Pescarus Imparatul - Poveste scrisa (in format text)

Apoi era odata un unchias, care din mica copilarie invatase mestesugul pescariei. Si pescuind el azi aici, maine colo, poimaine dincolo, uite ca de la o vreme se aciolase ca pescar la curtea unui imparat mare si vestit. Ca o fi facut ori nu mare isprava imparatului, nu stiu; stiu atata ca omul era si la curtea mariei-sale tot sarac, asa cum era invatat de mic, ca nu vrea pardalnica de saracie sa se desparta asa usor de aceia la cari s-a incuibat, vorba veche:

— Saracie, ce-ai cu mine?

— M-am avut cu tata-tau bine

Si nu ma-ndur nici de tine.

Si mai stiu ca de la o vreme isi legase capul cu o crestina, ca sa nu mai zica omul mereu-mereu numai „vai de mine”, ci sa zica „vai de noi”!

Acu imparatul acela nu facuse copii pana la vremea batranetii si tocmai cand socotea ca i-a trecut faina prin traista si ca i s-a apropiat funia de steajar, ce sa-i vaza ochii? Uite ca imparateasa ii naste o fata tare frumoasa.

Bucuria imparatului! A trimes stafete in toate partile: la crai, la imparati, la ghinarari, la toti, la toti… sa vie oamenii la chef, ca avea de gand sa dea o masa, sa se duca pomina.

Dupa ce mai pune la cale si alte treburi, cheama inainte-i pe bietul pescar.

— Mai baiete, acu sa te pornesti si sa-mi aduci la masa peste cu solzul de aur.

— Pai de unde sa iau eu, maria-ta, peste d-asta?

— De unde-i sti. Vreau sa se duca pomina de masa si de petrecerea ce-oi face-o. Intelesu-m-ai?

— Inteles; da daca n-oi gasi?

— Inca ma mai intrebi, ticalosule? Iaca, atunci unde-ti sta capul ti-or sta si picioarele.

Bietul pescar! Ii jucau ochii-n lacrami, dar n-a mai scos o vorba. Stia el ca imparatul este din aia carora sa le sai urma-n ciomag si ca zadarnic s-ar mai ruga de o inima asa impietrita.

Ce sa faca? S-a dus acasa la baba, de i-a spus focul ce-l ardea pe suflet si pe urma si-a luat ziua buna si s-a dus in lume, dupa ce a povatuit pe nevasta-sa sa puie gand la Dumnezeu, ca el n-are sa mai faca multa vreme umbra pamantului.

S-a dus pescarul, s-a dus, pana acolo unde cica „n-are marul cocean”, s-a dus pana la Marea Alba si pe acolo, pe malul acelei ape, a tot ratacit, sarmanul, vreme de doi ani, tot cautand si uitandu-se asa, in uibu locului: de unde stii, s-o milostivi si cu el Dumnezeu si i-o scoate inainte peste cu solzii de aur.

Acasa-i ramasese baba plangand cu amarul ce li se abatuse peste cap.

Dupa ce s-a mai potolit, a luat matura si a inceput sa deretice pe-acolea. Cand matura, uite ca gaseste baba pe jos un bob de piper. Il ia si-l pune pe masa, dar, minune! Bobul fuge jos. Daca vede asa, il ia si-l arunca in gura.

Atunci, sa te inchini, neicutule! Ramane baba ingreunata.

— O, Doamne! zice ea cand pricepe minunea - unde mi-o fi uncheselul? Poate s-ar bucura si el cand ar afla vestea asta.

Iar mosul habar n-avea de ce se intamplase acasa. Tot ratacind pe malul marii, se intalneste cu un calugar.

— Ce umbli pe aici?

— Uite, parinte, pacatele mele. Aprinz lumanarea mea sa numar banii altuia.

Si-i spune tot, de-a fir-a-par:

— Uite si uite si uite. S-a mai pomenit asemenea lucru?

— Ba s-a pomenit, mosule; nu mai plange! graieste calugarul. Iti dau eu peste cu solzii de aur, numai sa-mi dai si tu ce-ti cer.

— Ce?

— Ce ai nestiut la casa ta. Te invoiesti?

Se gandeste mosul, se gandeste: „Stiu ca acasa am doar baba si pisica”. Apoi, tare:

— Bine, iti dau.

Fac ei legamantul si apoi calugarul ii zice:

— Acu arunca, mosule, plasa, sa vezi c-o sa prinzi pestele.

O arunca si, cand o trage afara, ce sa-i vaza ochii unchiasului? Plasa era plina ghioalca de pesti cu solzii de aur.

Bucuria lui! I-a suit intr-o caruta, si-a luat ziua buna de la calugar si s-a dus la imparatul.

Ala, omul naibei, nicidecum nu ispravise cheful. Avusese insa grija sa puie doi slujitori care stau la poarta agea-agea sa zboare capul pescarului cand l-or vedea venind.

