Povestea Lui Furga Murga - Poveste scrisa (in format text)
✍️ Autor: Basm popular
📖 Tip: basm popular romanesc
👶 Potrivit pentru: copii de 7 ani in sus
⏰ Timp de citit: aproximativ 35 minute
Marime text:
A fost odata, dragii mei si a cui va are, a fost odata o baba saraca, saraca si avea numai o coliba mica, unde sedea si un copil cu care impartea bucuria, dar mai mult necazul vietii.
Biata baba lucra ziua la altii, si pe mult si pe putin, cum se nimerea, si astfel isi castiga de mancare si tolite pentru ea si pentru copilasul ei, ca alta ce putea staci; era bucuroasa ca poate sa si le castige fara a cersi.
Intr-o zi a dat baba copilasului trei bani si i-a zis: na banii astia, copile, si te du la pitar sa ne cumperi pita, dar ia seama sa nu-i pierzi, ca atunci nu vom manca, ca alti bani n-avem!
Copilul a luat banii si apoi tot intr-un picior fuga la pitar. Pe drum insa afla el o gramada de copii, ce se jucau cu o „rugace”2, stiti de cele cu coarne. Rugacea tot vroia sa zboare si copiii nu o lasau.
Dar copilul babei, fiind milos, zise celorlalti copii: nu chinuiti biata goanga, ca nu v-a facut nimica rau, mai bine dati-mi-o mie ca va dau un ban pe ea.
Si copiii bucurosi ii detera rugacea si copilul babei o lua frumos, o netezi si o baga in san, apoi pleca mai departe catre pitar.
Nu merse mult si iata alta gramada de copii. Copiii prinsera un „harce”3 si se jucau cu el. Copilul babei vazand bietul harce ca-i mai mort de ostenit, zise catre copii: mai copii, nu chinuiti bietul harce, ca nu v-a facut nimic, mai bine dati-mi-l mie, ca va dau un ban pe el.
Si copiii bucurosi il detera.
Copilul babei lua harcele, il netezi de la cap spre coada si-l baga si pe el in san, apoi pleca mai departe.
Pe drum iar afla o gramada de copii care se jucau cu un pui de sarpe. Sarpele tot voia sa se bage intr-o gaura si copiii nu-l lasau.
Cum ajunse copilul babei la ei, i se facu mila de puiul de sarpe si zise copiilor: mai copii, nu chinuiti puiul de sarpe, ca nimic rau nu v-a facut, mai bine dati-mi-l mie, ca va dau un ban pe el!
Copiii se invoira, primira banul si copilul babei lua sarpele si-l baga in san langa harce si langa rugace. Dar bietului copil milos nu-i mai ramase nici un ban ca sa cumpere pita, ca ii dase toti pentru lucrurile din san. N-avea deci la ce sa se mai duca la pitar. Se intoarse acasa la mama-sa si in loc de pita goli din san rugacea, harcele si puiul de sarpe.
Mama-sa, adica baba, cum vazu bidiganiile aduse, se ingrozi de ele si intelegand ca nu a cumparat pita il ocari rau, ba il si freca o tara.
Copilul insa ii zise:
— Nu ma bate, maica, poate ca ne-o prinde bine odata si astea, nu stii!
Apoi copilul lua sarpele, ii dete de mancare ce biet avea si-l baga intr-o oala, iar harcele si ruga cea le baga si pe ele in alte doua olcute; puse olcutele pe o scandura a fargasului ce era deasupra ferestrelor si era oara de oara la ele sa vada ce fac, cum traiesc si cum dorm.
Ziua cand era cald, le scotea la soare, isi tragea bucatura de la gura, ca sa le dea lor si le invata sa asculte de vorbele lui. Cand striga el:
Da! rugace, gace,
Vin sa-ti dau pogace,
Ruga cea iesea din olcuta, intindea labele cele ca foarfecele si copilul ii da pogace, ori malai ce avea el si ruga cea manca si-i juca ca o papusa. Copilul nu mai putea de falos. Ba de la o vreme si mama-sa se imprieteni cu ele si radea si ea cand le vedea pe toate jucand si facand exitarul ca catanele.
La harce striga copilul asa:
D-auzi, harce micucele,
Vin de manca jumerele.
Si harcele pe loc se suia cu piciorusele dinainte pe dunga olcutei, se scarpina cu ele pe la bot si
Sucea mustacioare
Si-astepta-mbucaturioare.
