Povestea Lupului Nazdravan - Poveste scrisa (in format text)

Era odata un imparat. Imparatul ista avea trei feciori. Amu la un timp de vreme, i se imbolnaveste imparateasa. Si macar c-o cautat-o cu cate leacuri pe lumea asta, n-o fost chip s-o vindece; o murit biata-mparateasa. Scarba-mparatului! Atata o plans el dupa sotie, pana ce mai i s-o scurs ochii. Ramasese de vedea numai ca prin urechile acului.

La curte amu era si mai mare suparare. Nu destul ca murise imparateasa! Mai dase Dumnezeu nacaz mare pe bietul imparat. Cautatu-s-o cu cate pe lume, dar pace buna, ca nu s-o mai dat peste leac.

Intr-o noapte viseaza ca de se va gasi cineva sa-i aduca pana de hulub de aur, si l-a spala cu ea pe la ochi, lui i-a trece s-a vedea mai ceva decat cum vedea cand era de septe ani; da’ de nu, nu. A doua zi de dimineata dupa ce se scoala, spune visul feciorilor si se hotaraste sa deie de veste ca acela care i-aduce si l-a spala pe la ochi cu pana de hulub de aur, aceluia-i da jumatate de-mparatie, si-i lasa mostenire si saraiurile imparatesti.

Atunci cei doi feciori mai mari zic catre tata-su:

— Babaca, nu da veste-n lume pentru asta treaba, ca gandim noi c-om fi vrednici sa-ti aducem leacul; sa nu mai vie vremea sa mosteneasca strainii casele parintesti.

— Bine, dragii tatei… bun cuvant aveti.

Feciorii-aiesti doi, toata ziua umblau creanga, ba la vanat, ba dupa alte lucruri fara socoteala; iar cel mai mic, Alexandru, sedea cat era ziulica de mare numai langa tata-su. Ce-i facea Alexandru? Ia, ii aducea apa, ii da de mancare, ii cata-n cap; ma rog, el nu se-ndura sa se duca de langa tata-su. Las’ nu-i vorba ca si lui tatani-su ii era drag ca lumina ochilor.

Amu, dupa ce zic fratii cei doi, ca s-or duce, raspica si Alexandru:

— Mai fratilor, luati-ma si pe mine.

— Haa, pe tine? Da’ cine-a mai merge cu tine la drum, mai prostule? Tu, bre, nu esti de mers la drum; tu esti bun sa sezi acasa, sa scarpini pe tatuca-n cap… si far’ de aceea, n-avem nevoie de-un pacatos ca tine.

Se scarbeste rau bietul Alexandru, ca-l tineau fratii asa de prost si nu voiau sa-l ieie si pe dansul. Nu-i vorba… il faceau ei ca-i prost, dar istet la minte ca el nu mai era altul sa-i steie impotriva. D-apoi fata lui? Frumoasa peste sama.

Vazand imparatul din ce pricina feciorul cel mai mic ii cu inima rea, zice catra cei mai mari sa-l ieie si pe el, ca doara n-au sa-l duca in spate. Dupa ce s-o pus, cum se cuvine, treaba la cale, s-o luat fiecare fecior bani de cheltuiala, haine de primineala, cal de calarie si arme pe langa dansii si se gata de drum.

Amu, bietului imparat nu-i parea rau dupa cei doi, cum ii parea rau ca se desparte de Alexandru, ca tare-i mai era drag!

— Dragul tatei, mai baiete, mergi sanatos, dar mie tot la tine mi-i nadejdea.

— Ramai sanatos, tata.

De-acolea se pornesc ei tustrei si merg gramada pana ce-ajung la o cruce de drum. Aici se mai hodinesc oleaca s-apoi pleaca inainte; iar pe-aproape de-amiaza, ajung si intra intr-o padure mare. Merg ei prin padurea aceea si de la o vreme dau de-o poiana frumoasa. In mijlocul poienii era o fantana zidita de marmura. Imprejurul fantanii, multe cani de argint legate de torti cu lanturi de argint. Care ajungea acolo, poposea; daca-i era sete, lua apa si bea, da’ nimanui nu-i trecea prin minte sa s-atinga de cani, sa le ieie. Si batar sa fi vrut a face asa, nu putea, ca erau legate cu lanturi.

La fantana asta o facut fratii un popas bun, o stat de-o ospatat si pe urma s-o mai si hodinit oleaca.

— Mai fratilor, zice intr-un tarziu fratele cel mai mic, iaca ce-am chitit eu.

— Ce-ai chitit, mai?

— Apoi am chitit asa, ca de ce sa mergem toti pe-un drum? Hai mai bine, s-om apuca unu-ncolo si unu-ncolo, ca nu se stie a cui a fi norocul. Asa, dac-om merge toti gramada, tot degeaba. Sa ne pornim in lume si s-avem a ne astepta tot aici.

— Apoi, asa… tu, mai, ai vrea sa ne despartim unul de altul. Asta n-om mai face-o.

— Apoi dara cum, bre?

— Asa nu-i lovita, mai Alexandre, zice, fratele cel mai mare. Eu, de frate-meu nu ma despart, ca noi de mici copii tot amandoi am fost. Da’ tu du-te singur unde te-or indrepta ochii; iara pana a nu ne desparti, sa lasam inelele aici la fantana supt ghizdele.

Si se pornesc la drum. Cei doi apuca spre asfintit, iar Alexandru spre rasarit.

