Povestea Norocului - Poveste scrisa (in format text)

A fost odata, in vremurile de demult, doi frati: unul era bogat, traia din belsug, nu ducea dor de nimic si petrecea cum era mai bine; iar alalalt sarac lipit pamantului, ca erau zile de mai nu punea paine in gura, iar trupul ii era acoperit numai c-o zdreanta, s-aia plina de petice, de-ti era mai mare mila sa-l fi vazut, caci frate-sau nici habar n-avea de el si nici ca vrea sa stie de traieste or ba.

Dar veni vremea de se gandi saracul sa ceara mila de la frate-sau; nu altceva, numai o bucata de paine s-un loc de culcus, si nu le cerea degeaba: muncea, ca el, bietul, gandea ca de!… „frate mi-e, oricum, tot oi manca si eu mai bine, oi dormi mai pe moale, si incailea si de muncesc, sa stiu ca nu muncesc pentru strein.”

Si daca se gandi asa, isi lua desagii la spinare si apuca inspre casa lui frate-sau.

Merse el ce merse, nemancat, intrandu-i toti ghimpii si tepile in picioare, latrandu-l toti cainii si dadu Dumnezeu de ajunse.

Dar bogatul nici n-a vrut sa se uite la el; numai fiindca ii trebuia un muncitor, il lua pe el, si necatand ca sunt dintr-o muma, il puse la ce era mai greu si nu-i dadea raspas toata ziulica nici sa manance cumsecade, de cadea, saracu’, de-a-n picioarele de oboseala; si nu se multumi nici cu atat, caci, parandu-i-se ca tot nu munceste indeajuns, punea pe vataf de-l mai si silea si-l mai si ghiontuia.

Bietul sarac a dus-o vro cateva zile asa si si-a luat lumea in cap, ca nu mai putea rabda: s-a dus sa caute sa-si dea peste noroc, sa vaza ce fel, dracul o fi de-i sta asa impotriva.

Si se duse, si trecu vai, si trecu dealuri si ape si paduri pana iaca, la o raspantie, intre patru dealuri, o mocirla, iar in mocirla un biet om muncea la noroi si tipa cat il lua gura ca nu mai poate.

— Da’ te muncesti asa de greu, ma vere? il intreba saracul.

— Eu sunt norocul fratana-tau si muncesc pentru el, iar el se desfateaza in bogatii, ii raspunse omul din mocirla.

Saracul atunci l-a intrebat:

— Nu care cumva stii dumneata, omul lui Dumnezeu, pe unde-o fi norocul meu, ca vreau sa-l gasesc, da’ nu pot da peste el nici c-un pret?

— Ei, vericule, raspunse omul din mocirla, norocul dumitale e boier mare, petrece-n avutii, iar dumneata, iaca, muncesti pentru el, pana te trec sudorile si tot degeaba, ca tot iti sta-mpotriva. Dar de vrei sa dai peste el, sa te duci pe dealu-asta pan-ai vedea ca se impreuna cu alt deal; ai s-ajungi taman pe noapte; cum ai ajunge ai sa dai d-un fag cu douasprezece craci; sa te urci in el si sa stai destept toata noaptea, c-acolo au sa vie niste hoti sa ascunza, sub o piatra, la radacina fagului, banii de i-au furat ziua. Sa taci malca si s-asculti bine ce vorbe zic ei, c-au doua vorbe de zis: una cand vor sa dea piatra la o parte si alta cand vor s-o puie la loc; da’ sa bagi de seama sa tii minte vorbele ca sa poti dimineata, cand or pleca ei, da piatra la o parte, sa pui mana pe ceva parale si sa pleci sa te duci in satul de unde esti, sa traiesti in pace cat ti-o fi scris sa mai traiesti. in chipu-asta o sa-ti dai peste noroc.

Bietul sarac nu stia cum sa-i multumeasca omului de-i facea atata bine; ii venea sa sara in mocirla si sa-l ia in brate si sa-l sarute si pe-o parte si pe-alta; dar omul nu-i dadu raspas, ca-l sfatui s-o porneasca mai iute, c-apoi ajunge tarziu si-or da hotii peste el.

