Urma Galbina Si Piparus Petru - Poveste scrisa (in format text)

Zice ca a fost odata un imparat mare si puternic, numit imparatul Verde. El avea imparatia sa lunga si lata, incat ii trebuia cativa ani ca sa o poata ocoli; chiar langa palat, adica nu departe de curtile lui, avea o gradina fermecata, dar fermecata nu gluma, atat de fermecata, de ea facea minuni cu oamenii care treceau pe langa ea, ca de cumva cel ce trecea pe langa ea era tanar, se facea batran, de era batran se facea tanar, de era fata sau nevasta devenea impovarata.

Si imparatul Verde avea feciori si fete, dar din toti fiii ce-i avea mai mici era o dragulita de fata, colea ca fetele de imparat, mandra cat gandeai ca sa-i bei apa din gura. Si imparatul ca tata, ingandurat, ca toti tatii, se temea ca nu cumva fiica lui sa mearga pe la gradina cea fermecata, de aceea o tinea inchisa intr-o chilie din curtile lui, si de acolo nu o lasa nicicand afara, numai doara cand mergea si el cu ea, dar atunci o lua in alta parte, nu pe langa gradina fermecata.

Intr-o sarbatoare mare s-a dus imparatul la biserica si a uitat chilia fetei deschisa. Fata, vazandu-se singura, si-a batut capul ca oare de ce nu o lasa tatal sau in dreptul gradinei aceleia, deci se ia frumusel si merge de ici pana colea, pana ajunge la gradina. Se uita in dreapta, se uita in stanga, dar nu vede ceva deosebit si se intoarce iar in chilie, sa nu stie tata-sau ca doara ea a fost pe afara. Dar dupa ce ajunse in chilie, simti ca ea este impovarata. Nacazul si supararea ei era mare.

Acum vazandu-se ea in asa stare, se gandi ca de asteapta pana ce vine tata-sau, cum o va vedea ca e impovarata, cum o omoara, mai bine sa nu il astepte acasa. Si se puse fata si isi aduna tot ce biata putu cu degraba, oleaca de merinde, niste hainute si vreo doi bani ce avea de-ndemana, le indesa toate intr-o pereche de desagi, isi ia desagii pe umeri si se cam mai duce. Si s-a tot dus pana a ajuns intr-o padure, unde s-a pus sub un stejar mare, a facut foc si s-a culcat sa se hodineasca, ca era obosita de cale.

Colea, cand se facea ziua, a nascut un drag de copilas cat sa mai ai doi ochi sa te uiti la el. Ea se bucura foarte de copilas, facu o coliba de vreascuri sub acel stejar si statu acolo cu copilasul, dragostindu-l ca mamele. Cand colo catre amiazi nimeresc p-acolo doi oameni, unul batran-batran si altul mai tanar. Dupa ce dau ei binete, ca oamenii cei de omenie, intreba pe fata daca botezat e copilasul. Iar ea le raspunse ca nu-i botezat, ca n-a avut pe nimeni sa il boteze, iara ea nu stie. Deci se pun cei doi oameni si boteaza copilul; cel mai batran i-a fost nas, iar cel mai tanar a facut slujba de preot. Si i-au pus numele Urma Galbina.

Nanasul a cinstit pe finul sau cu o pusca si cu un palos, apoi si-au luat ramas-bun si s-au facut nevazuti. Numai dupa aceea i-a plesnit mamei lui Urma Galbina prin minte ca acei doi mosnegi nu au putut fi decat Dumnezeu cu Sfantul Petru, care chiar atunci umblau prin lume, printre oamenii cesti pacatosi. Dar Urma Galbina asa tare a prins a creste dupa botez incat seara isi lua armele si merse la vanat, si peste o clipita veni cu o caprioara la bordei. Muma-sa se bucura foarte vazand caprioara, ca li se gatase mancarea, dar mai tare se bucura vazand ce fecior voinic are.

In toate zilele mergea Urma Galbina la vanat si totdeauna aducea cate ceva la mama-sa, mai un mistret, mai un cerb, mai o caprioara, ori barem un iepure, dar gol nu venea niciodata.