Cand l-a vazut insa imparatul ca vine, nu cu un peste, ci cu un car plin de pesti cu solzii de aur, si-a potolit mania; ba l-a incarcat si pe pescar cu daruri multe, sa-si mai impace din nevoi.

Acu, daca se duce mosu acasa, ce sa-i vaza ochii? Un copil, in carne si oase, incepuse sa umble in picioare.

— Buna ziua, babo!

— Multumim dumitale, unchesel.

— Al cui e copilul asta?

— Al cui sa fie? Al nostru; ni l-a daruit Dumnezeu.

Si-i spune cum s-a intamplat. „Sa-l vezi ce destept e!…”

— Da, ce? Nu-ti pare bine?

— Ba-mi pare, de ce nu? zice el cu jumatate de gura; da-l arsese, sarmanul, in inima, ca-si adusese aminte de fagaduiala data calugarului! Apoi mai adause:

— E, sa ne traiasca, babo!

Acu trece asa vreme multa. Copilul crestea, crestea mereu, intr-o zi ca-n doua si-n doua ca-n noua. Si-i placea copilului, draga Doamne, ii placeau trei lucruri mai de seama: cartea, scrisul si sabia.

Cand copilul implini optsprezece ani, se pomenira batranii in casa cu un calugar.

— Buna ziua, mosule.

— Sarut mana, parinte.

Si se dau in vorba. Da copilul, cum il vede, iese afara, trage sabia din teaca, face cu ea cerc pe pamant in jurul lui si sade sa ceteasca.

Calugarul insa, de colo:

— Mosule, am venit sa-mi iau ce mi-ai fagaduit.

— Bine, parinte, trebuie sa ma tiu de vorba, ca altfel n-am nicio putere, zice mosul plangand, si spune si babei despre legamantul ce facuse.

— Vai de mine! M-ai lasat far’ de copil, zice nevasta-sa, si da sa se impotriveasca. Dar are cui?

Calugarul nu le ia in seama vorba; iese la fecior si da sa-l mangaie; dar, vezi, nu putea sa intre in cercul facut de baiat cu sabia.

Nu putea sa intre in cerc pentru ca, uitasem sa va spun, calugarul acela nu era decat uciga-l-toaca in chip de calugar.

Vazand ca nu poate cu vorba buna, odata se repede Sarsaila si, aplecandu-se, ia de gat pe feciorul mosului si apoi, intr-o clipa, se face nevazut, in plansul si jalea pescarului si a babei lui.

Se duce, se duce calugarul cu Pescarus - ca asa-i era numele baiatului - se duce pana intr-un varf de munte. Acolo pune sarcina jos si da sa intre in vorba cu Pescarus, dar asta nici acum nu-l baga in seama. Isi face un cerc cu sabia, intra-n el si-si vede de carte.

Sa fi vazut atunci cum icnea diavolul! S-a schimbat in chipuri fel si fel, a grait cu el cand mai dulce, cand mai rastit… zadarnic. N-a scos niciun grai din gura lui Pescarus.

Daca a vazut asa, l-a luat si l-a suit pe un alt munte, mult mai fioros si mai prapastios. Socotea ca doar-doar l-o ingrozi si l-o face sa graiasca cu el, dar n-a fost chip, oricat s-a cercat diavolul cu vorba, oricat l-a sucit si l-a invartit, graindu-i si ca oamenii si ca neoamenii.

Atunci, ce sa vezi dumneata? Odata s-a auzit: „poc!”, de s-au cutremurat toti muntii, dealurile si vaile. Plesnise diavolul de necaz.

Acu Pescarus, ramas singur, a dat sa plece spre casa, pe munti in jos. Erau insa asa de repezi si de fiorosi, ca a venit bietul de el de-a bestegala, tot mereu si tot mereu in jos, pana ce a nimerit, spre mirarea lui, intre doua fiare grozave care se bateau in capete. Si numai ce se pomeneste cu una din ele ca-i graieste:

— Bine ai venit, baiete! Ia fa bine de scoate sabia si ne taie capetele.

— Nu, ca voi mi-ati fost norocul. De nu ma impiedicam de voi, ma prapadeam pana la vale.

— Ba taie-ne, ca altminteri te mancam, se rasteste fiara cealalta.

Pescarus, daca vede ca n-are incotro, scoate sabia si face harst! capetele fiarelor, din cari in clipa se fac doi feciori voinici, cari-i graiesc:

— Sa traiesti, baiete, ca mare bine ne-ai facut! De cand suntem vrajiti sa stam asa! Daca vrei sa ai numai noroc in viata si sa ajungi la mare cinste, fa si la altii bine, cum ne-ai facut noua.

Ii arata apoi drumul pe munte in jos. Au dat mana si s-au despartit.