Fratii cei mai mari, ce pasari vedeau inaintea lor, pe toate le-mpuscau, le smulgeau penele si le puneau in desagi. Trageau nadejde ca intr-atata panarie, trebuie sa se gaseasca si leac tatani-su.

Alexandru era bun la inima; el n-ar fi omorat o jivina. Mergand tot inainte, o intrat in alta padure mare. Asa cam pe la jumatatea padurii, da de-o rapana mare si adanca. Nimenea nu mai era harnic sa treaca de ceea parte. Feciorul de-mparat, dac-o ajuns la malul rapii, o descalecat de pe cal si s-o dat sa manance. Pe cand sa se scoale de la ospat, iata ca pe malul rapii, de la vale, venea un lup mare cat casa asta. Alexandru s-o cam spariet oleaca, da’ nu tocmai de tot. O pus mana pe arc si era gata sa-l ochiasca. Atunci zice lupul:

— Nu ma sageta, Alexandre, fecior tanar de-mparat, ca mult bine t-oi prinde unde mergi. Stiu ca esti feciorul cutarui imparat, si te duci s-aduci pana de hulub de aur, ca-i tata-tu beteag de ochi. Sa stii, Alexandre, ca unde te duci, fara mine n-ai sa izbandesti nimica.

Si s-o prins ei frati de cruce.

— D-apoi, lupule, ii vrea tu sa mergi cu mine?

— Ie saua de pe cal s-o pune pe mine si sa te tii bine.

Asa o facut Alexandru. O legat calul lui la un copac, o-ncalecat pe lup, si lupul cand s-o facut un vant o fost de ceea parte de rapa. Dupa ce-o ajuns de ceea parte, zice lupul:

— Alexandre, unde mergem, la greu mergem: da’ daca mi-i asculta pe mine, am nadejde de izbanda buna.

Apoi mai merg ei o bucata buna, pana ce ajung la o pajiste frumoasa intr-un huciag. Descaleca omul si da sa se culce. Cand sa se culce zice catre lup ca sa-l scarpine in cap, cum facea cu tata-su acasa.

Lupul, ce sa faca? Incepe a trage usor cu laba pe cap, drept ca si cum l-ar scarpina un om cu mana. Baietanul, daca era trudit, indata o adormit. Da’ lupul era flamand peste sama. Cum o vazut ca Alexandru o adormit hat bine, numai s-o uitat inapoi si i-o fost gandul la cal. N-o stat mult la chiteala, din trei sarituri o fost peste rapa la cal si l-o mancat.

Dupa ce s-o pornit lupul, Alexandru s-o trezit. Cand s-o trezit, s-o uitat incolo, s-o uitat incolo, n-o vazut nimica.

— Ia, amu drept ca-s prost. De ucideam dihania, eu aveam cal, aveam mancare, aveam de toate celea. Asa, nu-i nici tu lup, nici tu cal, nici tu nimica. Am ramas drept ca-ntai, fara capatai.

Pe cand se ganduluia asa, iata ca vede lupul viind. Dihania daca mancase calul, ce era mare intai, amu era si mai mare.

— Cand s-a repezi la mine, zice Alexandru, cand ma mananca.

Da’ lupul n-avea aceeasi grija. El avea grija sa fie de-ajutor tanarului fecior de-mparat. Alexandru, cand il vede ca s-apropie, baga de sama ca era mai voios si se tot linge pe bot.

— Mai, lupule, pe cum vad eu, tu mi-ai mancat calul.

— Mancat, Alexandre; da’ nu-ti fie inima rea, ca abia am mai prins la putere, si far’ de-aceea, cu calul tau n-aveai sa poti face nimica; acolo la rapa aveai sa sezi.

— Hai sa fie s-asa, mai lupule. Da’ oare nu ne-om porni de-amu?

— Ba porni, frate Alexandre. Pune saua pe mine, incaleca si hai la drum.

Dupa ce-o mers ei o bucata buna, o iesit din huciu, la camp intins. De-acolo, se vedea hat departe o zare de foc. Lupul se uita bine si zice:

— Frate Alexandre, vezi zarea cea de foc?

— O vad.

— Noa, dac-o vezi apoi acolo-s doisprezece talhari, si cum om ajunge la dansii, om capata noi mancare, ca Alexandru se tanguia ca i-i foame. Da’ am sa-i fac pe hoti s-apuce care-ncotro, si doisprezece ani sa nu stie unul de altul. Tine-te bine!

Maaai! Si cand s-o facut un vant, lupul mergea asa de tare, ca cu pusca sa fi dat dupa el si nu-l ajungeai.

Apoi s-o dat ei s-o mancat gospodareste si dupa ce s-o pus pantecele la cale, s-o gatit de drum. Dupa ce-o pus Alexandru saua pe el, zice:

— Frate Alexandre, vezi albind ceva departe inspre rasarit?

— Vad.

— Noa, daca vezi, apoi, ia, acolo-i hulubul de aur. Acolo avem sa mergem. Da’ asa-i de departe ca trei ani avem de mers pana ce-om ajunge la dansul. Sui pe mine si tine-te.

Maai! Si mergea lupul… da’ mergea asa de repede, ca nimenea nu-l mai putea intrece… ca sageata, nu altceva. La trei ani o ajuns unde era inchis hulubul de aur. Era un loc incunjurat cu zid mare si portile incuiete. Cand o ajuns acolo, soarele era cruce amiaza.

