Povestea Frumoasei Hacikazuki - Poveste scrisa (in format text)

Se zice ca intr-o vreme nu prea indepartata, traia in judetul Katano, din provincia Kawac un bogatas pe nume Sanetaka. Avea rangul de Bitciu-no kami, adica de carmuitor al tinutului Bitciu si stapanea avutii nenumarate, intr-un cuvant, nu ducea lipsa de nimic.

Sanetaka era un om cu simtire aleasa, iubea muzica si poezia. Cand infloreau visinii, poposea sub crengile ninse si se intrista la gandul ca in curand trecatoarele petale se vor scutura. Alcatuia stihuri si se desfata cu privelistea cerului inalt si straveziu, de primavara.

Ii placea sa citeasca impreuna cu sotia sa culegerile de poezii Kokinsiu, Manioosiu, povestea Ise monogatari, ca si alte istorisiri frumoase din acea vreme. Privind laolalta luna plina, oftau presimtind ca zorile vor destrama in curand aceasta frumusete. Nimic nu le umbrea inimile. Traiau in deplina intelegere, nedespartiti ca o pereche de rate-mandarin.

Un singur lucru le lipsea celor doi soti, spre a fi pe deplin fericiti: casnicia lor nu fusese binecuvantata cu copii. Purtau zi si noapte in suflet mahnirea tacuta a singuratatii, pana cand, in cele din urma, se savarsi si aceasta minune: sotia lui Sanetaka aduse pe lume o copila. Vorbele nu sunt in stare sa zugraveasca fericirea celor doi. Isi ingrijeau odrasla si o dezmierdau sorbind-o din ochi ca pe o floare. Dimineata si seara se inchinau cu smerenie zeitei Kannon, multumindu-i fierbinte, iar adeseori faceau pelerinaje la Hase, rugandu-se pentru fericirea fiicei lor.

Astfel se scurgeau lunile si anii, in deplina seninatate. Dar cand Himeghimi implini treisprezece ani, iata ca mama fetei fu doborata de o boala necrutatoare. Simtind ca i se apropie sfarsitul, ea o chema pe copila langa sine si mangaindu-i parul stralucitor si gingas ca frunza, ofta cu adanca jale:

— O, soarta nemilostiva! N-am apucat sa te vad si eu macar la optsprezece ani, n-am izbutit sa-ti aflu un sot, sa te stiu la casa ta… Atunci poate ca as fi murit cu inima impacata: n-a fost sa fie astfel…

La aceste cuvinte, lacrimile incepura sa-i curga siroaie. Himeghimi se porni si ea pe plans. Deodata, adunandu-si ultimele puteri, mama scoase de la capatai o cutiuta de lemn scump si o aseza pe crestetul fetei. Apoi ii infipse in par un pieptene greu de tot, iar in cele din urma acoperi capul copilei cu urias potir-haci si un voal pana la umeri. Vocea ei stinsa murmura stihuri ciudate:

Nu sunt decat un fir de iarba, firav,

Dar cred in ajutorul tau divin, Zeita Kannon!

De-aceea implinesc in clipa mortii

Tot ce mi-ai poruncit candva…”

Cu aceste cuvinte, sarmana femeie trecu pragul vesniciei. Zdrobit de durere, tatal incepu sa lacrimeze si sa se tanguie:

— O, cum ai putut s-o parasesti pe dulcea noastra copila? In ce lume tainica te-ai ascuns?

Dar acestea sunt randuielile firii… Oricat de trista ar fi fost despartirea de fiinta iubita, raposata a trebuit sa fie data prada flacarilor rugului funerar. Minunatele ei trasaturi s-au prefacut in cenusa, vantul hain a risipit in cele patru zari frumusetea ei stralucitoare...

Dupa catva timp, vazand potirul de pe capul fetei, tatal se apropie de Himeghimi si incerca sa i-l scoata, dar se stradui in zadar. Potirul parca fusese tintuit acolo de o vraja.

— Vai tie, copila fara noroc, se tangui sarmanul parinte, n-a fost de-ajuns ca ti-ai pierdut mama… Ursita vrajmasa te-a napastuit, slutindu-te pentru tot restul vietii. O, ce jale, o ce amaraciune!

Dar si mai adanc suferea copila ramasa orfana. Toata vremea se ruga pentru odihna sufletului raposatei. Chipul ei drag dainuia mereu inaintea ochilor lui Himeghimi.

Toamna, cand prunul care creste dinaintea casei isi scutura frunzele, cand visinii isi pierd podoaba, inima se umple de tristete. Dar dincolo de aceasta mahnire licare nadejdea ca va veni o noua primavara si ca florile se vor deschide iarasi. Insa vai, chipurile fapturilor scumpe care ne-au parasit, pierdute sunt pentru totdeauna, ele nu ni se mai arata limpezi nici macar in vis. Si nu vine niciodata o zi sau un amurg, nu se afla in lume un loc, o raspantie in care cineva sa se intalneasca fie si pentru o singura clipa, cu cei plecati pe drumul fara intoarcere. Gandurile se rotesc iute ca o morisca ce se invarteste in gol, dar omului nu-i este dat nicicand sa opreasca mersul destinului.

Iata ca dupa un rastimp neamurile si prietenii tatalui si ai lui Himeghimi se stransera in jurul acestuia si incepura sa-l povatuiasca staruitor, deslusindu-i ca nu se cade ca un barbat, chiar daca a ramas vaduv, sa vietuiasca singur pana la sfarsitul zilelor sale.

— La ce bun sa te tanguiesti astfel, fara contenire, punandu-ti sub cap maneca uda de lacrimi, spuneau ei. Oricat ti-ar fi fost de draga cea care s-a dus, e timpul ca inima sa-si lecuiasca durerea.

Sanetaka le raspunse ca, fireste, asa e randuit, mortii cu mortii, viii cu viii, ca jalea barbatului ramas singur e intr-adevar prea mare si greu de indurat si ca, intr-un cuvant, le va urma sfatul plin de intelepciune. Se bucurara cu totii de aceasta hotarare si incepura sa-i caute o soata potrivita. Curand, Sanetaka se insura pentru a doua oara.

Cat de schimbatoare e lumea si cat de nestatornica e inima omului, asemenea florilor de visin… Cand veni toamna si artarul isi lepada frunzele rosii, singura faptura din toata casa care mai pastra inima cernita era sarmana Himeghimi.

