A fost odata o fetita care locuia impreuna cu mama ei intr-o casuta din padure. Fetitei i se spunea Scufita-Rosie, pentru ca, de fiecare data cand iesea din casa, isi punea pe capsor o scufita rosie ca focul.
Intr-o dimineata, mama puse intr-un cosulet un cozonac si o sticla cu vin si o trimise pe Scufita-Rosie la bunicuta ei, care era bolnava.
– Si, te rog, nu uita: nu zabovi pe drum la vorba cu necunoscuti si nu te abate de la carare! o povatui mama, la plecare.
Fetita insa uita repede sfaturile mamei. Se gandi sa-i duca bunicii niste flori, asa ca se abatu din drum ca sa culeaga vreo cateva. Deodata, dintr-un tufis, sari drept in fata ei un lup viclean!
– Unde mergi, fetito? o intreba el mieros.
– Ma duc la bunicuta mea, la casa aflata in paduricea de brazi, ii raspunse Scufita-Rosie, speriata. Ii duc cozonac si o sticla cu vin, sa mai prinda puteri. Ca e cam bolnava, saracuta...
Fara sa mai piarda timpul, lupul o apuca pe o scurtatura si, nu dupa multa vreme, se infintisa la casa bunicii. Batu la usa si, dupa ce isi prefarcu glasul cat sa semene cu cel al nepoatei, spuse:
– Bunico, sunt Scufita-Rosie!
– Trage zavorul si intra, draga mea! ii raspunse batrannica.
Cand il vazu pe lup in casa, bunica sari cat putu de repede din pat si se ascunse in dulap.
Lupul nu pierdu vremea. Isi puse pe cap scufia de noapte a bunicii, pe nas ochelarii ei, si se urca in pat. Apoi se acoperi cu plapuma si se puse pe asteptat. Nu trecu mult si la usa casei batu Scufita-Rosie.
– Trage zavorul si intra, draga mea! spuse lupul, prefacandu-si glasul in asa fel incat sa semene cu cel al bunicii.
Scufita-Rosie se uita tare mirata la bunica si intreba:
– Vai, bunico, dar de ce ai ochii si urechile atat de mari?
– Ca sa te vad si sa te aud mai bine, nepotică draga! ii raspunse lupul.
– Dar, bunico, de ce ai gura atat de mare? intreba fetita.
– Ca sa te pot inghiti mai bine! racni lupul, sarind din pat.
Scufita-Rosie tipa infricosata, luand-o la fuga ca sa scape de lupul cel hapsan. Un taietor de lemne, aflat prin preajma, auzi tipetele fetitei si veni intr-un suflet. Amenintandu-l cu toporul, omul il goni pe lup.
Apoi, cu ajutorul Scufitei-Rosii, o scoase pe bunica din dulapul in care se ascunsese. Bunica si nepoata ii multumira din suflet taietorului de lemne ca le scapase de lupul cel flamand, iar fetita adauga:
– Imi pare asa de rau ca n-am ascultat sfaturile mamei! Dar alta data n-o sa ma mai abat de la drum si nici n-o sa mai intru in vorba cu necunoscutii!