— Apoi, mai frate lupule, zice Alexandru, de ajuns, am ajuns noi aici; da’ cine-i harnic sa descuie portile si sa intre inauntru.

— Despre asta, n-avea grija, frate Alexandre. Baga mana-n urechea mea cea stanga si scoate o naframa.

— Iac-am scos-o.

— De-amu s-ameninti cu ea, ca portile au sa se descuie s-au sa se deschida singure. Hulubu-i intr-o cusca de aur; cusca-i intr-un mar de aur, iar imprejurul marului stau de paza doisprezece lei parangai. Tu sa te sui incetisor in mar, sa iei hulubul; dar sa nu zici nimic, si nici sa te puie pacatul sa iei vreun mar, ori macar vreo frunza sa rupi, ca de nu-i asculta, prin mari nevoi avem sa mai trecem.

De-acolea Alexandru o intrat in ograda, s-o dus in livada, s-o suit in mar s-o pus mana pe cusca cu hulubul. Da’ cand sa se deie jos, si cand o vazut merele celea numai de aur, nu s-o putut rabda s-o rupt unul.

— Ce-are sa mai fie, dac-oi rupe un mar?!

Da’ unde… ca dupa ce-o rupt marul, toate merele din copac o cazut in capul leilor parangailor. Ceia indata s-o trezit si cum s-o trezit, cum o pus mana pe vinovat. Unul zicea ca sa-l taie; altul, ca sa-l arda; altul ca sa-l spanzure. Ma rog, fiestecare zicea ca sa-l prapadeasca de pe fata pamantului. Atunci zice unul din ei mai batran:

— Ho, mai prostilor! O data l-a omorat. Stati, bre, ca de-amu au sa se starneasca judecatile, ca doara nu-i lucru numai asa cum socotiti voi. Trebuie sa fie s-aista un voinic, mai, dac-o putut el razbate pan’ aici, mai cu sama ca pe la noi n-o fost nici macar pasare maiastra, da’ de cum om pamantean.

Si fac ei, ma rog, ca la judecata: il cheama sa-si deie sama cum de-o cutezat sa intre si sa fure hulubul si merele?

— Apoi, iaca cum ii socoteala: sa nu ganditi voi, ca eu is om de rand. Eu is feciorul cutarui imparat. Tata s-o-mbolnavit de ochi si nu vede mai de feliu, s-o visat ca de s-a spala pe la ochi cu pana de hulub de aur, i-a trece. Si iaca de aceea am venit eu pe la voi.

— Bine, mai. Asa sa fie cum zici tu. Noi t-om da nu numai hulubul cu cusca lui; noi om sapa marul cu totul si ti l-om da, numai daca ni-i aduce calul cel care-l pazesc douazeci si patru de parangai. Acela cal are parul tot de aur; are soarele-n piept, luna-n frunte, stelele pe spinare si luceferii pe umeri, si-n fiestecare fir de par ii aninat cate-un diamant si pietre scumpe. De ni li-i putea aduce, bine; de nu, apoi n-ai ce mai cauta pe-aici.

De-acolea Alexandru iese pe poarta afara.

— Ei, mai frate, zice lupul, asa-i ca nu m-ai ascultat?

— D-apoi ce-am facut?

— Ce-ai facut?… D-apoi te-ai apucat s-ai rupt un mar, s-amu iestia te-o trimes s-aduci calul ce are soarele-n piept, luna-n frunte si stelele pe spinare.

— Apoi, da, mai, frate lupule, am gresit.

— Ei, ai gresit. Nu t-am spus eu sa m-asculti pe mine si tu nu m-ai ascultat!… De-amu trebuie sa mai mergem alti trei ani, pana ce-om ajunge acolo. Hai, sui pe mine. T-am spus eu ca de nu mi-i asculta, avem de trecut printr-o multime de nevoi.

— Iarta-ma, frate lupule, c-am gresit.

S-o-ncalecat pe lup si trei ani o mers pana ce-au ajuns la salasul celor douazeci si patru de lei parangai. S-acolo era zid mare imprejur si portile incuiete.

— Amu, frate lupule, zice Alexandru, cine-a mai avea putere sa intre-aici?

— Nu te-ngriji despre-aceea treaba. Baga mana-n urechea mea cea dreapta, sa scoti o naframa si s-ameninti asupra portilor, ca ele singure s-or deschide. Tu sa intri in grajd, fara de nicio grija, c-amu leii dorm. Sa iei calul asa cum se gaseste, cu fraul care l-a avea el. Sa nu cumva sa pui mana pe vreo sa, ori pe vreun frau, ca-i vai de capul tau.

— Asa oi face, frate lupule.

Cand o intrat Alexandru si s-o uitat in grajd, nu-i mai ajungea capul ce frumusete de cal era acolo. Calul stralucea ca soarele; fraie de aur si de argint prin cuie, sei frumoase numai de aur. Da’ Alexandru, sa n-asculte de lup?!