Cand sotia cea noua a lui Sanetaka vazu infatisarea neplacuta a fetei, bombani:

— N-as fi crezut ca exista pe lume asemenea fapturi pocite si respingatoare!

Din acea clipa ea incepu sa nutreasca pentru fata vitrega o ura de moarte. Iar cand la sorocul ei nascu o fetita, nici ca mai voi s-o vada in ochi pe Hacikazuki ori sa auda de ea. Incepu s-o ponegreasca in fel si chip infatisand-o tatalui in culorile cele mai negre cu putinta. Ce era sa faca? Rabda si tacea. Uneori se ducea la mormantul mamei sale si isi spunea pasurile, plangand cu lacrimi amare:

— Lumea aceasta e atat de plina de durere, buna mea maicuta! Am ramas orfana si vars rau de lacrimi, dar vai, de ce nu pot a ma ineca in adancul acestor rauri… Viata a ajuns pentru mine o povara. Tuturor le sunt nesuferita, nimeni nu ma poate iubi din pricina acestei infatisari hidoase pe care mi-a harazit-o soarta. Mama vitrega ma uraste. Cand tu m-ai parasit, mi-a trecut o clipa prin minte ca mai bine ar fi sa te urmez pe celalalt taram. Dar m-am gandit la suferinta nesfarsita a tatalui meu si mi s-a facut mila de el. Dar acum i s-a nascut alta fiica si in curand n-o se mai gandeasca la mine. Daca mama vitrega ma dusmaneste, inseamna ca nici tata, cel din urma reazem al vietii mele, nu va suferi prea mult daca voi pieri. Fie sa renastem amandoua intr-o floare de lotus. Numai acolo si atunci sufletul meu isi va afla linistea.

Astfel se tanguia copila, in vreme ce lacrimile ii brazdau obrajii. Dar nu era nicio faptura in lume care sa se aplece cu duiosie asupra-i, sa-i inteleaga durerea si sa i-o alinte.

Afland toate acestea, mastera se grabi s-o parasca tatalui:

— Nevrednica-ti odrasla, Hacikazuki, se duce la mormantul raposatei ca sa te blesteme pe tine, tatal ei, pe mine si pe copilul nostru. O, ce ticalosie!

Asemenea invinuire cruda si nedreapta arunca mama vitrega asupra bietei orfane lipsite de aparare. Iar inima barbatului se stie cat e de sovaielnica si lesne crezatoare. Fara sa verifice spusele sotiei, tatal o chema la sine pe fata si-i spuse plin de manie:

— Ai un suflet negru si josnic. Tuturor le-a fost mila de nenorocirea ta, iar drept rasplata tu arunci blesteme infioratoare asupra unor fiinte nevinovate. Cu ce ti-au gresit mama ta de-a doua si mica ta surioara? Esti plina de rautate. N-am nevoie de asemenea faptura veninoasa in casa mea. Voi porunci sa fii alungata, sa te duci incotro te vor purta pasii!

La aceste vorbe, mama vitrega isi intoarse fata ca sa nu i se vada bucuria. Apoi smulse vesmintele de pe Hacikazuki, o puse sa imbrace o rochie de panza grosolana si porunci slugilor s-o duca pana la o rascruce de drumuri, in camp, si s-o lase acolo, in voia soartei.

— O, cum se poate zamisli in lume atata cruzime? se tanguia fata, nestiind incotro sa porneasca.

I se parea ca traieste un vis rau si ca beznele o impresoara de pretutindeni. Varsand lacrimi de jale si de neputinta, incepu sa murmure:

La neagra rascruce de drum,

In campul strain si pustiu,

Singura, singura stau…

Si nimeni amarul nu-mi stie,

Nicaieri nu zaresc un liman…

In cele din urma porni incotro vedea cu ochii, fara sa mai aleaga drumul. Merse ce merse, pana ce ajunse la malul unui rau lat si adanc.

„Decat sa ratacesc astfel la nesfarsit, fara tinta, se gandi Hacikazuki, mai bine ma arunc si ma voi intalni iarasi cu buna mea maicuta”. Privi in apele repezi ale raului si inima ei tanara tremura. „Cu cata putere biciuiesc tarmul talazurile! isi spuse infiorata. Cat de manioase fierb apele-n valuri… Cum oare sa cutez?”

Dar chipul surazator al mamei ii invie in minte si, simtindu-se imbarbatata se hotari sa paraseasca fara zabava lumea aceasta. Dar inainte de a se arunca in valurile inspumate spuse urmatoarele stihuri:

„Deasupra mohoratului talaz

O ramura de salcie se-apleaca:

Lastar plapand, abia inmugurit

Franga-se dar al vietii mele fir,

In zori, asemeni fragedului ram…”

Se arunca in rau plina de curaj, dar pesemne ca soarta nu voia sa piara astfel. Potirul de lemn ii tinu capul deasupra apei, nelasand-o sa se inece. Fata pluti astfel multa vreme, purtata de firul apei, pana cand o zarira niste pescari.

— Ia uitati-va! strigara acestia uimiti. Pe rau pluteste o cupa mare, de lemn. Prindeti-o! N-o lasati sa se duca!

Apucara cu nadejde potirul, il trasera la mal, dar cand il scoasera din apa inmarmurira de mirare.

— Ce vrajitoare o mai fi si asta?! Pare faptura omeneasca, dar in loc de cap are un potir! Sa stiti ca nu-i lucru curat.

Pescarii lasara fata pe tarm si fugira cuprinsi de groaza. Peste catva timp Hacikazuki isi veni in fire si, ridicandu-se de la pamant, sopti cu tristete:

„O, cat de bine ar fi fost

Sa ma inghita valul pe vecie,

Ca pe un fruct desprins din ram…

De ce sa scap cu zile mi-a fost dat,

Din haul negru, rotitor?”

Privi in jur: totul era pustiu, nu se vedea nici tipenie de om, si nu-i trecea prin minte incotro sa-si indrepte pasii. Pana la urma porni asa, la intamplare si ajunse dupa un timp intr-un loc unde stapanea un barbat. Acela se tulburase adanc de frumusetea neasemuita a mainilor si picioarelor ei. De aceea o chema:

— Asculta, Hacikazuki, nu-i nimeni in preajma, n-ai de cine sa te rusinezi. Vino si spala-ma pe spinare.

