Demult, demult de tot, traia o fata care se numea O-Kiku. Odata, pe cand trecea ea pe campul din spatele casei, vazu in pamant o groapa mare, adanca si intunecoasa. Se mira nespus caci pana atunci nu mai vazuse groapa aceea. De unde sa se fi ivit oare? O-Kiku se apleca deasupra gropii si privi in adancuri. Dar acolo era bezna si nu se zarea nimic. Manata de curiozitate, fata cobori in groapa si nimeri in imparatia subpamanteana.
Merse O-Kiku, strabatu cale lunga, iar pe marginea drumului vazu crescand flori minunate, cum nu se aflau pe pamant. Merse ea cat mai merse, si deodata vazu ridicandu-se inaintea ei niste porti negre. Batu in poarta: cioc, cioc, cioc si ii iesi in intampinare un flacau frumos cu chipul palid si straveziu. Parca n-avea nicio picatura de sange in obraji. Flacaul o pofti sa seaza.
— Ma numesc Taro cel de Foc, ii spuse el. Iar aceasta este imparatia Focului. Tatal meu a fost stapanul acestei imparatii, dar el a murit si din clipa aceea duhurile care salasluiesc aici nu-mi mai dau pace. Indur chinuri cumplite, fara seaman, si nu stiu daca voi scapa vreodata de ele…
Fetei i se facu mila de Taro cel de Foc si ramase cu el. A doua zi dimineata, tanarul se pregati de plecare si-i porunci:
— Nu cumva sa-ti treaca prin minte sa te uiti incotro ma duc. Asteapta-ma in odaia aceasta si nu iesi nicaieri de-aici.
Dadu in laturi fusuma, apoi o trase dupa el si se pierdu in odaile casei.
Din camerele cele mai departate incepu deodata sa strabata un zgomot naprasnic, asemanator cu un racnet de fiare. O-Kiku nu se mai putu impotrivi ispitei si privi pe furis. Dar ce-i fu dat sa vada? O ceata de duhuri infricosatoare il dezbracasera pe tanar pana la piele, si cu o vergea de fier si-l atarnasera deasupra unei vetre uriase. Tanarul se inchircea intruna deasupra flacarilor, iar cand vazu ca nu mai are intr-insul aproape nicio picatura de viata, capetenia porunci:
— Pentru astazi, ajunge!
Fata mai-mai sa-si piarda mintile de groaza, impinse fusuma la loc si fugi in odaia ei. A doua zi dimineata, Taro ii spuse:
— Din nou voi fi nevoit sa-mi petrec ziua in odaile departate ale casei. Mi-e teama ca te plictisesti aici, in singuratate. Plimba-te, asadar, prin gradina, vei avea ce sa vezi acolo! Iata, tine aceste treisprezece chei de la treisprezece camari. Douasprezece poti sa le deschizi, dar in cea de-a treisprezecea nu cumva sa intri. Raposatul meu tata ne-a oprit cu strasnicie s-o deschidem. Eu insumi n-am patruns niciodata acolo. Ai grija, sa nu-mi incalci porunca.
Spunand acestea, Taro cel de Foc ii dadu fetei legatura cu chei negre si porni din nou spre odaile indepartate.
O-Kiku iesi in gradina cu sufletul indurerat. Acolo se randuiau una langa alta treisprezece camari de piatra. Fata dori sa vada ce se ascunde in ele. Descuie cu cheia cea dintai camara. De cum vazu ce se afla acolo, uita de toate grijile. In camara aceea tocmai se sarbatorea Anul nou. O multime de omuleti cat degetul, imbracati in haine de sarbatoare, impodobeau cu panglici brazii de Anul nou, iar puzderie de fetite maruntele, in chimonouri stralucitoare, isi aruncau una alteia mingi cu pene. Era o veselie si o larma nemaipomenita.
In ce-a de-a doua camara era februarie. Prunii infloreau raspandind o mireasma ametitoare. Baietasi de-o schioapa inaltau in vant zmeie de hartie.
Dar ce credeti ca se afla in cea de-a treia?! Acolo tocmai intampinau sarbatoarea infloririi piersicilor. Fetite, cat degetarul, frumos imbracate si pline de veselie, isi leganau in aer papusile cat un bob de mazare.
In cea de-a patra camara, lumina soarele de aprilie. Pitici cu barbi carunte, tinandu-si nepoteii de mana, ii duceau solemn catre templu, unde se sarbatorea ziua nasterii lui Buda.
Dar intr-a cincea? O-Kiku abia astepta sa vada ce e acolo. Era un mai insorit si calduros. Sub cerul albastru se leganau o multime de pesti pestriti, iar o puzderie de prichindei, cantand cu voiosie, asterneau pe case irisi infloriti. In odaile impodobite sarbatoreste se vedeau soldati-jucarie, cat unghia de mari.
In cea de-a sasea camara, soarele lumina si mai aprins. La malul unui rau limpede, fete pitice spalau rufele cu mare harnicie, iar dincolo de rau se intindeau campurile de orez. Tarani si taranci atat de mici, incat i-ai fi putut lua in causul palmei, cantau cantece voiosi, printre randurile si tulpinitele fragede de orez.
O-Kiku descuie usa celei de-a saptea camari si vazu un cer limpede, instelat. Era seara venirii celor doua stele. Copii piticilor legau de frunzele bambusului fasii subtiri de hartie colorata, purtand inscriptia „Raul celest”, si multe alte podoabe.