Odata vine Urma Galbina suparat de la vanat, iar mama-sa-l intreba:

— De ce esti suparat, dragul mamii, doara ti s-a intamplat ceva?

— Nu mi s-a intamplat nimic, mama, dara m-a ajuns dorul de insurat.

Mama-sa se minuna foarte de vorbele lui, ca el era numai de patru zile, deci zise:

— Nu zic, dragul mamei, sa nu te insori, dar nu stiu ce fata ar fi potrivita pentru un voinic ca tine; tu fa cum te-a trage firea.

Intr-o seara l-a ajuns pe Urma Galbina si mai tare dorul insuratului, deci nestiind ce sa faca, incotro sa plece, s-a suit in varful unui copac si de acolo si-a aruncat caciula intr-o parte si a zis: „incotro s-a dus caciula mea, intr-acolo ma voi duce sa-mi caut mireasa.”

Dimineata s-a sculat, si-a luat armele si s-a dus in partea incotro isi aruncase caciula si s-a dus pana a iesit afara din padure, dar nu s-a intalnit cu nimeni; cand era acuma iesit la larg, aude latrat de cani, incat rasunau padurile. Si merge in partea aceea, adeca acolo da de vanatorii imparatului Verde. Prinde vorba cu ei, le spune cine este el, ei ii spun cine sunt ei, si tot povestesc impreuna pana ajung ei la imparatul Verde, care inca era la vanat. Cum il vede imparatul indata gandeste ca trebuie sa fie un viteaz mare; deci-l imbie sa ramana cu ei pana deseara la vanat. Dar Urma Galbina raspunse:

— Bucuros as ramanea, dar uite, eu am plecat sa ma insor.

— Asa! zise imparatul. Atunci fii pe pace, ramai cu noi, ca deseara vei veni la curtile mele, ca si eu am fete de maritat.

Si-a ramas Urma Galbina la vanat toata ziulita si tot ce le iesi in cale numai el vana, ca nici imparatul, nici vanatorii lui nu nimereau, oricat isi incordau arcurile si pustile.

Seara l-a intrebat imparatul de unde este. Iar el a raspuns ca de-aci din padure. L-a mai intrebat imparatul al cui e, dar el n-a voit sa-i spuna. Au mai povestit ei ce-au mai povestit si-apoi a zis imparatul:

— Acum ia-ti si tu ceva din vanat, si pe maine sa vii la mine la amiazi.

— Din vanat nu mi-oi lua nimic, ca mai aflu eu ceva pana acasa, dar pe mane la amiazi inca nu m-astepta, ca nu viu.

— Nu?

— Nu!

Acum si-a gandit imparatul: daca n-as sti ca numai de cateva zile e fata mea dusa de la curte, as gandi ca-i chiar al ei, ca prea seamana la vorba si la narav – e dracos ca ea.

Deci nu i-a mai zis nimic, ci s-au despartit, imparatul cu vanatorii lui s-au dus la curtile lui, iar Urma Galbina la bordeiul din padure, unde-l astepta mama-sa.

A doua zi iar isi lua Urma Galbina armele si merse la vanat, dar in alta parte, nu in aceea unde se intalnise cu imparatul. Umbland el asa prin padure, a dat de niste curti mari, iar inaintea curtilor era un tau de lapte dulce.

Si s-a uitat Urma Galbina bine la curti sa vada pe unde poate intra omul in ele si, de ar fi vreo primejdie, pe unde ar putea-o tuli la sanatoasa, apoi pasi hotarat si apasat pana la poarta cea mare, care era de fier, si batu cu palosul in ea de trei ori. Atunci un glas din curti a intrebat: „Cine bate in poarta?” Dar el n-a raspuns nimic! Dupa aceea a mai batut cu palosul in poarta de trei ori, si iar l-au intrebat cei din curti cine bate. Dar el iar nu a raspuns nimic. Dupa ce tacura cei din curti, a batut Urma Galbina a treia oara cu palosul de trei ori si atunci numai vazu ca se deschid portile si un zmeu isi scoate capul sa vada cine bate! Dar Urma Galbina ii reteza capul si-l arunca in taul cel de lapte dulce, si iara batu in poarta de trei ori cu palosul. Auzind zmeii cei din curti batatura in poarta, se minunara, ce poate sa fie, ca streinul tot bate in poarta, si ortacul lor care s-a dus sa-i deschida nu mai vine. Atunci le plesni in minte ce poate fi pricina: deci strigara ca de nimeni nu se tem, numai de Urma Galbina, doara nu-i poarta corbii ochii si cioarele picioarele pe aici! Deci navalira toti asupra portii, numai mamonul cel batran ramase in curti, dar care cum scotea capul pe poarta, Urma Galbina indata il reteza si ii arunca in tau, pana ce i-a omorat pe toti.