Fata se simti mai umilita ca totdeauna. Dar cum sa se impotriveasca poruncii stapanului? Calcandu-si pe inima, intra in baie.

Uitandu-se la ea, Ongiosi gandi minunandu-se:

„Se spune ca provincia Kawaci, desi nu e prea mare, numara o multime de femei frumoase. Dar la niciuna dintre cele pe care le-am cunoscut n-am intalnit farmecul si gingasia acestei copile. Cand am fost odata in minunata noastra capitala, am vazut cum infloresc livezile de visini langa templul Ninagi. Se perindau pe-acolo nenumarati nobili, osteni, slujitori si tarani din satele invecinate. Dinaintea portilor templului era un bazar prin care, de asemenea, furnicau oamenii, dar nicaieri, in toata aceasta multime n-am vazut vreo fata care sa se poata masura cu Hacikazuki. Simt ca m-a prins pentru totdeauna in mrejele ei.”

Si Ongiosi grai astfel:

— Hacikazuki, afla ca mi-esti draga. Daruieste-mi inima ta. Iubirea noastra va dainui mai mult ca viata broastelor testoase din Golful Pinilor, despre care se zice ca sunt nemuritoare. Vom fi nedespartiti pana la sfarsitul vremurilor, ca privighetoarea si prunul din livada.

Dar fata tacea. Ongiosi grai din nou:

— Eu nu sunt ca raul Tatuta, sa stii. Trainic ca vesnicia e brocatul iubirii mele. Simtamintele mele nu se vor stinge niciodata, chiar daca buzele tale vor spune nu. Asprimea ta ma intristeaza, dar nadejdea imi sopteste: Asprimea stancilor e leaganul maretilor pini, se stie. Poate ca mana altuia a desteptat inaintea mea din amortire strunele uitatei citere. Daca se afla pe lume un asemenea norocos, eu voi muri chinuit de durerea dragostei neimpartasite, dar n-am sa-ti aduc nicio invinuire. Raspunde-mi, rogu-te!

Dupa cum un cal tanar, trait in largimea campiei, chiar supunandu-se stapanului iubit, sta sa paseasca in unda raului lui Imose tot astfel sovaia Hacikazuki in calea ei. Banuiala ca si-ar fi daruit altuia dragostea ii imbujora obrajii.

— Strunele inimii mele sunt sparte si nimeni n-a incercat sa le destepte iarasi sunetul, raspunse ea intr-un tarziu. Mi-e sufletul cernit de durere si ma coplesesc parerile de rau ca nu mi-am urmat maicuta in lumea cea vesnica. Traiesc fara niciun rost si fara nicio nadejde in lumea asta vrajmasa. O, de-as fi putut macar sa imbrac vesmantul negru, de calugarita!

„Oare vrea sa-mi spulbere orice nadejde?” se gandi saisioo nelinistit, si cauta sa fie mai gingas, mai staruitor ca inainte:

— Intr-adevar, asa este. Viata noastra se afla in puterea multor karme si de aceea e plina de vitregii. Poate ca nenorocirea ne e data drept pedeapsa pentru pacatele savarsite de noi vietile trecute, dar noi uitam asta si cartim impotriva zeilor si a lui Buda. Pesemne ca si tu intr-o alta viata, ai rupt ramura unui copac tanar din marginea drumului, ori, cine stie, ai despartit doi indragostiti, intunecandu-le viata. Poate ca de aceea suferi acum. Ai ramas orfana la varsta frageda. Perna ta e vesnic umezita de lacrimi. Iar eu, iata, n-am implinit douazeci de ani, dar am fost lipsit de dragoste pana azi. Imi puneam capataiul unde ma cuprindea somnul si traiam intr-o trista singuratate. Si cred ca s-a intamplat astfel pentru ca soarta era legata tainic de a ta. Aici este urzeala puternicei karme, asculta ce-ti spun! Tu ai ratacit mult prin lume, dar pana la urma ai venit aici, spre a pune capat asteptarii mele.

Intalnesti multe femei frumoase in viata, dar daca printre ele nu se afla cea harazita tie, nu-ti farmeca ochiul. Tu, si nu-alta, esti cea ursita mie, fiindca altfel nu te-as fi indragi de mult, de cum te-am vazut. Din clipa in care ti-ai parasit casa parinteasca pana ne-am intalnit aici, totul s-a savarsit dupa voia destinului. Si totul ne fagaduieste o mare fericire in cer.

Niciodata nu se va destrama iubirea noastra. Mai curand va pieri insula cea departata, din mijlocul oceanului, care slujeste balenelor drept adapost, sau campia salbatica unde se ascunde tigrul, sau prapastia din fundul marii, adanca de o mie de hiro; mai degraba se vor preface in fum cele cinci cai ale universului, pe care rataceste vesnic tot ce exista, cele sase lumi, cele patru nasteri… Mai curand se vor pravali piscurile stancoase peste raul Imose! Da, vom ramane nedespartiti pana la insusi tarmul Nirvanei!

Astfel isi rosti acel tanar tainicul legamant.

Auzind aceste cuvinte, Hacikazuki inmarmuri, dar ramase nehotarata ca o barca ce nu se poate urni din mijlocul vartejului, oricat de vartos ar trage vaslasii la rame. Dar inflacararea flacaului dezvaluia o iubire atat de puternica, incat cumpana inimii incepu sa incline pe nesimtite spre el.

„Vai, se gandi ea. Ce se va intampla oare cu mine daca ii voi darui inima mea, noaptea aceasta, supunandu-ma ispitei ca bambusul inclinat de vant? Chiar daca mi-ar face tot atatea juraminte de credinta cate noduri are tulpina de bambus, cine stie daca nodul care ne leaga destinele se va dovedi destul de trainic… N-ar fi mai bine sa plec cat mai grabnic de-aici si sa ma duc incotro ma vor purta pasii, inainte ca cineva sa descopere taina ascunsa in strafundul inimii mele?

Ochii fetei se umplura de lacrimi. Lui saisioo i se facu mila de ea:

— O, Hacikazuki, pentru ce te chinuiesti atata? Fii incredintata ca oricat timp va trece, oricat de mult ne vom obisnui unul cu celalalt, eu te voi iubi mereu ca in prima zi. Asteapta-ma dupa ce se intuneca, voi veni negresit.