— Mai, zice, de ce n-as lua eu s-un frau de celea si de ce n-as pune s-o sa frumoasa pe cal?…

Cum o pus mana pe frau si pe sa, toate curalariile si toate seile o cazut in capul leilor s-o-nceput a-i bate pana ce i-o trezit. Cand s-o trezit s-o dat cu ochii de Alexandru, o pus mana pe el. Si l-o luat la mustrat si la cercetat. Altii ziceau ca sa-l taie; altii ca sa-l friga; altii ca sa-l spanzure; da unul mai batran zice:

— Nu asa, mai prostilor! Stati, ca de-amu au sa iasa judecatile, ca dupa cum se vede treaba, nici flacaul ista nu-i tocmai de rand. Nu-i un pacatos, dac-o putut razbate el pana la noi, unde pana-ntr-asta vreme n-o putut razbate pasare maiastra, da’ de cum om pamantean.

S-l cheama la judecata.

— Ei, mai flacaule! Sa ne spui cine esti, de unde esti si ce t-o venit sa intri la noi sa ne furi calul?

— Eu, mai leilor parangailor, is feciorul cutarui imparat. Tatal meu s-o-mbolnavit de ochi s-amu nu vede mai de feliu. Si i s-o aratat prin vis ca de s-a spala pe la ochi cu pana de hulub de aur, i-a trece. Eu am ajuns la hulub; dar cand sa pun mana pe el, pazitorii o pus mana pe mine, cum ati pus-o si voi amu. S-o zis ca de le-oi aduce calul vostru, ei mi-or da hulubul cu cusca si cu mar cu tot. Si iaca de-aceea m-o adus vantul si nacazul pe la voi; ca de alta nu veneam pe-aici cat era lumea.

— Apoi, mai flacaule, daca ti-i vorba de-asa, noi t-om da calul cu frau si cu sa si cu tranzari, daca ni-i aduce de unde-i sti tu, pe Ileana Cosanzeana, din cosita ruja-i canta, sta soarele s-o asculta.

S-o iesit suparat Alexandru, nu de alta, iara numai pentru c-o calcat cuvantul lupului.

— Ei, mai frate Alexandre, nu t-am spus s-asculti de cuvantul meu? Te-ai apucat sa iei si alte fraie si alte sei! Mai bine sedeai acasa si scarpinai pe tata-tu-n cap, decat ai fi umblat prin lume… daca nu esti tu vrednic macar s-asculti pe mine!

— Iarta-ma s-amu, frate lupule, c-am gresit.

— Bre, numai pentru ca te stiu bun la inima, te iert; ca de-ai fi fost altfel, te mancam cand te-am gasit colo la rapa. De-amu, alti trei ani avem de mers, pana ce-om ajunge la Ileana Cosanzeana. Ea se scalda in lacul de lapte dulce. Noi om merge acolo. Pune bine saua pe mine si hai!

Si trei ani o mers pana ce-o ajuns cam pe aproape de lacul de lapte dulce. Apoi o descalecat, s-o zis lupul:

— Mai, frate Alexandre, de nu mi-i asculta nici amu, sa stii ca eu singur te mananc. Iaca ce sa faci: sa te duci si sa te-asezi in maracinii cei de pe malul lacului, ca Ileana are sa vie la scaldat. Si cand s-a dezbraca, are sa puie straiele pe spinii ceia. Tu cand ii vedea ca s-o bagat in lac si s-o cufundat, sa iei straiele si sa vii la mine cat ce-i rasputea; dar sa nu te puie pacatul sa te uiti inapoi cand te-a striga, ca te face stana de piatra… si far’ de aceea, te mananc eu.

— C-asa sa si faci daca nu te-oi asculta.

De-acolo, lupul o stat mai departisor; iar Alexandru s-o dus si s-o asezat in spinii ceia. Nu mult o sezut, ca numai ce vede ca vine Ileana Cosanzeana. Maai! Trupul si pielea ei alba ca spuma laptelui. Ochisorii ei, mura campului, perisorul ei, pana corbului. Cand o vazut-o Alexandru asa de frumoasa, mai-mai era sa sara de-acolo din tufe, daca nu i-ar fi spus lupul ca nu-i bine. Da’ o lasat toate la o parte, si s-o tinut firea, ca n-avea incotro.

Ileana Cosanzeana, dupa ce s-o dezbracat, o pus straiele pe spini si s-o aruncat in lac. Cand o scos el capul din spini si n-o vazut pe nimenea, o pus degraba mana pe straiele Ilenei s-o rupt-o de fuga. Ileana cand o scos capul din apa si s-o uitat la spini s-o vazut ca nu i-s straiele, o tipat o data de gandeai ca s-o rupt inima dintr-insa. Si cand o vazut pe Alexandru fugind, o luat-o si ea la fuga dupa dansul.

— Stai, ma rog, voinice, stai, ma rog, si te uita macar cat decat inapoi, sa vezi ce trupusor de dezmierdat si ce gura de sarutat am eu.

Dar Alexandru, de ce se ruga Ileana sa steie, el fugea sa deie inima din el. Cand pe-aproape de lup, nu mai putea fugi, fara numai atata o zis:

— Nu ma lasa, frate lupule, nu ma lasa, ca ma gateste!

— De-amu, n-avea grija, frate Alexandre!

Cand o ajuns Alexandru la lup, mai nu putea grai, de ostenit ce era. O pus straiele langa lup, s-o-ntins la pamant si sedea cu gura cascata, pe cand s-o apropiat Ileana.

— Stai, muiere, de-amu, zice lupul, ca ai treaba cu mine!

— Cum am treaba cu tine? Da de ce mi-o luat straiele? Hai la lupta sa ne luptam.

