minune, iata Ghesperita venea de se dardaia pamantul.

— Da-mi degraba sa mananc, ca sunt licnita de foame, zise ea.

Piciul incepu a-i arunca cate o paine in gura si ea le inghitea pe nemestecate. Si tot cate una, cate una, pana se ispravira gramezile.

— Ai avut noroc, zise Ghesperita lui Piciu; acum, pana maine de dimineata sa-mi faci pe coasta aia ce se vede colo o vie; sa-mi pui butasi de vita, sa se prinza, sa faca struguri, sa-i culegi, sa-i calci, si vinul sa fie si pus in butile pe care le vei face tot pana maine. Caci de unde nu, te mananc ca p-un pui de vrabie.

Ea se duse, iara Piciul se puse pe ganduri. Si tot gandindu-se, unde il podidi un plans de se induiosau pana si lemnele si pietrele de mila lui. Cand veni iara fata si il vazu, ii zise:

— Ci tine-ti firea, ma, nene Piciule, fii barbat! Ce naiba plangi ca o muiere? Vezi ca sunt si eu pe aici. Ce ai mai patit iara?

El spuse tot ceea ce ii zisese Ghesperita sa faca. Fata astepta pana se culca Ghesperita si iarasi se duse de aduse biciul, plesni de trei ori, si venira necurati ca frunza si ca iarba de multi. Le porunci ce trebuia sa faca. Apoi se intoarse catre Piciu si-i zise:

— Acum poti sa pui floare la ureche si nici capul sa te doara, ca treaba se va face.

Cand veni Piciul in revarsat de zori, ramase cu ochii stalpiti la ceea ce vazuse.

Toata coasta era o vie mare care se culesese. Aracii erau facuti glugi prin vie. La crama butile pline. Prastina pusa in tocitori. Linul spalat si pus la locul lui cu hardaiele, curatoarea si palnia.

Pe cand se crucea si se mira de o astfel de minune, iata ca Ghesperita venea ca o vijelie.

— Da-mi sa beau, zise ea, cu un glas rastit de te ingheta de frica.

Indata Piciul trase cepul de la o butie unde Ghesperita puse gura; dupa ce se sfarsi butia, trase cepul de la alta, apoi de la alta, pana ce golira toate butile.

— Ah, fecior de lele ce mi-ai fost, ii mai zise ea. Ti-a slujit norocul, ca te mancam eu fript. Acum maine pana in ziua sa gasesc un iepure albastru gatit. Sa-l prinzi din miile de iepuri ce se afla in codrul ala de padure. Iepurele sa fie nici trecut de fript, nici cu mustul crud in el. Auzitu-m-ai? Caci de unde nu, nu mai auzi tu cucul.

Zise si se duse ca o furtuna.

Cand auzi porunca asta si amenintarea ce-i facu, i se taie inima bietului Pici, si cat p-aci era sa-i vie rau. Dara fata veni indata si-l imbarbata, zicandu-i:

— Nu te credeam asa slab de inger, Piciule, lasa la pardalnicu’, ca prea te-ai trecut! Doua lucruri destul de grele ti-am ajutat sa faci, si pentru asta d-a treia atata ai pierdut curagiul, incat pare ca ai voi sa-ti faci seama singur. Nu ti-am spus ca eu sunt p-aici? Si ca pana voi trai eu sa n-aibi grije de nimic?

— Asa este. Toate aste mi le-ai zis. Dara de asta data nu stiu cum, nu stiu de ce, dara ai intarziat mai mult ca altadata sa vii. Iata, a plecat soarele inde seara si tu d-abia acum te arati.

— Vezi ca, raspunse ea, Ghesperita a cam mirosit ca eu iti dau ajutor, si a ascuns biciul. Unde mai-nainte il tinea sub capatai, de asta data s-a culcat cu el in brate. Noroc ca a fost ajunsa de vin. Am asteptat sa adoarma bine. Altfel nici ca l-as fi putut lua.

Apoi il invata ce trebuia sa faca.

Plesni din bici si ea se facu un armasar de manca foc. Se dusera in padure si incepura a bate codrul, incat toate fiarale iesira la campie. Cand credea ea ca trebuie sa fi prins Piciul vrun iepure d-ai albastri, veni la dansul. Dara el dormea cu sforoitele. Il scula si ii zise:

— Eu alerg si fac totul pentru tine, si tu dormi ca un bustean, iata, au iesit toate fiarale din padure. Nu stiu de va mai fi ramas vreuna.