Dar chiar in timpul zilei Ongiosi veni de cateva ori in bordeiul fetei si lasa acolo o perna de lemn tare ca legatura ce uneste inimile credincioase, precum si flautul sau indragit.

— Linisteste-te, ii spuse, nu mai varsa atatea lacrimi. Fie ca sunetele flautului sa-ti mangaie inima.

Fata se framanta insa fara contenire.

Inima omului se schimba adesea de cateva ori chiar in cursul aceleiasi nopti, la fel ca matca raului Asuka. Isi spunea ea: „O, daca infatisarea mea ar fi fost la fel cu a celorlalti oameni, atunci l-as fi putut iubi fara sa-i cer credinta vesnica. O, de ce mai traiesc pe lume? Cat, de rusinata si tulburata sunt ca acel om minunat si-a oprit ochii asupra mea!…”

Privind-o, Ongiosi se gandea cuprins de uimire:

„Cu ce-as putea oare sa te aseman, frumoasa Hacikazuki? Cu mireasma gingasa a florilor piersicului de munte sau ale prunului salbatec? Cu luna plina, ivita prin spartura norilor? Esti asemenea lujerului plapand de salcie, leganat de vantul primaverii. Esti o garoafa din gradina, cu crestetul plecat sub povara boabelor de roua… Cand stanjenita iti cobori pleoapele, cat de minunata e fata ta! Nici chiar vestitele frumuseti de odinioara, Ian Gui-fei sau doamna Li, n-ar fi putut sa se masoare cu farmecul tau!”

Si se mai gandi inca:

„O, daca ti-ai scoate potirul acela de pe cap, daca nu te-ai mai impotrivi sa-ti arati stralucitorul chip! Atunci el ar lumina ca luna in noaptea a cincisprezecea…”

Cand tanarul iesi din coliba, inima ii era atat de zbuciumata, incat nici crengile inflorite ale prunului, la care privea cu atata drag in drum spre casa, nu izbutira sa-l mangaie. „Cand mi te vei darui oare deplin, frumoasa Hacikazuki?” isi spunea fara incetare. Si asteptand cu nerabdare intunericul noptii, se ruga cerului ca micul pin care abia se ivise pe malul lui Lunsiioosi, sa aiba o viata tot atat de lunga ca a pinilor milenari.

Iar Hacikazuki, ametita de bucurie si de teama, ramasese cu perna si cu flautul in maini nestiind unde sa le puna.

Veni noaptea iubirii si zbura ca un vis…

Cerul incepu sa se albeasca spre rasarit si cocosul trambita deschizand poarta zorilor. Dar lumina diminetii inca nu se ivise cu totul cand se auzi cunoscuta porunca:

— Hacikazuki, infierbanta apa! Repede, da-i zor!

— Acusi, acusi se incalzeste!

Frangand si aruncand in foc vreascurile ce fumegau, fata ofta:

— O, de-as putea sa ma topesc si eu, asemeni fumului, in zarile inalte…

Auzind-o, unul dintre slujitori se gandi: „Fata acestei Hacikazuki nu se vede, dar glasul si zambetul ei sunt atat de calde, mainile si picioarele ei sunt atat de frumos daltuite… Ce-ar fi sa-mi incerc norocul?”

Isi arunca ochii sub potir, insa pe chipul fetei plutea o umbra atat de deasa, incat nu putu sa zareasca decat gura si barbia, iar mai sus nu se ghicea nimic. Fata il indeparta cu hotarare, iar el pleca, temandu-se sa nu se faca de ras.

Nesfarsita parea ziua de primavara, dar in cele din urma se stinse palpaind ostenita. Purpura asfintitului fu acoperita de intuneric si se porni adierea de seara, trecatoare ca dragostea din inimile nestatornice.

Invesmantat mai frumos ca totdeauna, Ongiosi se apropie incet de usa de trestie a colibei in care dormea Hacikazuki. Fata, care nu stia nimic, se gandea cu amaraciune: „A fagaduit ca va veni indata ce se va lasa noaptea. Dar iata ca s-a innoptat demult. Cainii din sat latra drumetii intarziati. Nu, el nu va mai veni…”

Si privind cu tristete flautul si perna, alcatui acest cantec:

„Stiu, astazi nu vei mai veni,

Mi-a spus-o perna-n soapta, tanguios:

Mai simtitor e lemnul decat tine…

Iar flautul tanjeste fara glas

Dupa caldura buzelor iubite.”

Ongiosi, care ajunsese chiar langa usa, raspunse pe data:

„Chiar de vor trece mii de veacuri,

Simtirea mea va arde pururi vie

Si va luci a dragostei vapaie…

N-auzi cum canta flautul de bambus?

E-un dulce murmur, fiecare sunet.”

Si tanarul jura sa nu se mai desparta niciodata de ea, tot asa cum doua pasari cu cate o aripa zboara laolalta tot asa cum doi arbori cresc ingemanati dintr-o singura tulpina.

Dar nu poti ascunde multa vreme de ochii oamenilor taina iubirii, dupa cum nu poti ascunde o floare minunata din gradina. In casa se gasira destui pizmareti care, afland despre dragostea celor doi, se grabira s-o osandeasca aspru pe fata:

„Stapanul nostru cel tanar se duce noaptea la Hacikazuki, pe furis. Ca sa vezi pe cine si pus ochii! Dar vina nu e a lui, ci a ei. Orice femeie, fie de neam mare, fie de rand, isi gaseste cate un ibovnic, fiindca asa e randuiala firii, dar sunt ingradiri care nu trebuie incalcate. Daca stapanului tanar si buimac i-a cazut cu tronc una de teapa ei, nemernica de kazuki trebuia sa-l indeparteze cu strasnicie. Cand colo, i-a cazut in brate!”

Uneori, in casa lui Iamakaghe veneau o droaie de musafiri si biata Hacikazuki era nevoita sa-si astepte iubitul pana noaptea tarziu. In acele ceasuri lungi si pustii, ea privi cu mahnire luna, murmurand:

„O, nesfarsita asteptare!

Privirea-mi trista rataceste

In departari, prin noaptea instelata

Iubirea mea, lacrime de roua

Sclipesc sub razele de luna”.

Insa dragostea lui Ongiosi pentru ea era din ce in ce mai aprinsa, simtamintele lui ramaneau statornice. Nimic si nimeni nu l-ar fi putut sili sa se desparta de ea.