— Fa muiere, fa! Tu nu ma stii cine-s eu. De ti-i voia sa te rup in bucati, hai cu mine la lupta; iara daca ti-s dragi zilele, sa-ti cauti de nevoi.

— Apoi sa-mi deie voinicul straiele, o zis ea, cand o vazut pe lup ranjind coltii asupra ei, si dac-o indraznit el de-o venit tocmai pan-aici, iaca vreau ca sot sa-mi fie, soata sa-i fiu.

Cand o auzit Alexandru vorba asta, de bucurie, nu mai stia ca mai traieste, ori ii dus pe ceea lume. Apoi s-o facut pace intre dansii. O dat ea mana cu lupul si cu Alexandru. Apoi o zis Ileana:

— Vreti sa mergeti la lacasurile mele sa traiti, ori sa merg, voinice, la saraiurile tatani-tu?

— Ba sa mergem la saraiurile tatani-su, zice lupul.

— Apoi daca vi-i vorba de-asa, haidati cu mine-n vazduh la palatele mele, sa-mi mai pun niste lucruri la cale, s-apoi de-acolea om merge. S-apoi alta vorba, lupule: eu am puteri mari, nu merg numai asa; eu zbor ca sageata. Sa-mi dai voinicul mie, si de te-i putea tinea de noi, bine; de nu, apoi ramai sanatos.

— Despre-aceea nu te-ngriji, Ileana, c-oi merge si eu.

Dupa ce-o gatit vorba, Ileana o luat pe Alexandru si s-o facut cu el vant in vazduh. Da’ ce zbura ea… lupul zbura si mai sus. S-o mers ei pana ce-o ajuns la palatul Ilenei Cosanzenei. Aicea dupa ce s-o mai dragostit baietanul cu Ileana, apoi o-nceput Ileana a se pregati de drum.

Mai si unde n-o prins Alexandru a plange, s-a plange, de se scutura camesa pe dansul.

— Da’ oare de ce plange Alexandru? zice Ileana catre lup.

— D-apoi pentru ca-i prost, de aceea plange. De ce plangi, frate Alexandre?

— Cum sa nu plang, daca stiu ca pe Ileana Cosanzeana au s-o ieie leii parangai, iar eu nu m-as lasa de ea o data cu capul.

— Mai, frate Alexandre, t-am spus ca daca pe mine mi-i asculta, n-ai s-o nimeresti rau. N-avea, bre, nicio grija, ca am sa ma trudesc sa-ti fiu de folos.

Dupa asta, Ileana o scos un bicisor din san, o pocnit cu el in patru parti ale palatului, l-o facut un mar de aur; o pus maru-n san s-apoi de-acolea s-o pornit la drum ca vantul si ca gandul. Pe-aproape de cei douazeci si patru de lei parangai, se opresc cu totii din mers, lasa pe Ileana mai departisor, si-i da lupul de grija sa nu cumva s-o puie pacatul sa fuga, c-o fura sfintii.

El, lupul, s-o dat peste cap, si… ce era Ileana de frumoasa!… Lupul pe zece parti s-o facut femeie mai frumoasa s-o zis catre Alexandru:

— Alexandre, sa ma duci la lei, sa-ti iei calul si sa ma lesi la dansii, iara tu sa te-ntorci la draguta ta, sa va porniti la drum, ca si eu cat degraba am sa v-ajung.

Mare bucurie o avut leii parangai, cand o vazut ce lucru de Ileana le aduce Alexandru. I-o dat calul, nu numai c-o sa, fara ca i-o mai pus pe deasupra inca patru sei cu fraie, cu tranzari si cu toate lucrurile pentru treaba calariei. Alexandru s-o luat calul si lucrurile, s-o dus la Ileana Cosanzeana, s-o suit amandoi pe cal si s-o pornit la drum, ca trei ani aveau de mers de la leii iestia, pana la cei cu hulubul de aur.

Amu, iesti douazeci si patru, dupa ce s-o pornit Alexandru, s-o dat pe langa bietul lup - ca ei socoteau ca-i chiar Ileana Cosanzeana. Altu o pupa, altu o chisca, altu o strangea in brate, ma rog nu mai lungesc mult vorba. Da’ la urma, vine randul unui leu parangau mai batran. Aista s-o dat si s-o uitat la ea de-a maruntelul, si dupa aceea o zis asa:

— Doamne, Ileana Cosanzeana, frumoasa mai esti, de nu mai ai pareche pe lumea asta! Daca din capul tau iesa mirozna frumoasa: daca din cosita ruja-ti canta… ce sa mai lungesc vorba… esti frumoasa peste sama; d-apoi dara dintii din gura ti-s rosii ca la lup!

Atunci lupul scuipa asupra lor si zice:

— Ptiuu… daca-i lup, lup sa fie!

Si s-o dat peste cap si lup s-o facut. Atunci leii:

— Hoo, tioo, lupu mai…

Si zvarleau dupa el care cu ce putea, pana ce l-o scos pe poarta.

— Eei, zic leii, dupa ce-o ramas singuri, ca rau ne-o mai pacalit. De-amu am ramas si fara cal si fara Ileana. Vai de mintea noastra.

Lupului, nu mult i-o trebuit sa mearga pana ce-o ajuns pe Alexandru si pe Ileana Cosanzeana.

— Ei, mai frate, Alexandre, te temeai ca t-or lua leii pe Ileana… Asa-i ca de-amu Ileana-i a ta?