Apoi a intrat in curti, unde a aflat pe mamonul cel batran, pe tata dracilor. Acela era dupa masa, cu pipa cea cu ciucuri in gura si cu sange de om intr-o sticla mare, din care tot bea.

Cand a vazut insa pe Urma Galbina intrand, si-a scapat si sticla din mana si pipa din gura, si din negru ce era a ingalbenit de frica, si tremura ca varga, ca el cunostea pe Urma Galbina. Iar Urma Galbina l-a intrebat:

— Hei, mamoane, dar acum ce moarte-ti doresti, ca si tu multe ai facut pana am dat de tine?

Iar mamonul i-a raspuns:

— Fa cu mine ce-i voi, ca cunosc ca ai putere, nici nu cerc a ma apara, dar fiindca esti in curtile mele, ma rog sa ma infunzi intr-o bute si sa ma bagi in una din chiliile mele.

Iar Urma Galbina a zis:

— Asa sa fie cum zici, ca sa nu gandesti ca mi-e frica de tine, stiindu-te viu, dar sa stii ca din bute nu vei iesi pana ce nu te va scoate Mandalina mea, caci el stia ca asa se cheama fata imparatului Verde, care o sa-i fie nevasta.

Apoi Urma Galbina s-a dus la bordeiul mamei sale si i-a spus toata intamplarea; mama-sa s-a bucurat foarte tare si a doua zi s-au mutat la curti, care acum erau ale lor.

A doua zi iar a plecat Urma Galbina la vanat, dar a bagat de seama ca unde calca se facea urma, dar ce urma? Urma intr-aurita. El s-a minunat de acest lucru si-a intrebat pe mama-sa, ca oare ce sa fie pricina, de dupa el ramane urma galbina intr-aurita?

Iar mama-sa i-a raspuns:

— De aceea te-a botezat nanasul tau Urma Galbina!

Multa vreme n-a mai trecut si iar i-au venit in minte gandurile insuratului; deci, intr-o buna dimineata zise:

— Mama, eu merg sa ma insor!

— Du-te, puiul mamei, in voie iti sta ce sa faci, ca esti destul de mare si de cu minte.

Si s-a dus Urma Galbina ata la imparatul Verde si i-a petit fata, pe Mandalina. Fetei ii placea tare de Urma Galbina, ca era un voinic numai ca el, parintii inca nu se impotrivira si in cateva zile sa vazu Urma Galbina cu nevasta si Mandalina cu barbat. Dupa ce facura nunta, se duse cu nevasta la mama-sa in codru la curtile lui.

Si duceau ei zile bune impreuna, Mandalina ii era si sotie si matuse, tinerii nu stiau nimic de una ca asta, numai mama lui Urma Galbina stia, dar tacea. El mergea in toata ziua la vanat, insama cele trebuincioase pentru traiul casei, iar mama-sa si cu nevasta-sa sedeau acasa ca femeile si mai lucrau cate ceva prin casa, mai si povesteau una-alta, cum e naravul lor.

Dupa ce stiu Mandalina ale cui au fost mai inainte curtile acelea, si cum au ajuns in mana lui Urma Galbina, se simtea faloasa ca are un barbat atat de voinic. Dar muierea-i muiere si pace! Nu se poate rabda pana ce nu stie ea toate. Umblase ea in toate chiliile, vazuse toate bunatatile, dar in chilia din fund nu fusese niciodata; cheia aceleia o purta Urma Galbina tot la el.