Slugile continuau sa palavrageasca:

— Tanarul saisioo n-are niciun strop de rusine si de sfiala. O, ce purtare nevrednica!

Gura oamenilor e mai iute si mai sloboda ca o morisca, mai ales cand e vorba despre lucruri care nu-i privesc. In cele din urma, trancanelile ajunsera si la urechile sotiei lui la makaghe. „Vorbe fara temei”, isi zise ea, dar ca sa fie pe deplin incredintata, o cerceta si pe doica baiatului.

Batrana doica pleca fruntea:

— Acesta e adevarul adevarat, stapana.

Parintii ramasera atat de uluiti, incat nu mai erau in stare sa scoata un cuvant. In cele din urma spusera:

— Descoase-l tu pe indelete, doica. Vezi ce si cum. Deschide-i ochii, fa-l sa inteleaga ca nu se cade sa-i mai calce piciorul prin salasul acelei Hacikazuki.

Doica se duse la baiat si incepu vorba cu mare dibacie:

— Tinere stapan, stiu prea bine ca flecarelile slugilor n-au nicio samanta de adevar. Totusi mama ta s-a aratat ingrijorata auzind ca ii cam dai tarcoale fetei care incalzeste apa pentru baie. Mi-a spus in taina ca daca lucrurile stau intr-adevar asa, Hacikazuki trebuie alungata grabnic din casa, mai inainte ca stapanul Iamakaghe sa afle ceva.

Tanarul saisioo raspunse fara sa se tulbure:

— Demult asteptam eu sa aud una ca asta. Dar nu stii oare ca daca doua fiinte se odihnesc la umbra aceluiasi arbore si isi potolesc setea la acelasi izvor, aceasta nu este doar rodul intamplarii? O straveche intelepciune ne invata ca la mijloc este randuiala ursitei. Haci a devenit sotia mea. Si nu este ingaduit sa curmi legaturile casniciei, chiar daca esti nevoit s-o lipsesti de mostenirea parinteasca, ori sa te cufunzi in adancul marii, la o mie de stanjeni.

Cel care se leapada de iubirea si increderea parinteasca indura toate chinurile iadului, dar e sunt gata sa rabd orice, numai si numai ca sa raman alaturi de aleasa inimii mele.

Chiar daca tatal meu, cuprins de manie, ma va ucide, voi infrunta moartea fara sa clipesc. Nu, nicio amenintare nu ma va face s-o parasesc pe Hacikazuki. Chiar daca voi fi alungat din casa impreuna ea, nu voi plange, desi vom fi nevoiti sa ne ducem viata undeva in desert sau in inima muntilor.

De nimic nu-mi pasa atata vreme cat iubita e langa mine.

Si plin de hotarare, Ongiosi isi parasi indata incaperile bogate, indreptandu-se catre casuta unde stateau ingramadite legaturi de vreascuri.

Pana atunci se ferise sa-si dea iubirea in vileag in toiul zilei. Dar acum nu-i mai pasa. Incepu sa-si petreaca zile intregi, fara sfiala, in coliba.

Fratii mai mari se suparara foc, spunandu-i ca nu mai vor sa traiasca sub acelasi acoperis cu el, dar Ongiosi, nici nu-i lua in seama. Mama i se jelui doicii:

— Sa stii, Renzei, ca aceasta Hacikazuki nu-i om ca toti oamenii, ci o vrajitoare. Mi-e teama ca-l va pierde pe fiul meu. Ce sa fac oare ca sa-l scap din ghearele ei?

— Inainte, raspunse doica, tanarul stapan avea o fire tare sfielnica. Se tulbura si rosea dintr-un lucru de nimica. Dar acum e plin de indrazneala si incapatanare. Nu vrea sa dea ascultare nimanui. Iata insa la ce m-am gandit eu. Pune la cale o petrecere si pofteste-le pe cele patru nurori, pentru ca neamurile si oaspetii sa hotarasca anume care dintre ele e mai frumoasa. Vei vedea ca Hacikazuki, auzind aceasta, va fugi cuprinsa de rusine. Iar cu vremea, tanarul saisioo o va uita.

Stapanei ii placu sfatul. In casa nu se mai vorbea decat despre apropiata alegere a celei mai frumoase nurori. Plin de amaraciune, Ongiosi se duse la coliba iubitei si-i spuse lacrimand:

— Iata cate nascoceste rautatea… Ca sa te sileasca sa pleci, au hotarat ca nurorile sa-si arate frumusetea intre ele.

Hacikazuki incepu la randul ei sa suspine:

— Din pricina mea induri chinul, mustrarea si nelinistea. Am sa plec incotro voi vedea cu ochii.

— Sa nu faci asta! striga Ongiosi indurerat. Fara tine nu voi putea vietui nici macar un ceas. Mai bine sa fugim impreuna.

Hacikazuki plangea cu mare zbucium, nestiind ce sa raspunda. Dar vremea trecea si iata ca in ajunul zilei hotarate pentru intrecerea nurorilor, Ongiosi si Hacikazuki planuira sa plece pe furis. Tarziu, noaptea, incepura sa se pregateasca de drum. La ivirea zorilor isi legara siretele sandalelor si iesira in prag. Tare greu ii venea tanarului sa paraseasca pentru totdeauna casa parinteasca. Lacrimile ii incetosau ochii. Ii va mai fi dat oare sa-si mai vada vreodata tatal si mama? In fata i se asternea drumul catre necunoscutele departari…

Dar hotararea lui ramase neclintita..

— Fie! spuse deodata. A venit vremea sa las in urma tot ce mi-a fost drag candva.

Intelegandu-i framantarea, Hacikazuki il ruga:

— Lasa-ma sa plec singura, iubite. Daca ursita vrea cu adevarat, ne vom revedea in curand.

— Nu rosti vorbe atat de crude! Sunt gata sa merg cu tine chiar pana la capatul lumii… Cu ce pot oare sa aseman iubirea nesfarsita ce ti-o port? Ulciorul inimii mi-l umple clocotind… Ea e izvorul binecuvantat ce din launtrul stancilor tasneste.

Drept raspuns, Hacikazuki ii sopti:

„Asa se pare ca ni-i dat:

In necuprinsul marilor campiei,

Eu fir de-iarba, prea plapand, sa fiu,

Iar tu un strop de roua, trecator,

Si nestiuti, deodata pierim”.