Saturandu-se de privit, O-Kiku, deschise si cea de-a opta camara. Acolo era noaptea lunii pline de toamna. Prichindeii priveau cu incantare luna luminoasa, iar in fata lor, pe masute, se aflau tot felul de bunatati, gramezi de mere si de pere, nu mai mari decat fragii de padure. Luna, semanand cu o tava rotunda, aurita, se uita tinta din cer la painitele de orez.
O-Kiku isi arunca ochii in camara a noua. Acolo totul era rosu si auriu. Sprijinindu-se in toiege, piticii se plimbau agale prin munti. Ba se ridicau pe povarnisuri, ba coborau in vaile adanci, bucurandu-se de frumusetea artarilor poleiti de toamna.
Veni randul celei de-a zecea camari. Acolo era octombrie. Catarati in pomi, piticii scuturau din rasputeri crengile si o grindina de castane coapte cadeau pe jos. Era o placere sa privesti cum le culeg in cosuri odraslele piticilor.
O-Kiku descuie camara a unsprezecea. O intampina un vant rece. Intreg pamantul era acoperit cu dantela gingasa a celei dintai brume. Sub stresini atarnau legaturi de ridichi si hurma uscate. Tarani mititei treierau orezul, bucurosi de recolta bogata.
In camara a douasprezecea era imparatia zapezii: Oriunde te uitai nu vedeai decat nameti. Plini de veselie, copiii se jucau cu bulgari si faceau oameni de zapada.
Si iata cea din urma camara… Fata isi aminti ca Taro cel de Foc o oprise cu strasnicie sa deschida usa a treisprezecea. Strangea in maini, sovaind, cheia neagra… Ii era oprit sa intre, dar ce ar mai fi ravnit sa incalce porunca. Sa deschida sau ba? Se apropia pas cu pas de usa, parca ar fi atras-o o putere nevazuta.
In cele din urma, fata vari cheia in broasca si voi s-o rasuceasca. Broasca ruginise, dar dupa ce se stradui o vreme izbuti s-o descuie. Camara aceasta nu semana cu celelalte. Nu se aflau inauntru nici pitici, nici privelisti minunate. Uitandu-se cu luare-aminte, vazu asezat intr-o firida un sipet lacuit in negru. Curioasa, se apropie si salta capacul. In sipet erau doua globuri rosii, ca de sticla, dar moi la pipait. Ce sa fi fost oare?
Nedumerita, O-Kiku lua sipetul sub brat si iesi iute din camara. Soarele se ridicase sus pe cer. Fetei i se facu sete. Prin gradina curgea un paraias. O-Kiku se apleca deasupra lui si bau o gura de apa. In apa limpede, ca intr-o oglinda de clestar, se rasfrangeau copacii de pe mal, iar intr-unul din ei vazu miscand ceva lung si pestrit… Inalta capul si baga de seama ca un sarpe mare se incolacise uitandu-se la ea cu ochi stralucitori.
Pierzandu-si cumpatul, O-Kiku sari peste parau si o lua la fuga. In clipa aceea sipetul se inchise si unul dintre globuri se rostogoli in rau. Fugind infricosata, fata nici nu lua aminte la ce s-a intamplat.
Intra in casa, unde o intampina Taro cel de Foc. Fata ii povesti cate minunatii vazuse in douasprezece camari, dar despre cea de-a treisprezece nu-i pomeni nimic.
Tanarul o asculta si zambea. Deodata se starni un tropot si o galagie inspaimantatoare. Din casa se revarsa o ceata intreaga de duhuri. O-Kiku incepu sa tremure, insa demonii i se inchinandu-i:
— Datorita tie am regasit unul dintre ochii capeteniei noastre. Sarpele ne-a povestit totul. Capetenia a poruncit sa va infatisati amandoi inaintea lui.
Demonii ii calauzira pe Taro si pe fata la marea lor capetenie. In fruntea acestuia stralucea un singur ochi, luminand ca un foc rosu. In locul celui de-al doilea ochi nu era decat o scobitura neagra.
— Iti datorez multumire si recunostinta, grai capetenia, aplecandu-si coarnele in fata. Cu zeci de ani in urma, intre mine si raposatul parinte al lui Taro s-a iscat o galceava amarnica. Parintele lui Taro mi-a rapit atunci amandoi ochii. Multa vreme am umblat orb, bajbaind ca vai de lume. Drept razbunare, il chinuiam pe Taro fara mila. Dar astazi am avut o bucurie negrait: mi-am redobandit unul dintre ochi. Da-mi-l inapoi si pe celalalt, in schimbul lui, va voi da i tot ce vreti.
Taro cel de Foc asculta si nu pricepea nimic. O intreba nedumerit pe fata:
— Oare nu mi-ai ascuns nimic?
— Ba, drept sa-ti spun, am incalcat porunca ta si am descuiat, cea de-a treisprezecea camara. In ea am gasit un sipet negru cu doua globuri rosii. Nu stiam ca sunt chiar ochii capeteniei duhurilor. Am luat sipetul cu mine, dar vazand sarpele, acolo langa parau, m-am inspaimantat si un glob mi-a cazut in apa.
Capetenia duhurilor nu mai putea de bucurie:
— Iata-l! Acesta este celalalt ochi al meu! Da-mi-l inapoi, rogu-te!
Fata ii dadu capeteniei cel de-al doilea glob rosu, iar mai-marele duhurilor si-l potrivi indata in scobitura neagra de sub frunte. Ochii lui scanteiau acum ca doua focuri purpurii. Plin de marinimie, el ii rasplati pe O-Kiku si pe Taro cel de Foc cu daruri bogate.
Tanarul se insura cu fata si traira multumiti, caci puteau sa priveasca in fiecare zi toate camarile.