Iar voinicul s-a tot dus devale, pana ce a nimerit in niste maracini. Acolo aude numai plansete si suspine:

— Scapati-ma, oameni buni, scapati-ma, ca mare bine v-oi face.

„Ma. Ce sa fie?” se gandeste flacaul si, daca se uita la maracini, vede acolo o vizuina, si la gura ei niste pietre strasnic de mari.

Si-aduce aminte de sfatul celor doi flacai si ce zice? „Ia sa mai fac un bine”. Pune umarul si da la o parte piatra de la gura vizuinii. Si atunci, ce sa-i vaza ochii? Din vizuina iese o vulpe, care-i graieste:

— Bogdaproste, Pescarus, ca mare pomana iti facusi.

— Pai cine esti, de stii cum ma cheama? Si ce te-a adus aici?

— Afla, voinice - ii zice vulpea - ca eu sunt fata Imparatului Verde si e atat amar de timp de cand, prin farmecele unor zmei, tata si mama si toti supusii lor au fost prefacuti in stane de piatra, iar eu am fost prefacuta in vulpe, asa cum ma vezi. De-atunci n-am mai vazut pe-aici picior de pamantean si ma usuc de dorul tatei si al mamei si de dorul atator lucruri mandre din imparatia noastra.

— Mare minune! graieste voinicul. Si unde au stat zmeii?

— Incolo, spre soare-rasare - si-i arata cu mana.

— Daca-i asa, o sa ma duc si eu intr-acolo, sa vad nu le-oi putea face de petrecanie?

Cand aude asa vulpea, cine poate povesti bucuria ei?

— Ei, Pescarus, de mult imi spune mie inima ca numai tu ai sa faci de petrecanie zmeilor. Si cum vad, o sa mi se implineasca dorul. Du-te inainte, flacaule, ca-n partea aceea unde ti-am aratat ii gasi niste ziduri parasite si acolo e palatul tatii, in care acum s-au incuibat zmeii. Daca-i fi iscusit in lupta cu ei si de-i avea nadejde in Dumnezeu, ai sa scapi de zmei, ai sa trezesti la viata pe cei impietriti si te-i face imparat peste locurile acestea.

— Mare minune! se gandeste voinicul, vazand ca-i vorbeste in acest chip o vulpe, si merge incotro i se aratase.

Ajunge la ziduri, intra-n palatul fermecat si nu vede pe nimeni. Doar o masa intinsa.

Sta acolea, scoate cartea, pune sabia langa el si ceteste. Da odata intra pe usa cei doisprezece zmei.

— De unde esti, ma? Si de unde ai venit, de ne calci hotarele?

El tace insa si ceteste inainte.

— Nu raspunzi? se rasteste tartorul lor. Ia luati-l, baieti, si faceti-l mii si farame.

Hi! Sa fi vazut, nene, ce foc pe bietul Pescarus! Sa se mai impotriveasca? Nu-l tine curelele.

L-au luat zmeii si l-au facut harcea-parcea, mii si farame.

Apoi, veseli ca niciodata, au plecat toti dupa blestematii, dar a grait tartorul:

— Mai, de l-om mai gasi aici, in carne si oase, sa stii ca n-are sa fie bine de noi.

Bag seama, zisese intr-un ceas rau, ca, in lipsa-le, Pescarus a inviat, si sa vedeti cum:

Zmeii aveau, fara sa stie, o strachina cu apa vie, si cand s-au luptat cu Pescarus, a sarit o picatura de sange in apa din strachina si a rasarit din apa flacaul si mai voinic, si mai frumos.

Si cum s-a vazut iarasi om la loc. S-a pus la masa zmeilor de-a mancat; ba a luat si o jumatate de paine de a dus-o vulpei, careia i-a spus ce a patit. Si atunci, sa vezi si sa nu crezi! Cum a mancat vulpea, s-a facut fata pana-n brau si a inceput sa graiasca:

— Du-te indarat, Pescarus, ca, dupa cate-mi dau eu cu socoteala, o sa ne cotorosim noi de zmei. Lupta-te si rabda inainte, ca bun e Dumnezeu.

El asculta povata vulpei si se duce indarat la palatul fermecat; pune sabia acolea, inaintea lui, scoate cartea si ceteste.

Da uite ca vin zmeii si, cand il vad, raman incremeniti. Ma rog, sa le fi implantat un cutit in carne, si nu da sange; asa erau de catraniti.

— Faceti-l bucati, fratilor, si aruncati-l! racneste si acum tartorul plin de manie. Cum? Sa nu fim noi in stare sa ne cotorosim d-un ticalos? Scapati-va de el cum iti sti mai bine, ca de-o invia si acum, suntem pierduti!

Si odata-l iau cu putere si-l curata pe Pescarus de pe fata pamantului. Pleaca apoi nameteniile la plimbare si, in lipsa lor, iar inviaza voinicul, ca nu-l lasase apa vie.