Tanarul ingana oftand, la randul sau:

„Pe marginea tremuratoarei frunze

Se clatina suav un bob de roua;

Vai, bucuria lor ce scurta e!

Tot astfel farmecul iubirii noastre

Sortit e sa nu dainuie prea mult…”

Ongiosi zabovea in pragul casei, podidit de plans, trudindu-se sa-si invinga sovaiala si durerea. Dar nu puteau sa mai zaboveasca. Razele diminetii luara curand locul intunericului. „La drum, sa pornim degraba!” spuse tanarul. Dar in clipa in care cei doi indragostiti facura primul drumul fara intoarcere, potirul de pe capul fetei cazu la pamant, prefacandu-se in tandari.

Impietrit de uimire, Ongiosi nu-si putea lua ochii de la chipul iubitei. Nici luna din a cincisprezecea noapte, ivita fara veste dintre nori, n-ar fi putut sa umbreasca frumusetea lui Hacikazuki. Cu nimic nu putea fi asemuita gingasia trasaturilor ei si stralucirea parului matasos care se desfacuse si-i ajungea pana la calcaie.

Ametit de bucurie, tanarul privi apoi la potirul spart si vazu printre sfaramaturile lui o ladita mica. O deschise si ce de minunatii se revarsara din ea! Trei globuri de aur, cateva mici, tot de aur, o cupa de argint pentru vin, o ramura de portocal, faurita din aur rosu, cu trei fructe pe ea, o ramura de par salbatec, incarcata de fructe, turnata din argint curat, douasprezece rochii de brocat, impodobite cu nestemate, salvari de matase vopsiti in toate culorile curcubeului… Nici c-ar fi putut cineva sa socoteasca pretul acelor comori nemaivazute!

Vazandu-le, Hacikazuki isi spuse: „Pesemne ca acesta e darul zeitei Kannon, din templul Hase! Caci ea a fost ocrotitoarea si binefacatoarea raposatei mele mame.”

O napadira laolalta bucuria si tristetea.

Lacrimile ii tasnira din ochi. Ongiosi o privi:

— O, ce fericire nevisata! Acum nu mai suntem nevoiti sa plecam in lume.

Intrara in coliba si incepura sa se pregateasca pentru intrecerea nurorilor.

Se luminase de-a binelea si in casa era forfota mare, ca-n preajma unei sarbatori. Slugile vorbeau intre ele cu rautate:

— Se vede treaba ca sperietoarea aceea cu potirul pe cap se pregateste sa vina si ea la petrecere. Cum de nu i-o fi rusine? N-a avut macar atata minte sa-si ia talpasita la vreme.

Intre timp cele trei nurori mai mari se gatisera cum se pricepusera mai bine. Cea mai in varsta, care n-avea cu mult peste douazeci de ani, se invesmantase astfel incat gateala sa aminteasca frumusetea galesa a toamnei. Pe rochia alba ii sclipeau nenumarate podoabe colorate. Poalele salvarilor lungi, rosii, se tarau pe pamant in urma ei. In parul ei negru ca abanosul luminau piepteni de fildes. In urma ei slugile duceau daruri bogate pentru socru si soacra, randuite frumos pe capacul deschis al unei ladite: zece trambe de matase chinezeasca, inflorata, si zece randuri de straie de sarbatoare.

Sotia celui de-al doilea fiu avea douazeci de ani. Frumusetea vesmintelor ei si boiul ei mandru pareau fara cusur. Pieptenii din parul ei erau ceva mai putin inalti decat la nora cea varstnica. Purta o haina de matase subtire ca panza de paianjen, peste care imbracase alta, cusuta cu fir de aur si argint. Poalele salvarilor de culoarea sangerie a frunzelor de prun si tiviti cu margaritare se tarau in urma ei, pe podea. In jurul fapturii ei plutea o aroma abia simtita. Adusese si ea daruri: treisprezece mantii de sarbatoare, minunat brodate.

Sotia celui de-al treilea fiu era, fara indoiala cea mai frumoasa dintre ele. Avea numai optsprezece ani. Purta piepteni mai scunzi decat ai celorlalte, dar frumusetea ei era atat de stralucitoare, incat ar fi putut s-o pizmuiasca chiar luna sau florile de visin. Purta o haina subtire, de culoarea purpurei, iar pe deasupra ei o alta, de matase chinezeasca, gingas zugravita. Aducea si ea in dar treisprezece suluri de matase colorata.

Toate trei nurorile laolalta alcatuiau o priveliste incantatoare, ca un buchet de flori nemaivazute.

Pentru Hacikazuki fusese asternuta pe jos o rogojina gaurita, in coltul cel mai indepartat si mai intunecos al odaii.

Slujnicele susoteau intre ele:

— Ce jalnic va arata Hacikazuki alaturi de ele! Ce ochi o sa faca vazandu-le atat de frumoase… O sa radem strasnic!

Si se foiau asemenea pasarilor care-si ciugulesc penele pe streasina casei. Cele trei nurori nu-si aflau nici ele astampar, asteptand-o pe Hacikazuki care intarzia.

Tatal socru ofta cu obida:

— Iata ca n-a plecat nicaieri si in curand se va acoperi de rusine. Mi-e si mila de ea, spuse el. De ce s-a mai pus la cale aceasta intrecere? Mai bine ar fi trait acolo, in coliba ei, fara sa se mai arate in ochii cuiva.

Trimisera de mai multe ori slugile sa vada de ce zaboveste. Ongiosi dadu raspuns ca vor veni indata. Cei de fata incepura sa murmure, schimband intre ei zambete si priviri cu inteles.

Si iata ca Hacikazuki intra…

Cu ce putea fi oare asemuita frumusetea ei? Poate numai cu luna care, dupa ce a licarit o vreme prin perdeaua de ceturi, iese la iveala in toata stralucirea. Chipul ei imprastia un farmec tulburator, mersul ei era linistit si maret. Tot astfel, la inceputul primaverii, frunzele fragede de salcie, umede de roua, scanteiaza orbitor in bataia soarelui de dimineata. Avea sprancenele usor incondeiate, ca si cum le-ar fi atins in treacat o boare de fum. Zulufii parului ii tremurau la tample, ca aripioarele unui greier de toamna. Pasea gratios, parca plutind, intr-o dulce leganare. Ar fi facut sa paleasca, primavara, stralucirea florilor de visin, toamna ar fi intunecat lumina lunii pline.