Si copilu-i salta inima vazand cum mananca „vitisoarele” lui si le mergea bine. Pe sarpe il dezmierda copilul asa:
Vin, sarpe balaur,
Cu solzii de aur,
Vino pan’ la mine,
Sa ma joc cu tine.
Si puiul de sarpe, cum auzea glasul copilului, suiera una si iesea cu capul afara, iar limbile si le ascutea catre copil in semn de bucurie.
Copilul ii da de mancare si apoi se juca cu el. Dupa ce crescura toate vitisoarele lui, cum le zicea el, mai mari, le striga numai si ele ieseau din olcute, veneau la copil si el se juca cu ele, cum se joaca un copil cu alti ortaci de-ai lui.
De la o vreme sarpele crescu asa de mare, ca nu mai incapea in olcuta, si copilul il baga intr-un ciubar si mai apoi, dupa ce tot crestea ca din apa, il baga intr-o cada mare.
Si copilul salta de bucurie cand il vedea mare si suierand ca un voinic, de se cutremura coliba.
Baba, mama copilului, se imprietenise si ea cu bidiganile astea asa de mult, ca acum parca nu se simtea asa saraca ca mai-nainte si nu strica voia copilului nici pentru toata lumea. De mergea copilul undeva, mama-sa grijea de vitisoare si le hranea si le scotea la soare sa se joace si-i era si ei inima la loc, vazand ca acum nu e asa singura, asa parasita de toata lumea ca pan’ aci. Si copilul cand venea o intreba:
— Maicuto, ai dat la vitisoare de mancare?
— Am dat, puiul maichii!
— Le-ai scos la soare?
— Le-am scos, maichii!
Si copilul ii sarea in grumaz si o saruta, iar mama-sa il netezea pe cap, se uita tinta in ochii lui, apoi il saruta si i se parea sa-l manance, de bucurie. I se parea ca asa copil ca ea n-are nime in toata lumea si nu l-ar da nici sa-i fi dat cineva un colt de tara. Asa traira multa vreme fericiti.
Dar intr-o zi sarpele incepu a suiera mai tare ca de obicei si copilul indata se duse la el si-l intreba:
— Dar ce-ti lipseste, dragul meu? Au nu ti-am dat toate indeajuns cate ti-au lipsit?
— Ba mi-ai dat, stapane, mi-ai dat toate indeajuns si-ti multumesc, numai mi-a venit si mie dor de tata, de mama si de fratii mei, ca de mult nu i-am vazut, si apoi mi-a venit si mie vremea, stapane, sa ma insor si in tara mea e mireasa mea. Te rog dara, da-mi voie si slobozenie ca sa merg acasa!
— Te slobod, puiul meu, raspunse copilul, desi fara tine as fi cu o bucurie mai putin, dar nu voiesc sa-ti stric voia…
Atunci sarpele ii zise:
— Bine, stapane, iti multumesc, dar te rog sa mergi cu mine, ca uite mi-e urat singur si eu vreau ca tata si mama sa-ti rasplateasca marea binefacere ce mi-ai facut!
Si copilul ii zise:
— Bine, puiul meu, merg, cum sa te las singur cale asa departe. Asteapta numai.
Si copilul se duse la maica-sa si-i spuse gandul sau, rugand-o sa-i faca o turta pentru drum si sa-i gate traista.
Mama-sa, cand il auzi vorbind asa, se intrista mult si-l ruga sa nu plece pe o asa cale lunga si primejdioasa si pe ea sa o lase acum la batranete singura numai cu dorul.
Dar copilul ii zise: maicuto, ramai dumneata cu celelalte vitisoare si ingrijeste de ele pana vin eu, ca eu ma grabesc si nu zabovesc si cand voi veni, bine de noi va fi; eu acum trebuie sa plec, ca nu pot lasa puiul nostru singur.
Apoi copilul, sarutand mana mamei sale, lua traista la grumaz, bata in mana si cu sarpele dupa el pleca la drum, iar biata mama ramase singura cu ochii uzi de lacrimi si cu inima zdrobita, si ii petrecu in zare pana picura de nu-i mai vazu.
Si se duse copilul cu sarpele dupa el, se duse trei zile de vara din zi pana-n seara, si apoi alte trei zile si mai treizeci si trei, pana ajunsera la marginea unei paduri. Acolo odihnira la umbra unui copac mare. Copilul scoase mancarea din traista, manca el si dadu si sarpelui, apoi baura apa dintr-un izvor si se intinsera sa traga un puiut de somn. Dupa ce se trezira, iar apucara drumul lung prin padure, pana ajunse la cealalta margine a ei.