Sta la masa de mananca; pe urma ia o paine si o litra de vin de o duce vulpei, si atunci, ce sa vezi dumneata?

Se face din vulpe o fata frumoasa, frumoasa: zana cu parul de aur!

Pescarus ramane inmarmurit de frumusetea ei; iar fata ii graieste:

— Hei, voinice, voinice! Pana acu a fost ce-a fost; dar de-acu are sa fie mai greu. Sa nu pierzi insa nadejdea in Dumnezeu, ca el e mare si puternic. Du-te indarat, ca-i izbandi si acum!

Se duce voinicul si intra iar in palat. Acolo il gasesc zmeii. Raman incremeniti:

— Sa stiti, mai, ca asta o sa ne rapuna capul! zic ei.

— Da n-aveti frica, fratilor, ca stiu eu sa-l pedepsesc pentru obraznicia lui! graieste unul din haidos. Ia faceti-l bucatele si aruncati-l colea in cuptor, sa vedem ce are sa mai faca?

— Asa sa facem!

Si se reped la Pescarus, il ciopatesc si-l vara bucata cu bucata in cuptor, de arde cu totul.

Da au tocat atat de mult carnea flacaului nostru, ca i-a apucat noaptea.

— Acu, baieti, culcati-va fara grija, ca am scapat de o pacoste! graieste tot cela mai haidosul.

Si se culca zmeii, de incep toti cei doisprezece sa maie porcii la jir. Dar cu atat s-au mai ales; ca pe la miezul noptii, apa vie iar a facut minunea si Pescarus, in carne si oase, s-a sculat, a pus mana pe sabie si a taiat capetele la toti zmeii; la toti, la toti, pe ruda, pe samanta.

Scotea, nu-i vorba, bietul voinic sudori de moarte, de atata munca. Dar acu scapase de zmei.

Ia d-ale mancarii si duce in maracini fetei de imparat, ca sa se mai intremeze, si-i spune toata isprava, de-a fir-a-par. Si atunci minunea de fata odata ii sare de gat, il cuprinde in brate, il saruta cu foc si-i zice cu glas mangaios:

— Afla, voinice, ca pentru iscusinta ta te-oi lua de barbat, sa fii imparat peste tinuturile astea. Ti-e cu voia?

— Ma mai intrebi? zice el, inrosindu-se parca.

Pe urma s-au luat de mana si au mers la palatul fermecat, unde erau starvurile celor douasprezece dihanii, si acolo alte minunatii a vazut Pescarus. Ca a luat fata de imparat strachina cu apa vie; a stropit cu ea pe toti oamenii amortiti de atata amar de timp si i-a sculat in carne si oase. Ba nu numai pe ei, ci si pe vitele lor.

Si a inceput sa se varzuie lumea incoa si incolo ca mai inainte de a o impietri zmeii; iar imparatul cel batran, tatal fetei, facand ochi si incepand sa se miste, incepu sa graiasca catre fie-sa:

— Mai tata, tata! da mult somn am mai dormit!

— Apoi, ii raspunse fie-sa, ai fi dormit dumneata mult si bine daca nu mai eram pe-aici eu si Pescarus.

Si pe cand imparatul cel batran nu-si mai putea opri lacramile, ii povesteste fata toata tirisenia din fir pana-n ata, de ramasesera toti cu gurile cascate ascultand. Ca, biet, toata lumea d-acolea socotea ca s-a sculat din somn si nici nu stia ce se intamplase cu ea.

Doar starvurile zmeilor era cea mai buna marturie fetei de imparat.

Sa va mai spui acum ca, dupa ce s-a sfarsit povestea, imparatul cel batran a dat binecuvantarea lui si a facut o nunta mandra tinerei perechi? Asta socotesc c-ati ghicit-o.

I-a dat insa lui Pescarus nu numai fata, ci si toata imparatia, cu grijile si bucuriile ei; iar voinicului care omorase zmeii i-a ramas numele Pescarus Imparatul.

Acu toate bune si cu noroc. Au trait ei asa si au imparatit in bine si belsug trei ani de zile.

Dupa vremea asta, imparatita tot vede ca Pescarus sta pe ganduri.

— Ce ai, barbate, de tot stai asa, parca-ti tot ploua?

— N-am nimic. Ma gandesc, ca omul, cum am fost si cum am ajuns. Adevarata-i vorba ca „dupa intristare vine si bucurie!”

— Si dupa bucurie, intristare! mai zice imparatita. Dar spune-mi curat: la ce te gandesti?

— La nimic.

— Ba te gandesti, Pescarus; te gandesti la cheile de la usa odaii unde nu ti-am dat voie sa descui. Nu-i asa?

— Asa e! De ce nu mi le dai?

— Ba ti le dau; uite-le, ca mi-ai facut si tu mult bine. Dar la bun capat n-o sa te duca daca-i descuia.