— Frate draga, raspunse Piciul, nu stiu ce ciorele de piroteala m-a apucat. Uite, mi se molesea trupul, mainile imi cadeau in jos si ochii mi se inchideau fara voia mea. M-am tinut eu, m-am opintit sa stau in sus, dara a fost degeaba toata munca mea.

— Acum nu este alta scapare, mai zise fata, decat sa te tii cu sanul la parleazul ala de colo. Eu m-oi duce, voi mai bate codrul prin toate colturile si prin toate cotisurile. Tu, cum vei vedea vrun iepure, sa te atii cu sanul, sa-l prinzi, caci altfel suntem pierduti de pe lumea asta alba.

Se duse. Mai batu si razbatu codrul. Nu mai ramase nicio lighioana. Mai alerga si crucis si curmezis, si tocmai intr-o cotitura infundata mai ramasese un iepure albastru. Cum il vazu, il lua la zbarnog. El fugi, calul dupa dansul, pana ce il aduse la parleaz. Piciul se atinea cu sanul deschis si cat p-aci era sa-l scape. Cand sari parleazul iepurele, Piciul, de unde sedea pe vine cu sanul deschis, deodata se ridica in picioare. Iepurele speriat, tast!, tocmai in sanul lui Piciul. Iara el stranse sanul, baga mana si-l prinse viu, nevatamat.

Dupa ce il invata ce trebuie sa faca, fata lua biciul si se duse sa-l astepte cat mai colea.

Piciul jupui iepurele, facu un foc cumsecade, si puse iepurele sa se friga. Cand era fript gata, il scoase din frigare, il lua de picioarele de dinapoi si pas, se duse, pana a nu se face ziua bine, in coliba unde dormea inca Ghesperita si o data o lovi peste ochi cu iepurele fierbinte. Apoi zbughio la sanatoasa. Se duse de intalni fata care il astepta.

Fata, facandu-se armasar prin puterea biciului, lua pe Piciul calare, si fugi, si fugi, ca sa scape de urgia Ghesperitei.

Ghesperita, daca se destepta din lovitura ce-i dase Piciul cu iepurele fript, se mira si ea de asa tare lovitura, de ii scaparasera ochii. Se scula iute si trimise pe barbatu-sau sa-i prinza vii, nevatamati.

El se gati numai cat te-ai freca la ochi si se lua dupa dansii calare pe un cal mai bun, care mergea ca vantul.

Cand era aproape ca sa-i ajunga, fata zise lui Piciu:

— Ia uita-te, Piciule, inapoi, si sa-mi spui ce vezi, ca, uite, au inceput sa mi se impaianjeneze ochii.

— Ce sa vaz? Ia o intuneceala vine dupa noi ca vantul.

Atunci fata, dupa ce il invata ce sa faca, se prefacu in niste clai cu grau si cu mei, pe langa care umblau niste gaini; iara Piciul intr-un pandar batran, batran, cocosat de batran.

Cum ajunse aci, barbatul Ghesperitei intreba pe mos:

— Mosule! Mosule! Ce, n-auzi, mai, mosule?

Piciul se uita in jos, se facea ca nu-l vede, nu-l aude, si tot gonea gainile de la claile cu grau si mei.

— Usi, bata-va scarba, zicea el.

— Mai mosule, mai zise barbatul Ghesperitei, scuturandu-l de mana, n-ai vazut p-aici trecand un baiat s-o fata?

— N-am vazut, raspunse el, usi!… Am vazut si n-am vazut… usi! Manca-v-ar fripte al de va are. Zicea si in fata-i nu se uita.

Daca vazu ca nu poate afla nimic, se intoarse indarat si spuse Ghesperitei ca a fost dupa dansii o buna cale, dara ca n-a putut sa dea cu mana de dansii.

— Du-te, zise Ghesperita cu manie, si numaidecat sa mi-i aduci techer mecher, ca am sa-i sorb intr-o lingura.

Fata, cum vazu ca barbatul Ghesperitei se intoarse indarat, se facu iara cal si cu Piciul calare, fugi, fugi si iara fugi, pana ce ii zise:

— Ia te uita inapoi, Piciule, ca am inceput sa pierd vazul. O ceata mi s-a pus pe ochi. Si sa-mi spui ce vei vedea.

— Ce sa fie? O negura s-a luat dupa noi si vine ca gandul de iute.

Daca auzi asa fata plesni din bici si se facu o biserica, veche, veche, cu muschiul crescut pe dansa de trei degete si cu pragul de piatra tocit de tot. Iara Piciul un calugar batran, batran de-si ridica pleoapele ochilor cu surcelele. Citea, citea si nu mai ispravea.