Odata se furisa Mandalina si ii fura cheia, si dupa ce barbatu-sau se duse la vanat, deschise usa chiliei din fund incetinel si intra inlauntru. Dar nu pasi bine inlauntru, cand si plesnira cercurile de pe bute, si din ea iesi un voinic mandru si frumos de sa mai ai doi ochi sa te uiti la el. Era mamonul in chip de om. Mandalinei ii cazu foarte drag. Se dragostira ei toata ziua, pana de catre seara, cand era vremea sa soseasca Urma Galbina. Atunci zise mamonul:

— Acum mergi, draga mea, si pe mine ma incuie aici, dar vezi, de poti, fura palosul lui Urma Galbina si mi-l da mie, ca de ne putem mantui de el, mai bine o sa traiesti tu cu mine, decat cum traiesti cu el. Am eu si alte palate mai frumoase, vom merge acolo si vom trai ca doi porumbei.

Si Mandalina a iesit de la mamonul si si-a asteptat barbatul. El a si ajuns in scurta vreme, si-a aninat armele in cui, ca si de alte dati si s-a pus la cina, iar dupa cina la odihna.

Cand dormea mai bine, se scula draguta lui de muiere de langa el, lua palosul din cui si-l duse mamonului. Acela iesi repede din chilia lui, merse la patul unde dormea Urma Galbina, il trezi din somn si-i zise:

— Ce moarte-ti doresti?

Iar Urma Galbina zise:

— Taie-mi capul si ma arunca in tau, ca vad ca m-au parasit puterile de cand credincioasa mea de muiere ti-a dat palosul.

Si mamonul i-a taiat capul si l-a aruncat in tau, apoi a luat pe Mandalina de mana si s-a dus la alte curti cu ea, care-i erau intr-o padure mare, departe de acelea, cale de trei zile dracesti.

Mama lui Urma Galbina ramase singura plangand dupa copilul ei si vazandu-se fara mangaiere si fara ajutor.

Dimineata da sa mature prin casa, si matura ea cat matura, pana i se nazareste ca vede un fir de piper. Ea se pleaca si ridica piperul si-l pune pe masa, dar acela se durdulica jos; il mai ia o data, si-l pune in san, dar el si de acolo sare jos; atunci s-a maniat si l-a bagat in gura si huzdup!, piperul pe grumazi la vale. Din minutul acela ea a ramas ingreunata si nu peste multa vreme a nascut un fecior frumos si voinic.

Nu mult dupa aceea nimeresc pe acolo doi mosnegi si o intreaba daca botezat este copilul. Iar ea le raspunde ca nu-i botezat. Deci cei doi mosnegi il botezara si ii pusera numele Piparus Viteazul si il daruira cu un palos, o pusca si cu o traista in care erau trei suflete.

Si Piparus Viteazul crestea ca din poveste; numaidecat a treia, a patra zi era fecior holtei, si mergea la vanat, si aducea mamei sale caprioare si cerbi, mistreti si iepuri si alte salbaticii bune de mancare. El era cu mult mai viteaz si mai priceput decat Urma Galbina, stia si limba pasareasca si a tuturor dobitoacelor si a gadinelor din padure.

Cand mergea dimineata la vanat, auzea pasarile ciripind si el pricepea ce zic ele, ca ele ziceau: „Voinicul acesta seamana tare cu frate-sau, cu Urma Galbina, dar e mai viteaz decat acela.”

Intr-alt loc auzi doi cerbi sfatuindu-se. „De cand a omorat mamonul pe Urma Galbina, am avut pace prin cranguri, dar de cand s-a ivit Piparus Viteazul, fratele lui Urma Galbina, n-avem pace nici in somn, ca este mult mai viteaz decat Urma Galbina.”

Si el pricepea glasul lor si se gandea adesea: „Daca am mai avut frati, de ce oare nu imi spune mama ce s-a intamplat cu ei, sa merg sa-i caut?”