El insa ia cheile si se duce de descuie. Acolo ce vede, se ingrozeste. Trei cai; se reped sa rupa lanturile si sa-l omoare.

— Ce stapan ne-ai fost tu, Pescarus, zic ei, de ne-ai lasat aici doisprezece ani? De ce n-ai venit pana acum?

— Pai am venit acum. Ce sa va fac, ca sa nu ma omorati?

— Ce sa ne faci? Sa ne aduci seile, sa incaleci pe noi si sa ne scoti la aer; ca e atat amar de timp de cand n-am mai vazut lumina zilei si campul cu florile.

El iese si inchide usa, crucindu-se:

— Alta minune, Doamne! Ce cai sa fie astia, de pot vorbi?

Le face rost de sele, dar cand se intalneste cu imparatita, nu-i spune ce a vazut.

Ea stia insa tot si cand a doua zi a plecat la biserica, i-a grait cu binisorul:

— Nu mergi, Pescarus, sa ne inchinam?

— Nu, ca sunt bolnav.

A zis el asa. Dar abia a iesit pe poarta imparatita, si el s-a si repezit cu o sea la odaia cu pricina, a scos un cal si a incalecat pe el.

— Cum sa te duc, stapane? Ca vantul ori ca gandul?

— Cum ti-e voia, calutule!

Si atunci, odata calul s-a inaltat cu Pescarus in aer, de l-au sosit pe imparatul cel tanar sudorile mortii. A avut noroc doar cu imparatita, ca a vazut tot de la biserica si a inceput sa graiasca cat a putut:

— Ho! ho! cal de zmeu, leu paraleu! Sa nu se clateasca niciun fir de par din capul si de pe carnea stapana-tau, ca o fi vai de oasele tale.

Si atunci s-a domolit calul, s-a lasat pe pamant si a venit cu voinicul in curte. Pescarus l-a dus in odaia lui.

Si tot asa a spus Pescarus si a doua si a treia zi, ca e bolnav. Iar cand pleca imparatita se plimba cu ceilalti cai.

Da tot suparat umbla.

— Acu ce mai ai, Pescarus, de tot umbli imbufnat? il intreaba intr-una din zile imparatita.

— Ia, ma gandesc si eu ca am avut niste parinti si nu stiu ce-or fi mai facand de atata amar de timp. Or fi mai traind, ori nu?

Si cand zice asa, incepe bietul Pescarus imparatul sa planga de nu-l mai putea opri nimeni.

— Nu mai plange. Ii zise imparatita, stergandu-i lacramile. Ca e plans fara rost. Ce om esti tu cand te gandesti la ala care te-a vandut pentru fata imparatului?

— Pai bine. Eu n-am inima?

— Bine, stai dar! graieste ea.

Iese afara, se uita in dreapta si-n stanga si, cum era nazdravana, a vazut tot si-a inceput sa graiasca:

— Uite, Pescarus! Maica-ta, in vremea asta, face de mancare. Fiindca ti-e dor de ei, du-te si, pan-o fi mancarea pe masa, tu o sa fii acasa la tine.

— Da bine, pe ce cal sa ma duc eu asa iute?

— Cum? Te faci ca nu stii?

Ii da apoi un cal, de manca nor, si-i graieste:

— O sa sosesti la ai tai tocmai bine, ca azi e nunta fetei pentru care te-a vandut taica-tau si, cum ii sosi acasa, au sa te pofteasca la nunta. Tu sa nu le strici voia; sa te duci, sa joci, sa petreci si sa faci ce vrei, dar la mine sa nu te gandesti; ca de-i face asta, mie are sa-mi fie fum si tie are sa-ti fie foc!

— Bine!

Cand s-a suit pe cal si cand s-a gandit la ai lui, a si fost la poarta lui tat-sau.

Pescarul, un mos si mai batran si mai garbov acum, ii iese inainte si-i saruta mana.

— Ce poftesti, inaltate imparate?

— Ia, as dori sa raman aici putina vreme. Nu vrei sa ma gazduiesti?

— S-avem iertare, maria-ta, dar nu putem, ca suntem tare sarmani. Ati venit, pesemne, la nunta imparatului nostru; duceti-va acolo, ca n-avem putere sa va onoram.

— Ba primiti-ma, primiti-ma, se roaga el - si asa il primesc oamenii.

Nu-i vorba, cand graia cu dansii, i se furisa voinicului cate-o lacrima pe obraji.

Tocmai facusera mancarea. El intra in casa unde deschisese ochii pentru intaia oara, si oamenii l-ar fi poftit la masa, dar li-era rusine. El insa a stat. Din vorba in vorba, Pescarus i-a intrebat:

— Da bine, mosule, dumneavoastra n-aveti copii?

— N-avem, zice mosul, da ofteaza lung si-si sterge lacramile cu maneca camasii.