— Asa-i, frate lupule. Nu-s vrednic sa-ti multamesc, pentru ca mult bine mi-ai facut de cand umblam amandoi prin lume! Da amu, toate ca toate… cand m-ai face si cu calul, Doamne, bine-ar mai fi!

— Apoi, mai frate Alexandre, sa nu te fi stiut eu ca esti cu inima buna, doara de-atunci te mancam; da’ asa, n-avea grija, ca te duci acasa si cu calul si cu hulubul si cu marul.

Pe-aproape de lacasul celor doisprezece lei parangai, Ileana Cosanzeana ramane cu calul cel frumos mai de-o parte la un loc ferit, iar lupul se da peste cap si se face un cal frumos de nu mai avea pareche pe lume. Alexandru ie calul - pe lup - de capastru si intra-n ograda la cei doisprezece lei parangai.

Cum o vazut leii ca le aduce cal asa de frumos, nu mai puteau de bucurie. Indata s-o dat s-o sapat marul si l-o scos din pamant cu radacini cu tot si i l-o dat lui Alexandru si cu cusca cu hulubul de aur. Alexandru o luat marul si cusca cu hulubul si s-o dus la Ileana Cosanzeana, o-ncalecat pe cal si hai la drum.

Amu, leii parangaii o luat calul s-o-nceput a se-nvarti imprejurul lui. Altul il punea la trasura, altul se suia calare pe el, altul il ducea de capastru, altul il cerceta, ma rog, de drag ce le era, nu stiau ce sa-i mai faca. Da’ la urma, vine randul si leului celui batran. Vine el si se uita la cal de-a maruntelul si zice:

— Doamne, mai calule, frumos mai esti! Si cum nu-i fi frumos, daca ai soarele-n piept, luna-n frunte, stelele pe spate… far-decat, un lucru nu mi s-arata mie, nu mi se loveste: toate-s bune la tine, si la locul lor; da’ urechile ti-s scurte ca la lup!

Cand o auzit calul vorba asta, numai o scuipat asupra leilor s-o zis:

— Ptiuu, daca-i lup, lup sa fie!

Si s-o dat peste cap, si s-o facut lup. Atunci leii o-nceput a tiohai s-azvarli dupa dansul, care cu ce i-o venit la-ndemana. Lupul dupa ce-o scapat de-acolo, s-o dus de-o ajuns pe Alexandru si pe Ileana. Leii parangaii o ramas si fara cal si fara mar si fara hulub.

Apoi de-acolea tustrei o mers vreme de trei ani pana ce-o ajuns la rapa cea mare. O trecut rapa s-o poposit oleaca aproape de fantana.

— De amu, frate Alexandru, zice lupul, mergi sanatos, ca eu ma duc in lumea mea, de unde-am venit.

— Frate lupule, eu zic asa ca sa mergi cu noi acolo la imparatia tatei; ca de-oi muri eu mi-ti comanda amandoi cu Ileana Cosanzeana; de-i muri tu, apoi eu nu te-oi ingropa, far-decat t-oi face un sacriu numai de aur si te-oi pune-ntr-insul.

— Nu rau cuvant ai, mai frate; da’ cu tine tot nu pot merge, pentru ca eu is blastamat de mama - de cand eram mic - sa fiu lup vreme de patruzeci de ani si sa fac bine in lume, celor buni la inima.

Si cum o gatit de cuvantat, s-o dat peste cap si s-o facut un flacau asa de frumos, c-amu Ileana Cosanzeana, mai-mai ar fi lasat pe Alexandru. Dara flacaul s-o dat iara peste cap si s-o facut un lup mult mai mare decat o fost pan-amu, si pan-a nu se desparti, iaca ce-o cuvantat:

— Tare ma tem, frate Alexandre, ca n-ai sa ai parte sa traiesti in palaturile Ilenei, si n-ai sa ai parte de cal si de hulubul de aur.

Apoi de-acolea, s-o dus in lumea lui prin padurea cea frumoasa, pe malul rapii la vale. Tinerii o zis bogdaproste c-o scapat nemancati de lup.

Amu pe Alexandru si pe Ileana cu toate socotelile lor, sa-i lasam acolo in padure, si sa vedem ce-o facut pricopsitii de frati ai lui. Ei, dupa ce s-o despartit de Alexandru, s-o dus pe campi, prin paduri s-o vanat pasari de tot felul. Care cum le pusca, le dubgea bine de pene si pune penele-n desagi. Dupa ce-o umplut desagii, o mai umplut si cate-o tigla de pasari intregi. Hranindu-se ei de umblat prin lume, o venit la fantana. Cauta inelele si le gasesc asa cum le-o pus. A lor, le-o luat si le-o pus in degete, iar a lui Alexandru l-o lasat la locul lui de mai inainte. Amu ei asteptau pe fratele lor.

Iata ca-ntr-un tarziu il vad viind.

— Ioti, maai, prostul dracului! Vezi tu ce-o dobandit? El are sa faca de-are sa rada toata imparatia de noi.

Zice cel mai mare catra cel mijlociu:

— Mai, frate, cand s-a pleca sa-si ieie inelul, eu am sa-i tai gatul, iar tu sa-l hacui, ca de nu-i face asa, te tai eu pe tine si pe el.