Intr-o zi dupa ce iara auzi pasarile ciripind si gadinile vorbind in glasul lor despre el si despre Urma Galbina, nu se putu rabda sa nu intrebe pe maica-sa:

— Mama, mai avut-am eu frati?

Iar mama-sa ii raspunse ca nu a mai avut niciun frate.

Atunci Piparus s-a suparat, vazand ca mama-sa nu vrea sa-i spuna si s-a facut beteag; mama-sa l-a intrebat ce sa-i faca ca sa il poata tamadui. Iar el a raspuns:

— Eu nu ma voi tamadui pana nu voi suge lapte din tatele tale pe sub talpa curtilor acestora!

Mama-sa temandu-se sa nu i se bolnaveasca feciorul si mai rau i-a raspuns:

— Dar cum nu ti-as da, dragul mamei, dar cine sa ridice curtile acestea mari, ca sa iti pot da tata pe sub talpa lor?

Iar Piparus Viteazul numaidecat s-a sculat din pat si numai cu degetul cel mic a ridicat curtile de si-a putut baga mama-sa tata, a mai intrebat-o:

— Mama, mai avut-am frati?

Si mama-sa i-a raspuns:

— Ai mai avut un frate, pe Urma Galbina, dar mamonul i-a taiat capul si l-a aruncat in taul de lapte dulce, care-i inaintea curtilor.

Atunci Piparus Viteazul a ridicat iara curtile, incat mama-sa si-a putut scoate tata si i-a zis:

— Vezi asa, nu mi-ai putut spune dintru inceput?

Apoi s-a pus a pescui in tau, doara va da de trupul fratelui sau, si-a scos de-acolo trei trupuri si trei capuri. Dar el nu stia acum, care-i capul si trupul lui Urma Galbina?

Urma Galbina insa avuse un catelus, el cum mirosi indata cunoscu care-i trupul si capul stapanului sau si dete semne de bucurie. Atunci Piparus puse capul langa trup, scoase din traista un suflet si indata invie pe Urma Galbina. Acesta daca se scula zise:

— Ce pacate, pana pe asta vreme am dormit? Ca era soarele pe la ojina.

Iar Piparus spuse intamplarea si lui Urma Galbina indata-i veni prin minte ca asa este. Acum intrara in curti la mama lor, care se bucura foarte tare vazandu-se cu doi draguti de feciori ca doi brazi. Atunci le povesti minunata intamplare cum a avut ea pe Piparus Viteazul.

Nu trecu multa vreme si Urma Galbina isi aduse aminte de Mandalina lui, si nu-l mai tinea locul pana va da de ea. In zadar il sfatui mama-sa sa nu mai umble dupa cea sprahuiata, ca iar ii va pune capul. In zadar i se puse in poarta frate-sau Piparus Viteazul sa nu mearga, el ardea de dorul ei; gandeai ca sta pe carbuni, pana ce in urma nu avura ce-i face, ci trebuira sa-l lase sa plece, baremi sa o mai vada o data. Pana nu pleca insa, zise Urma Galbina catre Piparus:

— Stii ce, frate? Eu ma fac un cal frumos, iara tu te fa negutator si ma scoate in targ la vanzare, ca de m-a cumpara mamonul si de s-a sui calare pe mine, eu fug cu el pana-l omoram, apoi mergem si aducem pe Mandalina.

— Asa sa fie, zise Piparus Viteazul.

Si Urma Galbina se facu un cal, de sa mai ai doi ochi sa te uiti la el, iar Piparus se sui calare pe el si merse la targ. Acolo se aduna o multime mare de oameni si se minunau toti de calul acela frumos. Nimeni nu avea insa atata amar de bani cati cerea pentru el. Veni intr-un tarziu un om cam batran, imbracat in haine domnesti era mamonul; calul numaidecat il cunoscu, iar mamonul cumpara calul si il duse acasa falos.

— Hai, afara, scumpa Mandalina, si vezi ce cal frumos ti-am adus.

Mandalina iesi afara si se uita bine la cal, apoi zise:

— Uciga-te toaca, mamonule, dar prost mai esti tu, nu vezi ca in capul calului astuia sunt ochii lui Urma Galbina?