— Ba, zice baba, am avut unul si ni l-a luat Dumnezeu.

Si plangand si ea, spune tirisenia din fir pana-n ata.

Asculta Pescarus imparatul, incepe sa lacrameze si nu mai poate rabda.

— Daca l-ati vedea pe feciorul dumneavoastra, l-ati mai cunoaste?

— Cum sa nu-l cunoastem, daca ne e fecior, os din oasele noastre? Da o fi murit de mult, mititelul!

Se scoala atunci de pe talpa imparatul cel tanar, se duce langa batrani si le saruta mainile.

— He, tata, tata si mama! Aflati ca chiar eu va sunt feciorul nascut din bob de piper si vandut pe nestiute calugarului pentru peste cu solzi de aur.

Si le spune apoi tot ce a patit si cum a ajuns.

Batranii, cand au auzit, nici nu mai stiau pe ce lume sunt. Au plans si au ras de bucurie, si apoi au cazut in genunchi, de au multumit lui Dumnezeu cu lacrami ca le-a adus si lor bucurie in casa, dupa atata amar.

Pe urma, cand s-au mai dessumenit ei si cand s-a zvonit in sat despre sosirea lui Pescarus, uite ca imparatul locului, cel care ceruse odata pestele cu solzi de aur, trimete stafete, sa-i vie si feciorul mosului la masa.

— Nu sunt sluga, sa trimeata dupa mine ca dupa slugi, ci sunt imparat; asa sa spui stapanului tau, graieste Pescarus imparatul.

Si daca a auzit asa, a venit la casa mosului chiar imparatul socru:

— Hai, maria-ta, ca am sosit chiar eu! a grait el catre Pescarus.

L-a luat in trasura si l-a dus la nunta.

Acolo a mancat voinicul, a jucat si a petrecut. Cand era insa toiul petrecerii, ce se gandeste? „Doamne, daca ar fi aici si nevasta-mea? ce bine ar fi!”

— Aici sunt; am sosit! s-a auzit atunci glasul imparatitei de la palatul fermecat. Numai te-ai gandit si am venit. Ce vrei? l-a intrebat nevasta-sa, care rasarise in carne si oase acolea inainte-i.

— Sa jucam amandoi.

Au jucat ce-or fi jucat, si pe urma l-a luat imparatita pe Pescarus de mana si a plecat cu el printr-o gradina a socrilor. Au stat apoi la umbra unui pom, l-a pus pe Pescarus nevasta-sa cu capu-n poala-i si l-a adormit. Apoi, pe cand mana el porcii la jir, imparatita i-a scris un ravas cu aceste vorbe:

„Ai facut rau ca te-ai plecat tatalui, celui care te-a vandut pentru fata imparatului vostru. Si ai facut si mai rau ca te-ai gandit la mine. Vei sti dar ca, pentru greseala ta, eu ma duc si te las asa cum te vezi. Daca in vreme de trei ani si trei luni nu ma gasesti, eu ma marit cu altul.”

Apoi imparatita lasa ravasul acolea langa el si, la un semn, ii piere lui Pescarus si calul care-l adusese de la atatea departari si hainele mandre, lasandu-l in trente. Pe urma fuge si ea.

Cand se scoala Pescarus imparatul, colea pe la pranzisor, il cuprinde jalea, nenisorule! Nu nevasta, nu cal, nu haine. Doar ravasul, care-i arata toata soarta de aci inainte, si trentele in care era inhaimurat.

Ce sa faca el acum? Ca cine stie cata departare era de aci pana la palatul fermecat, acolo unde alt picior din imparatia in care se gasea acum nici nu calcase vreodata!

„Si dupa bucurie, intristare”, isi zice el, aducandu-si aminte de vorbele imparatitei, si plange. Plange, de nu-l poate opri nimeni.

In starea asta, se duce la taica-sau. Acolo se tanguiesc si parintii de focul lui Pescarus, dar pescarul da sa-i tie inima:

— Lasa, tata, ca o sa ramai cu sculele mele de pescarie si n-ai sa te prapadesti tu!

— Eu? Ferit-a sfantul! M-oi duce in lumea mare, sa-mi gasesc nevasta. Aci am venit doar sa-mi iau ziua buna.

Parintii, biet, ce sa-i faca? Au mai tras ei o toana de plans, dar n-au putut sa-l opreasca. Atata doar ca la plecare i-a dat si ma-sa o azima intr-o pereche de desagi, sa nu-i moara de foame odorul.

Acu Pescarus, daca a plecat iar la cale lunga, s-a dus, s-a dus, pana intr-o vale. Era pe-acolo un frig, de-i dardaiau falcile, si in departare o zare de lumina. Cand vazu asa, se bucura omul, socotind ca doar-doar o fi niscai foc si s-o mai incalzi. Da unde era pomana aia?