Cum ajunse barbatul Ghesperitei aci, descaleca si intra in biserica. Vazand pe calugar, se dete pe langa dansul si-i zise:

— Mos calugaras, mos calugaras, mai mos calugaras, n-ai vazut tu p-aici trecand un baiat cu o fata?

Piciul nu-si ridica ochii de pe carte. Citea si se ruga. In cele mai de pe urma, daca vazu ca nu-i da pace, ii raspunse:

— Am vazut, n-am vazut. Aliluia… Frumusete, tinerete, aliluia. Dumnezeu si gandul meu. Aliluia… P-aicea belea, in veci n-ei vedea. Aliluia…

Iara daca vazu ca n-o scoate la capatai cu calugarul, barbatul Ghesperitei se intoarse indarat.

— N-am dat, frate, peste niciun baiat, zise el.

— Nimic, nimic n-ai intalnit in cale? intreba Ghesperita.

— Ba am intalnit o biserica veche cu muschiul de trei degete pe dansa, cu pragul tocit, si un calugar intr-insa, batran de-si ridica pleoapele cu surcelele si spunea alandala din gura.

— Aia erau, nemernicule, ii raspunse Ghesperita; de ce n-ai pus mana pe ei?

Se catranise de manie Ghesperita de nu-si gasi loc. Apoi incaleca ea pe niste piulite, si sa te tii, parleo!, dupa dansii.

— Ia uita-te inapoi, nea Piciule, zise fata, si spune-mi ce vezi, ca ma incalzeste de nu mai pot merge.

— Ce sa vaz? Ia o vapaie si o valvotaie, ce vine peste noi, de ti se face parul maciuca.

Atunci fata plesni din bici si se facu un helesteu mare si adanc, iara Piciul un ratoi frumos, care inota.

Cum ajunse Ghesperita, zise catre ratoi, care inota prin mijlocul helesteului:

— Ratoi, ratoias, vino mai la margine sa te intreb ceva.

— Intreaba-ma, ii raspunse ratoiul, ca aud eu si de aci.

— Vino, zicu-ti, ca te sorb cu apa cu tot.

— Ba aia sa n-o faci, ca indata vei plesni, cand tu apa vei sorbi.

Ghesperita nu mai putu sa-si potoleasca mania si se puse sa inghita elesteul dintr-o sorbitura. Sorbi ce sorbi, dar pe ratoi nu-l ajunse, si indata plesni.

Fata se facu iar fata, plesni cu biciul in patru parti si tot taramul Ghesperitei s-a facut o rodie; ei se pomenira deodata in curtea imparatului de unde se urcase Piciul; iara pomul, ia-l de unde nu e, pierise, ca si cum n-ar fi mai fost.

Cum ii vazura imparatul si curtenii imparatului, ii luara in nume de bine, cunoscura ca fata era fiica unui imparat vecin, caruia ii dara de stire despre venirea fie-sei.

Imparatul voind sa se tie de vorba zise lui Piciu:

— Fatul meu, trebuie sa stii ca pe unde iese cuvantul, iese si sufletul; deci, fie-ti cunoscut ca eu sunt gata sa ma tiu de fagaduiala ce ti-am dat cand ai inceput sa te urci in pom, daca vei voi si tu.

— Prealuminate imparate, raspunse Piciul aratand la pieptul sau, sa nu socotesti ca n-am si eu ceva colea. Dara dreptatea cere ca sa impart bunele de pe lumea asta cu aceea cu care am impartit si relele. Daca nu era fata ce vezi eu eram sa fiu de mult pe lumea cealalta.

— Bine, baiete, mai zise imparatul. Daca este asa, o parte din imparatia mea ti-o dau tie, pentru vrednicia ce ai aratat. Eu iti voi fi nas, si cununia cu fata ce ti-ai ales va fi peste cateva zile.

Tocmai atunci iata ca sosi si imparatul, tatal fetei, cu fiu-sau, un voinic de roman de-ti era draga lumea sa te uiti la dansul. Cand auzi el cele ce hotarase imparatul, zise:

— Si eu dau o parte din imparatia mea acestui roman verde ce mi-a scapat fata de la robie.

Apoi fiul imparatului si cu fata celuilalt imparat placandu-se, se facura deodata doua nunti.

Nu se pot spune veseliile ce au fost la cununiile lor. Dara dupa savarsirea nuntilor s-au dus fiecare la ale sale, traind in fericire si astazi de n-or fi murit.

Incalecai p-un taciune

Si spusei o minciuna.