Cum ajunge Alexandru, le da buna vremea. Iestia, draga Doamne, se bucura ca l-o vazut. Mai vorbesc ei ce mai vorbesc, iara cand s-o plecat Alexandru sa ieie inelul, fratele cel mai mare harst!, ii taie capul. Cel mai mijlociu l-o hacuit tot bucatele si l-o dat in fantana; da de frica, nu de voie buna.

Cum o ucis fratii pe Alexandru, calul si cu Ileana Cosanzeana o zburat in vazduh, aproape de palaturile imparatului celui batran; da’ era asa de sus, ca nimenea nu-i vedea. Ucigasii o ramas cu marul si cu hulubul; far’ decat nu le-o fost nici de-un folos. Da’ de ce? Ca dupa ce-o ucis pe Alexandru, hulubul s-o schimbat penele si s-o facut ca o cioara; iar marul o prins a se vesteji si pe urma a se usca.

Amu, ei dupa ce-o facut isprava asta, s-o luat si s-o dus acasa.

— Da’ bine te-am gasit, tata!

— Bine-ati venit, dragii tatei! Ei, facut-ati ceva pe unde-ati umblat?

— Facut, tata.

Apoi s-apuca cel mai mare si moaie hulubul cu totul in niste apa si spala pe tata-su pe la ochi.

— Ei, tata, zice, amu vezi mai bine?

— Dragul tatei, pana-amu, vedeam ca prin urechile acului; da’ de cand m-ai spalat pe la ochi, nu vad drept de feliu. Ce la deal la vale… m-ai folosit, de m-ai prea folosit. Mai bine mureai, pan-a nu veni acasa. Da’ cu Alexandru ce-ati facut?

— D-apoi ce-am facut? Da’ nimica n-am facut!

— Puiul tatei, baietul tatei, ca tare mi-i dor de dansul!

Imparatul nu-l astepta sa vie numaidecat cu leacul; il astepta ca-i era dor sa-l mai auda graind, sa-l stie langa dansul. Ca numai Alexandru sedea si-i purta de grija si de randuiala cand era acasa!

Fratii, dupa ce-o omorat pe Alexandru si l-o dat in fantana, fantana o secat!

Iata ca-n tarzie vreme, lupul tot umbland prin padure - cum ii treaba lui - l-o ajuns setea s-o apucat spre fantana sa beie apa. Cand pe-aproape, numai ce zice mirosind:

— Hm!… mare lucru sa nu fie fratele Alexandru aruncat in fantana, ucis de fratii lui! Dac-o ajuns la fantana, o dat sa beie apa. Cand colo, fantana era seaca. Se pleaca si se uita mai de-ales si cunoaste ca fratele lui ii dat in fantana. Atunci o zis el:

— Sarace, frate Alexandre! Aici aveau sa-ti putrezeasca ciolanele, de nu ma palea pe mine setea.

De-acolea s-o dat drumu-n fantana, o scos pe Alexandru asa hacuit cum era. O pus bucatele la locul lor fiestecare, s-o facut trupul. Da’ amu, numai vinele de supt genunchi lipseau. Ce sa faca lupul! O vazut un manzat pascand prin poiana aceea; l-o mancat, iara vinele le-o asezat la picioarele lui Alexandru, acolo unde trebuiau. Dupa aceea l-o luat asa cum era si l-o dus mai incolo oleaca; iar el s-o facut mort si s-o tolanit langa Alexandru.

Iata ca pe deasupra trecand un card de corbi, le-o aminosit a hoit si s-o lasat cam aproape de pamant. Cand se uita mai bine, dau cu ochii de lup si-ncep a croncani-mprejurul lui. Unul zicea: „cronc, cronc, cronc” ca lupu-i mort; altul zicea „cronc, cronc, cronc” ca lupul nu-i mort, fara numai ca se face. O tot croncanit ei cat o croncanit, si s-o lasat pe lup.

Atunci lupul cand s-o rapezit odata, o prins pe-mparatul corbilor. Scarba celorlalti!

— Da-i drumul, zic ei, c-acela-i imparatul nost’, s-acela ne povatuieste pe noi pe toti, ca de l-ai manca, ramanem de zbucium si de izbeliste.

— Mai, macar dracul sa va ieie, nu-i dau drumul, pana nu vi-ti duce unde-ti sti voi si nu mi-ti aduce apa moarta si apa vie.

Bucuria corbilor, cand o auzit ca-i treaba de-asa. S-o dus in toata lumea, si numai opt dintr-insii o venit cu apa moarta si apa vie. Cum o ajuns la lup, patru o slobozit din cioc apa cea moarta intr-o sticluta, si patru apa cea vie in alta sticluta.

Lupul, dupa ce-o dat drumul corbului, o spalat trupul bietului Alexandru cu apa cea moarta si l-o facut ca si cum ar fi fost mort de-atunci. De-acolea i-o slobozit in gura vreo doua picusuri de apa vie. Atunci Alexandru o-nviet. Nu stie ce sa mai zica dac-o vazut pe lup langa dansul!

— Ti-am spusu-ti eu, frate Alexandre, ca mare lucru s-ajungi tu pan-acasa! Si cu toate cu-acelea, de nu veneam eu la fantana sa beu apa, aici aveau sa-ti putrezeasca ciolanele. De-amu mergi sanatos acasa, ca te-i invata tu ce sa faci.

Cum o-nviet Alexandru, marul de aur o-nverzit s-o facut mere; iar hulubul taraie acolo in legea lui, si facea o bucurie in cusca aceea ca-ti era mai mare dragul de el.