Acolo era o moara. Intra inauntru, si morarul, un mosneag adus de multimea anilor si a nevoilor, ridicandu-si genele cu carjile, ca sa poala vedea, il intreaba:

— De unde esti, flacaule?

— Din cutare loc.

— Pai ce cauti pe-aici?

— Ia, cautam si eu o baja de foc. Sa ma incalzesc.

— Hei, tata, zice mosneagul, norocul tau te-a adus prin aceste locuri, ca moara asta este a unei zmeoaice care mananca oameni. Nu vezi? Macin la oase din oamenii pe care i-a mancat. Cum te-o vedea, te-o manca si pe tine, ca nu i-a scapat unul. Pe mine m-a vazut cu un picior in groapa si cu altul afara, si d-aia m-a mai lasat, sa-i macin oase, ca sa-si faca faina pentru paine din ele.

— Vai de mine! se tanguie Pescarus si, pe cand se gandea incotro s-o ia, uite ca vine zmeoaica, care, uitasem sa va spun, nu era alta decat mama zmeilor ucisi de el la palatul fermecat.

— Iii! Da frumos si gras mai e! zice nametenia cand il vede. Fripturica ca asta, mai rar!

Si pune sa incalzeasca cuptorul.

Il inchide apoi intr-o odaie, de unde nu mai putea iesi Pescarus, si mai iese pe vale.

Bietul voinic! Umblase el cat umblase, dar acu i se infundase! Isi astepta moartea si se ruga lui Dumnezeu sa faca vreo minune cu el; cand, cum se bocea de mama focului, uite o musca ii vine pe la nas. O da incolo, dar musca iar vine si a doua oara; iar a treia oara ii graieste asa:

— Nu ma mai goni, voinice, ci, daca vrei sa-ti fie bine, asculta-mi sfatul!

— Ce sfat?

— Uite. Toata puterea zmeoaicei, care o sa se repeada sa te imbuce in seara asta, sta in cei trei dinti pe care ii mai are. O sa vie ea intai sa te imbratiseze si sa te sarute. Tu insa, cand s-o apropia, sa-i lipesti o palma zdravana, ca asa o sa-i saie cat colo un dinte. Si tot asa sa faci si maine si poimaine sara, ca i-or sari toti dintii si-i scapa cu viata, ca sa-ti vezi de cale unde te mana dorul. Ai inteles?

— Inteles, zice el, multumind cu lacrami in ochi. Ca tot mai avea un pic de nadejde.

Si cum nu era el sa asculte de musca, care il indemna sa scape de moarte, la care nu se duce nimeni cu bucurie, oricat de batran ar fi? Stii ce spune cantecul:

De-ar fi moartea ca mandra,

M-as duce singur la ea;

Dar moartea-i intunecoasa:

Nu-i ca mandra de frumoasa.

D-aia, cand vine zmeoaica si-l saruta, odata se smuceste Pescarus din bratele ei si in graba ii trasneste una, ca vede cotoroanta numai stele verzi: pleosc! peste falca, de-i sare un dinte.

— Iarta-ma, voinice, zice ea. Ca ti-oi darui o pereche de papuci.

— Pai ce sa fac cu ei?

— Unde-i gandi, te-or duce in pripa, ca vantul si ca gandul.

O lasa, si zmeoaica ii da papucii, dar nu-i da drumul de la moara, ca tot avea gand sa-l manance.

A doua sara iar vine nametenia, si Pescarus, dupa sfatul dat de musca, ii mai carpeste o palma de vede hoanta stele verzi si-i mai sare un dinte.

— Iarta-ma, omule, ca ti-oi mai da un bici.

— Cu asta ce sa fac?

— Cand ii plesni din el, nici fiara, nici om, nici dusman, nici piedica… nimic, nimic nu-ti mai sta in cale.

O lasa si acum. Iar nametenia ii da biciul. Aflase insa ca el i-a omorat feciorii, si tot ii purta sambetele.

Si a treia oara vine zmeoaica, cu o gura cat o sura, sa-l soarba si sa-l inghita. Da Pescarus se tine zdravan si acum si… plesneste pe zmeoaica asa de puternic, ca-i sare si singurul dinte ce-i mai ramasese in gura.

— Aoleo! racneste nametenia; lasa-mi zilele, voinicule, ca ti-oi da o palarie.

— Ce sa fac cu ea?

— Cu asta, cand ii pune-o in cap, nimeni nu te vede. Poti chiar sa stai la masa cu altii si n-au sa te vada.

Apoi zmeoaica, ramasa fara putere, incepe sa se aoleasca, de se cutremurau imprejurimile si se cam duce pe aci incolo.

Iar Pescarus plesneste din bici, de cad jos zidurile in care era inchis, ia palaria si papucii: apoi, cu biciul in mana, pleaca la drum, dupa ce-si ia ziua buna de la musca, careia ii multumeste cu lacrami in ochi.