Avea numai cincisprezece sau saisprezece ani. Purta o rochie de culoarea florilor de ceai, peste care imbracase alte vesminte, trandafirii si violete, de brocat chinezesc, brodat cu maiestrie. Poalele salvarilor purpurii unduiau in urma ei prin toata incaperea. Podoabe scumpe si delicate frematau in parul ei ca aripile unui pescarus.

Tuturor li se parea ca dinaintea lor a pogorat din vazduh o faptura nepamanteasca. Facusera ochii mari si li se oprise rasuflarea. Si pe buna dreptate, caci numai la asta nu se asteptau. Si inima lui Ongiosi se umplu de bucurie si de mandrie.

Facand o plecaciune cuviincioasa dinaintea parintilor sotului ei, Hacikazuki se indrepta spre rogojina gaurita, pregatita pentru ea. Socrul ei, slavitul ciugioo, striga grabit:

— Nu, asta nu se cade! O asemenea frumusete, aidoma unei zane, sa fie asezata in ungherul cel mai umil? N-am sa ingadui!

Si, plin de admiratie, o pofti sa se aseze pe locul cel mai de cinste, in stanga stapanei casei.

Hacikazuki ii adusese tatalui socru daruri bogate: cupe de aur pe tavi de argint, o ramura de portocal cu trei fructe de aur, zece rioo de aur. Pe un mare piedestal sclipeau o gramada de tesaturi scumpe: matase chinezeasca, zugravita cu flori si pasari, zece randuri de vesminte sarbatoresti, zece suluri de brocat greu, cincisprezece suluri de borangic subtire, infasurat pe betisoare sculptate. Mamei soacre ii dadu globurile de aur, ramura de par salbatec, cu totul si cu totul de argint, infatisata pe o tava de aur curat, precum si o suta de trambe de matase colorata.

Oaspetii nu mai stiau incotro sa se uite si de ce sa se minuneze mai intai: de frumusete fetei, de gatelile ei nemaivazute, sau de bogatele daruri.

Fratii mai mari se grozavisera pana atunci nespus cu sotiile lor. Dar pe langa Hacikazuki ele aratau acum ca niste zeitati neinsemnate dinaintea maretului Buda.

— Priviti, priviti cat e de stralucitoare! strigau ei fara sa-si poata dezlipi ochii de Hacikazuki. Lumineaza totul in jur cu frumusetea ei!

— Nici preafrumoasa Ian Gui-fei sau doamna Li n-ar putea sa-i umbreasca farmecul! Cel ce-ar petrece in preajma ei fie si o singura noapte, ar avea de ce sa-si aminteasca toata viata, sopteau altii plini de invidie.

Iar maritul ciugioo gandea: „Nu ma mai mir acum ca fiul meu s-a indragostit nebuneste de asemenea faptura…”

Intre timp slugile adusera cupe cu vin inmiresmat. Li se dadu nurorilor sa bea pe rand, dupa datina, de la cea mai mare pana la cea mai mica. Apoi fura imbiati si ceilalti oaspeti.

In Japonia partea stanga este cea mai de cinste.

Cele trei nurori mai mari incepura sa se sfatuiasca in soapta:

— In frumusete niciuna dintre noi n-o poate intrece. Dar am putea sa ne masuram altfel: sa vedem care dintre noi canta cu mai multa maiestrie la citera. Cel mai bine ar fi sa alegem o citera japoneza, la care nu stiu sa cante decat fetele de neam.

Stingherit ca si-a ales o sotie de teapa cea mai umila, Ongiosi poate ca o va invata cu timpul sa cante la citera, dar azi biruinta va fi a noastra. Sa-i dam drumul!

Sotia fratelui cel mai mare incepu sa cante la citera-biwa, sotia celui de-al doilea la fluier, si insusi tatal socru se apuca sa bata toba. Pe nora cea mai mica o rugara cu staruinta sa cante la o citera japoneza.

— E pentru intaia oara in viata cand ascult o asemenea muzica rascolitoare, raspunse Haci. Cum sa mai indraznesc a canta eu insami?

Privind-o, Ongiosi se gandea: „A sosit timpul sa le arati acestor oameni ca esti o faptura frumoasa si nobila. Curaj, iubita mea, indrazneste!”

Iar Hacikazuki isi spunea in sine: „Vor sa ma faca sa cant numai ca sa aiba de cine rade; eu stiu ca odinioara, buna mea maicuta m-a deprins ani in sir, in fiecare dimineata si in fiecare zi maiestria cantecului.”

— Fie, daca staruiti am sa incerc, spuse ea in cele din urma, si luand citera canta unul dintre acele cantece duioase.

Amarate de biruinta ei, nurorile mai mari incepura din nou sa se sfatuiasca intre ele:

— Haideti sa punem la cale alta intrecere: care dintre noi va alcatui cea mai frumoasa poezie si o va asterne pe hartie cu slova cea mai mestesugita. Poate ca domnul Saisioo o va invata candva pe cenusareasa lui arta aceasta atat de grea. Dar pana una alta nu va fi in stare sa faca vreun stih ca lumea. S-o vedeti cum va lasa nasul jos!

— Asculta, Himeghimi, ii spusera ele, dupa inflorirea visinilor infloresc glicinele; primavara si vara sunt surori. Podoabele toamnei sunt crizantemele… Din siragul acestor ganduri cauta si inseileaza cateva stihuri.

— La grea incercare ma puneti, raspunse Himeghimi. Eu sunt o biata slujitoare la baie. Nu ma pricep decat sa invartesc roata care scoate apa din fantana, asta-i toata maiestria mea. Nu pot defel sa nascocesc stihuri. Aratati-mi voi mai intai cum se face, iar pe urma ma voi stradui si eu.

Dar nurorile mai mari nu se lasara induplecate:

— Nu, Himeghimi, astazi tu esti oaspetele cel mai de seama, asadar, tie ti se cade sa incepi.

Himeghimi se invoi si dupa ce se gandi putin alcatui aceasta miscatoare tanka:

„Visinu-nfloreste primavara,

Vara ne imbata portocalul,

Iar in toamna crizantemele surad.