Atunci mamonul il scoase afara in ograda si-i taie capul.

Piparus nu era departe, numai cat era tupilat sub un gard sa vaza ce s-a intamplat. Deci, indata ce s-a departat mamonul, s-a dus langa trupul calului, i-a pus capul la loc si i-a bagat un suflet si indata a inviat.

— O, frate, dar greu mai dormisem, zise Urma Galbina sculandu-se.

— Greu, ca de nu eram aci la indemana, dormeai de veci.

Acum s-au dus acasa. Dar nu mult s-a ogoiat Urma Galbina, iar l-a lovit dorul Mandalinei, deci a zis catre Piparus:

— Stii ce, frate? Eu ma fac un porumbel, tu ma ia si ma du de vanzare in targ, dar nu ma vinde nimanui pana ce nu va veni mamonul sa ma cumpere si sa ma duca sa mai vad o data pe Mandalina mea.

— Eu ma tem ca tu iar iti vei pune capul, zise Piparus, dar tot te ascult.

Si s-a facut Urma Galbina un porumbel, iar Piparus l-a dus la targ si oricati l-au intrebat ce cere pe el, niciunul nu l-a putut cumpara, ca cerea bani foarte multi. Catre amiaza il vandu mamonului, care si merse acasa si-l arata Mandalinei:

— Uite, draga mea, ce porumbel frumos ti-am adus.

Si Mandalina lua porumbelul in mana si se uita la el bine, apoi il arunca cat colo zicand:

— Sari-ti-ar vederile, naucule, nu vezi tu ca porumbelul acela are ochii lui Urma Galbina?!

Atunci mamonul da sa-l prinza, dar fiind fereastra deschisa, porumbelul zbarr!, zbura afara si se puse intr-un pom. Mamonul dupa el, tot de pe creanga pe creanga, porumbelul se urca tot mai sus si mai sus pana ce ajunse in varful pomului; atunci mamonul, ca sa poata merge pana la el, isi arunca palosul jos, stiti palosul acela cu care omorase de doua ori pe Urma Galbina. Cum vazu porumbelul palosul jos, se dete ca fulgerul de iute peste cap de trei ori si cazu jos langa palos in statura lui de om voinic si frumos cum era. Apoi lua palosul in mana si zise:

— Jos, mamonule, sa ne rafuim.

Si s-a coborat mamonul, apoi l-a intrebat Urma Galbina:

— Ce moarte iti doresti?

Iar mamonul a zis:

— Taie-ma tot bucatele, si ma pune in desagi pe calul meu, si-i da drumul sa mearga incotro va vedea cu ochii.

Asa si facu Urma Galbina, taie pe mamon tot bucatele, carnea cea spurcata o puse in desagi, il aseza pe cal si-i dete drumul pe poarta afara. Dar Piparus era acolea de indemana, prinde calul si zise lui Urma Galbina:

— Ce gandesti, frate, de-l lasi sa mearga numai asa? Nu-ti aduci aminte ca inca o sa-ti mance capul?

— Dar ce sa facem? intreba Urma Galbina.

— Ce sa facem? Uite incoace!

Si numaidecat gauri fundul desagilor si apoi dadu drumul calului si ici pica o bucatica de carne, colo alta, pana ce nu mai ramase nimic si care cum pica, cum o apucau corbii si cioarele.

Dupa aceea a luat Urma Galbina pe Mandalina de mana si-a voit s-o duca acasa, dar Piparus a zis:

— Stai, frate, ca trebuie lecuita, ca-i plina de zmei de cei micuti.

Si-a luat palosul si-a crepat-o drept prin mijloc si-a curatit zmeii din ea si i-a aruncat in foc, apoi a asezat-o laolalta, i-a pus un suflet curat si a inviat-o.

Acum au mers acasa si-au facut un ospat mare, mare. Mama lor le-a spus toata intamplarea, cum a purces grea cu Urma Galbina, precum v-o spusei si eu si, de n-or fi murit, si azi traiesc.

Cine o stie mai departe, spuna-o!