Acu merge Pescarus cat merge, pana la o raspantie. Aci se gandeste:

— Ia sa vad, nene, mi-or folosi la ceva toate lucrurile de la zmeoaica?

Pune papucii in picioare, ia biciul in mana si palaria pe cap… pe urma, ce sa vezi dumneata? Numai cand se gandeste unde-l mana dorul, se si trezeste Pescarus in curtea caselor nevesti-sii, imparateasa de la palatul fermecat.

Tocmai atunci, insa, se implinisera trei ani si trei luni. Imparatita il asteptase cat asteptase, mult si bine, pana cand, vazand ca se implineste veleatul si el nu mai rasare de nicaieri, se logodise cu altul.

Cum e d-acu intr-o saptamana, era nunta.

Ce sa faca voinicul? Isi pune palaria in cap si se duce de se amesteca printre slugi: mananca, bea si doarme cu ele, fara sa-l poata vedea cineva. Ba auzea si vorba si sfatul tuturor.

Acu imparateasa, dupa ce s-a despartit de sotul ei, a nascut un fecior frumos, frumos, si asta semana cu Pescarus ca doua picaturi de apa.

Si, vezi dumneata, copilul - pesemne unde era din sangele lui - il vedea si-l cunostea, chiar cu palaria in cap sa fi fost.

— Mama, uite tata!

— Unde e, maica?

— Uite-l.

Se uita imparatita incoa, se uita incolo, cauta prin curte, cauta si slugile, degeaba.

Daca nu-l gasesc, isi vad oamenii de treaba.

Cand sa se culce, fecioru-sau iar:

— Mama, tata!

— Unde-i, mama?

— Uite-l.

Iarasi il cauta toti, si daca nu-l gasesc, incep sa se mire:

— I se nazare copilului, ce sa-i faci?

Da in sara dinaintea nuntii, cum face, cum drege Pescarus, ca atunci cand sa se culce isi ia palaria din cap si-l zareste un batran, care spune imparatitei:

— Uite, maria-ta, e colea dupa soba unul trentaros. L-am vazut eu. Ala o fi tatal baiatului, ca prea seamana.

— Nu se poate una ca asta.

Il cauta ea, dar nu-l gaseste, ca Pescarus iar isi pusese palaria in cap.

Vine ziua nuntii. Cand era petrecerea mai in toi, copilul, numai el, vede pe Pescarus si incepe sa planga:

— Mama, tata!

— Ce tot spui tu, mama?

Si incepe sa-l bata pe bietul copil, care tipa de sarea camasa de pe el.

Acu, dumineca, pleaca imparatita la biserica cu logodnicul, sa se cunune; si se tot duc, cu mare alai.

Cand la mijloc de cale, odata le rasare-n cale Pescarus imparatul in carne si oase; le opreste trasura si le graieste:

— Ho, ho, ho! Unde va duceti? Mai sunt si eu pe-aici.

Sa vezi atunci! Se strica tot cheful nuntii; apoi ia imparatita pe Pescarus de mana, ca-l cunoscuse, si vine cu el la palat, unde se afla tot ce a patit.

Preotul astepta la biserica, sa faca cununia si, daca vede ca nuntasii intarziaza, odata trimete vorba: „ce mai asteptati?”

Care nu fu insa mirarea celor de la biserica, cand vazura pe imparateasa venind singura-singurica!

— Parinte, mai incet cu cununatul; sa mai stam, sa ne dam sfatul. Daca esti capul legii, rogu-te, da-mi un sfat.

— Ce sfat?

— Uite, am avut o incuietoare cumparata de la un negustor si s-a intamplat, dupa vreme multa, ca am pierdut cheia. Am cautat, am cautat si, daca am vazut ca n-o mai gasesc, am facut alta noua. Ce se intampla insa? Cand sa descui cu cea noua, am gasit cheia cea veche. Acu pe care s-o opresc?

— De, maria-ta, zice preotul. Buna ar fi si a noua, c-o fi mai de targ; dar e mai buna a veche, ca se potriveste. Si-apoi e buna vorba din batrani, maria-ta: „paste iarba pe care o cunosti!”

— Asa? Vezi, sfintia-ta, d-aia n-am venit aici cu logodnicul, ca mi-a sosit barbatul cel dintai, acela care v-a inviat pe toti si a rapus pe cei doisprezece zmei. Acu e bine sa ma cunun cu asta noul?

— Nu e bine, maria-ta!

Si atunci, cand a auzit vorbele astea, s-a dus logodnicul imbufnat in treaba lui. Iar imparatita si cu Pescarus au facut alta nunta, si mai mandra si mai frumoasa.

Ba, de randul acesta, au adus la palat si pe mosul si pe matusa, parintii lui Pescarus, sa tot traiasca!… Iar binele si belsugul din casa lor da-l, Doamne, la toti dusmanii mei; dar da-mi-l si mie.