Florile la fel se-apleaca toate,

Sub povara bobului de roua…”

Apoi, luand condeiul, spuse:

— Voi incerca sa scriu aceste stihuri cu pana tremurata, dupa vechiul mestesug Tofu.

Sirurile scrise de ea ii uimira pe toti.

— Oare nu este insasi Tamamo cea care sta in fata noastra? soptira oaspetii infiorati. Poate fi om ca toti oamenii.

Indata dupa aceea fura aduse alt rand de cupe pline. Cu cea dintai cupa, tatal socru o imbie pe nora cea mica.

— Gusta, rogu-te, spuse el, apoi adaose: Am o mosie de doua mii trei sute de cioo. O mie de cioo o daruiesc lui Himeghimi si inca o mie fiului meu cel mai mic, Saisioo-no kami. Restul de trei sute de cioo o voi imparti in parti egale intre cei trei feciori mai mari, fiecaruia cate o suta. Iar daca vreunuia dintre ei i se va parea prea putin, pe acela nu-l mai recunosc drept fiu.

In adancul inimii lor, cei trei frati mai mari socotira imparteala nedreapta, dar n-avura incotro, trebuind sa se supuna. Din clipa aceea Saisioo-no kami fu cinstit de catre toti ca adevaratul urmas si stapan.

Himeghimi se muta in bogatele incaperi ale tanarului Saisioo si i se dadura douazeci si patru de slujitoare in frunte cu doica Rezei.

Odata, Ongiosi ii spuse cu blandete:

— Nu, nu pot sa cred cu niciun chip ca esti odrasla unor oameni de rand. Destainuieste-mi numele tau adevarat.

Tulburata, Himeghimi tagadui, apoi schimba vorba, fiindca inima ei iertatoare o impiedica sa dea in vileag rautatea mamei vitrege.

Trecura anii, Himeghimi nascu feciori frumosi si zdraveni. Era nespus de fericita, dar nu uita niciodata s-o pomeneasca pe raposata ei maicuta in rugaciuni. Cateodata o incerca dorul de tatal ei, ar fi vrut sa fie laolalta, sa se bucure si el de nepoti.

Dar iata ce se intamplase intre timp la casa parintilor. Noua stapana se dovedise atat de rea, incat toate slugile lui Sanetaka plecasera care incotro. Incet, incet, datorita risipei si nechibzuintei, saracia se incuibase in casa. Mama vitrega si fiica ei, pentru care nu se gasi un mire, incepura sa se urasca una pe alta si sa se certe necontenit.

„Ce mai caut oare in aceasta casa a deznadejdii? Nimic nu ma mai leaga de ea”, isi spuse intr-o zi Sanetaka, hotarand sa paraseasca acele intristate locuri si sa mearga pentru inchinaciuni la locurile sfinte.

Amintindu-si vremurile de odinioara, isi jelea sotia moarta si ii parea rau ca nu are langa sine pe fiica lui iubita. Impovarat de asemenea ganduri, ajunse el la templul Hase si incepu sa se roage.

Candva, din mila zeitei Kannon, fusese daruit cu o copila gingasa. Dar sotia i se savarsi din viata si fata, prin cine stie ce vraja, dobandise o infatisare hada. Pe langa asta, mama vitrega se apuca s-o dusmaneasca si s-o ponegreasca.

„De cata cruzime e in stare o femeie care-si zice mama, fara sa fie! Sanetaka se caia amarnic ca a dat crezare clevetirilor sotiei sale de-a doua, alungandu-si din casa singurul copil. Hacikazuki e o faptura plapanda, isi spunea el, si i-a fost sortit doar foamea si cu frigul. Vai de ea, nefericita! Pe ce meleaguri straine isi va fi ducand zilele, ce lipsuri si suferinte i-o fi dat sa indure…”

Chinuit de grija si de remuscarile tarzii Sanetaka incepu sa se roage:

— Preamilostiva zeita Kannon, daca fiica mea Hacikazuki mai este inca in viata, fa astfel sa o revad macar o singura data!

Intamplarea potrivi astfel lucrurile, incat tanarul Saisioo, care prin bunavointa mikadoului fusese numit carmuitor peste provinciile Yamato, Kawati si Iga, se duse cam tot atunci, impreuna cu intreaga sa familie, sa multumeasca zeitei Kannon. Copiii zburdau fericiti in largul lor, frumos invesmantati si impodobiti cu cununite de flori.

In acest timp, tatal tinerei stapane se ruga fierbinte dinaintea statuii zeitei Kannon. Oamenii din suita lui Saisioo il alungara cu asprime:

— Hei, tu, pelerin zdrentaros, i-ati talpasita, pleaca mai repede din templu!

Batranul se dadu respectuos la o parte si uitandu-se la acei copii frumosi ochii i se umplura de lacrimi. Cineva il intreba cu mirare:

— Spune, pelerinule, cine esti si de ce plangi cu atat de mare amaraciune?

Batranul isi spuse numele, apoi istorisi pe indelete toate nenorocirile prin care trecuse.

— Copiii acestia, fie-mi ingaduit s-o spun, incheie el, seamana uimitor de bine cu fiica mea pe care am pierdut-o. De aceea m-a podidit plansul.

Himeghimi, care auzise spovedania batranului, dadu porunca:

— Aduceti-l la mine pe acest pelerin!

Il dusera pe Sanetaka in pridvorul templului, inaintea tinerei stapane. Himeghimi il cerceta cu ochi inrourati. Batranul slabise infiorator, pe chipul lui isi pusesera pecetea durerii. Dar ea nu sovai nicio clipa sa recunoasca in acest sarman cersetor pe tatal ei adevarat. Ii spuse cu duiosie:

— Tata, priveste-ma cu luare-aminte, sunt eu, Hacikazuki, fiica ta iubita!

Saisioo ii auzi cuvintele si tresari:

— Asadar, nu m-am inselat spunand ca nu te poti trage dintr-un neam de rand! Esti fiica fostului carmuitor din Katano, provincia Kawati?

El inzestra pe unul dintre feciorii sai si pe tatal lui Himeghimi cu pamanturi intinse in provincia Kawati, pentru ca batranul sa traiasca in belsug si fericire, alaturi de nepotul sau.

Se statornici insa in provincia Iga, ingrijindu-se cu intelepciune de bunastarea urmasilor sai.

Asa spune o legenda veche.