Lupul s-o luat ziua buna de la Alexandru s-o vrut sa cerce si el sa vada ce iei de inima a avea frate-su. Dupa ce s-o despartit, o apucat pe-o carare prin padure, iar mai incolo pe unde avea sa treaca Alexandru, s-o facut mort si putred, si fosgaluiau viermii pe trupul lui. Da’ lui Alexandru, de departe o-nceput a-i mirosi a hoit. Tot tragea asa cu nasul, tot amirosea; iara de la o vreme o-nceput a lacrama.

— Mare lucru, zice, sa nu fie fratele lup mort pe locurile aiestea!

Cand s-apropie mai bine, vede lupul mort putred, plin de viermi. Si era o putoare, de nu erai harnic sa treci pe-acolo. Alexandru, daca l-o vazut in starea asta, o-nceput a plange s-a se boci:

— Of, frate lupule, frate lupule! Ca mult bine mi-ai facut, si uite-amu in ce stare-ai ajuns!

S-asa bocindu-l, l-o curatat de viermi si-l pupa si zicea:

— Vezi, frate lupule, cat te-am rugat sa mergi cu mine si tu n-ai vrut! Daca n-ai mers asa, eu te-oi lua, mai, si te-oi duce la mine acasa si t-oi face un sacriu de aur si te-oi pune-n el, macar ciolanele sa ti le vad inaintea ochilor, ca vad ca n-am avut parte sa te vad cum erai mai inainte.

Si l-o luat in spate si-o plecat spre curtea-mparateasca. Pe cand mergea el bocindu-se, lupul numai ce face din spate zup!, jos. Inviese. Bucuria lui Alexandru! Atunci zice lupul:

— Amu, frate Alexandre, am vazut si eu ce inima buna ai. Si sa stii ca de nu faceai cu mine asa, tot te mancam. Mergi sanatos, frate Alexandre!

— Mergi sanatos si tu, frate lupule, zice Alexandru plangand.

Lupul s-o dus in lumea lui, iar Alexandru spre casele parintesti. Amu, Alexandru cum s-o apropiat de casa, calul si cu Ileana s-o scoborat din vazduh, s-o venit la el; iar hulubul nu-si mai afla loc in cusca, imparatul cel batran o priceput ca trebuie sa fi venit fecioru-su cel mic. Acesta dupa ce-o ajuns acasa, o poruncit sa prinda pe cei doi frati ai lui.

— Sa mi-i legati pe-aiestia doi ucigasi si sa mi-i tineti asa la opreala, pana ce m-oi duce in curte sa vorbesc cu babaca.

— Da’ bine te-am gasit, babaca! zice Alexandru intrand pe usa.

— Bine-ai venit, dragul tatei.

— Ei, da’ ce mai faci, tata, cum te mai afli? Folositu-te-o cu ceva fratii iestia ai mei?

— Hei, dragul tatei! Toate-ar fi bune. Pan-a nu veni fratii tai, eu tot mai vedeam ca prin urechile acului; da de cum m-o spalat ei, nu vad nici de fel… am ramas drept orb ca toti orbii.

— Apoi, tata, ei o dat pe la ochi cu tot hulubul; de aceea nu te-o folosit. Eu am sa dau numai c-o pana, s-ai sa vezi mai ceva decat cum vedeai cand erai de septe ani.

Si cum vorbeau ei asa, hulubul s-o scuturat, stii cum se scutura pasarile, s-o cazut de pe el o pana.

Alexandru o luat pana, o muiet-o intr-oleaca de apa s-apoi o dat pe la ochii tatani-su. Cum o dat pe la ochi, tata-sau o capatat vederea, si nu stia cum sa mai multameasca fecioru-su.

De-acolea Alexandru o poruncit de i-o facut o lance mare. Dupa ce-o facut-o, o iesit din curte-n ograda s-o zis catra fratii lui:

— Mai fratilor, eu nu v-oi omori, cum m-ati omorat voi pe mine.

S-o zvarlit lancea-n sus; iar ei tustrei fratii sedeau apropiati cap langa cap. Cand o picat lancea in jos o picat drept in capul celui mai mare si i l-o crapat drept in doua. De-acolea o mai zvarlit-o o data s-o picat la fratele cel mijlociu drept deasupra genunchiului, s-o si-nceput a tasni sangele.

Atunci Alexandru o luat degraba apa de cea moarta, l-o uns pe frate-su acolo si l-o vindecat s-o zis asa:

— Tu, mai frate, cu-atata esti vinovat, ca m-ai hacuit; da’ nu esti vinovat de tot, ca nu de buna voia ta m-ai taiet, fara de frica celui cane de frate mai mare.

Apoi o mai zvarlit o data lancea-n sus, si cand o picat, o picat drept dinaintea lui. Aista o fost semn ca el era bun. Cu fratele cel mai mare, iaca ce-o facut: o chemat toti oamenii din sat, cu toti canii lor. La tot omul da cate-o suta de zloti intr-o basma, iar carnea o da cate-o bucata la cani. Pe fratele cel mijlociu l-o-nsurat c-o fata de crai, iar el o facut nunta cu Ileana Cosanzeana, si s-o dat la petreceri si la jocuri, ma rog… ca la o nunta imparateasca. Eu i-am lasat acolo, band si petrecand, s-am venit la dumneavoastra calare pe-o roata si v-am spus-o toata.