Multumi deci saracul cum putu, si-o porni. si se duse, dupa povata norocului lui frate-sau, pana ajunse taman pe inserat la fagul cu douasprezece craci in care se si sui.

Peste noapte iaca venira hotii si asezara o gramada de saci cu bani la tulpina fagului. Apoi numai auzi saracul din pom cum zice unul: „Sai piatra”, si vazu lespedea de la radacina fagului invartindu-se in loc si destupand o gaura in care sclipea aurul de-i lua ochii, desertara sacii, cari erau plini de banet si de pietre nestemate, si apoi zicand hotul: „Justi piatra”, veni lespedea iar la loc.

Bietul sarac nu mai putea: una de bucurie, ca era sa-i puie Dumnezeu mana in cap, s-alta de frica c-o uita vorbele alea de miscau piatra din loc; dar dadu Dumnezeu de se facu ziua si plecara hotii pana nu uita el vorbele; si daca plecara, se cobori repede din copac, zise: „Sai piatra”, isi incarca desagii pana in gura, vari si prin san, baga si prin buzunare aur si pietre nestemate si, dupa ce zise „Justi piatra” ca sa se acopere groapa la loc, o lua inapoi spre casa. Acolo isi dura niste case… stii, palaturi, nu altceva, cumpara mosii, si mergandu-i din ce in ce mai bine, se imbogati intr-atat incat i se dusese vestea ca era omul al mai bogat de prin partile alea; si cu chipul asta ajunse vestea bogatiei lui si la alde frate-sau.

„Iete ma, Saracila, se gandi frate-sau cand auzi, s-a pricopsit; ia sa ma duc pe la el sa vedem de nu mi-o spune si mie in ce chip si-a agonisit atata avutie…”

Si, si pleca.

Ajunse la frate-sau, si cum ajunse, incepu a se da pe langa el si a-l lingusi pana ajunse de-l intreba. asta, omul lui Dumnezeu, era bun la inima, cum il intreba, cum ii spuse. Dar stii… nu se prinde intotdeauna, ca hotii bagasera de seama lipsa banilor si nestematelor, si, lasand intotdeauna cate unul din ei paza, il prinse taman cand isi incarca buzunarele; si nici una, nici doua, il omorara.

Nu trecu mult dupa ce-l omorara si se hotarara hotii sa calce pe Saracila (c-asa-i ramasese numele). Acum toate bune, sa se duca… sa se duca, dar cum? Ca ala avea o gramada de argati primprejur… Se socotira sa se vare cativa din ei in niste burdufuri de branza. Saracila, cand venira vreo doi din ei si-i spusera ca au de vanzare branza buna de burduf, a catat sa vaza daca e buna si, aratandu-i hotii un burduf cu branza buna, crezu ca toate sunt asa si le plati, s-apoi le vari in pivnita.

Seara, avand Saracila oaspeti la masa, trimise un argat in pivnita sa mai scoata nitel vin, ca se ispravise. Argatul se duse, scoase vin si, cand sa plece, iaca unul din hoti ii iese inainte si-i cere sa-i dea si lui sa guste; dansul nu statu la ganduri si-i dadu si lui si alorlalti, ca iesisera si ailalti de mai erau si-l inconjurasera, si dupa aia s-a intors la stapanu-sau si i-a spus ce i s-a intamplat, macar ca-l pusesera hotii sa jure ca nu spune.

Saracila, auzind asa, puse otrava in sticle si-l mai trimise o data, mai tarziu, sa scoata vin; cum l-au vazut c-a scos iar vin, hotii au cerut iar si el le-a dat d-au baut cu totii si cu totii au crapat.

Apoi Saracila rasplati indeajuns pe argatul care-i scapase viata si, dupa aia, ramase bogat pentru toata viata.

Si in chipul asta dovedit ramane cum ca de om rabdator si bun, cand si cand, tot isi aduce Dumnezeu aminte, iara alui zgarcit si hain la inima ii rasplateste odata dupa faptele lui.