Aci zise sarpele catre copil:
— Stapane, acusi ajungem la o apa mare si daca o vom trece si aceea, am ajuns in tara mea; de aci nu e departe casa parintilor mei. Cand vom ajunge acasa insasi ma vor vedea parintii, ei de bucurie te vor inghiti, dar tu sa nu te sperii, ca iar te vor lepada inapoi, mai frumos si mai voinic de cum esti. Si apoi cand te vor intreba ca ce ceri pentru ca ai ingrijit, de mine, tu sa nu ceri alta, nici aur, nici argint, ci sa ceri „margeaua” de dupa maseaua tatei, ca aceea e fermecata si cu ea poti face ce voiesti si ce gandesti, numai sa sufli peste ea de trei ori.
Atunci sarpele se scutura o data si dintre solzii lui iesira aripi si zise copilului:
— Stapane, suie-te pe mine!
Si copilul se sui pe el si sarpele zbura cu el si trecura apa ca fulgerul pana de cealalta parte. Acum erau in tara serpilor. Pe unde mergeau si se intorceau, numai de serpi dau, dar nici unul nu era frumos si voinic ca puiul copilului. Pe la amiaza ajunsera la curtile imparatului serpilor, ca puiul copilului era chiar copilul imparatului serpilor.
Cum il vazura ei pe copilul lor intrand pe poarta, ii sarira inainte, il imbratisara si-l sarutara, apoi il intrebara ca ce a patit si cum a ajuns aci.
Sarpele le arata pe copil, spunand ca el este mantuitorul lui.
Atunci imparatul serpilor de bucurie il inghiti pe copil, dar iar il scoase afara mai frumos de cum fusese. Apoi il inghiti imparateasa serpilor si iar il scoase afara mai frumos de cum fusese.
Dupa aceea imparatul serpilor il intreba pe copil:
— Mai voinice, ce ceri tu pentru binefacerea ce mi-ai facut, pastrandu-mi si aducandu-mi aici copilul meu, ce-l credeam pierdut?
— Ce sa cer? - raspunse copilul - ca aur si argint nu pot duce, ca e greu si calea e departe, dar daca vrei ca totusi sa-mi faci un bine, sa te pomenesc, da-mi margeaua de dupa maseaua ta si voi fi indestulat!
Si cum auzi sarpele ce cere copilul, se manie si inghiti copilul si nu mai vru sa-l lepede afara.
Atunci puiul de sarpe se ruga cu lacrimi in ochi de tatal sau, ca sa-l scoata afara si sa-i implineasca dorinta, ca fara copil nici ei n-ar avea pe copilul lor. Si se indura imparatul serpilor si-l lepada pe copil afara si mai frumos de cum fusese si, dandu-i si margeaua ceruta, il lasa sa se duca.
Puiul de sarpe merse cu el si-l trecu apa pana dincolo, apoi sarutandu-se se despartira. Puiul de sarpe se intoarse la tatal sau, iar copilul lua drumul inapoi pe unde venise.
Cand ajunse la marginea padurii, unde odihnise mai inainte, voi sa cerce puterea margelei, de-i asa cum spusese puiul de sarpe, si gandi sa se faca o casa mare plina de tot felul de bunatati si… minune mare, toate se facura pe loc si asa cum dorea el.
Si copilul se puse dupa masa, manca si se ospata si pleca iar la drum lasand casa asa si pentru altii, ce s-or fi abatand pe acolo.
Si copilul, dupa multe zile, ajunse acasa si afla pe mama-sa suparata si cantandu-se dupa el, ca dupa un mort.
Dar cum isi vazu odorul venind mai frumos de cum fusese, jalea i se schimba in bucurie, il saruta si-l dezmierda si iar era fericita stiindu-l aproape de ea. Intr-o zi, ce-i pica copilului in gand, zise catre mama-sa:
— Maicuta, e greu sa fii singur in lume, ca trebuie multe facute si dumneata esti batrana si slaba si nu le poti face. Eu unul singur ce pot face? Ca nu-i unul ca doi si nici doi ca trei. Deci, maicuta, uite ce m-am gandit eu, sa te mai scap de la necaz: ada-ti dumitale o nora in casa, si mie o muiere cuminte si harnica, ca destul ne-am necajit noi pana acum singuri! Ce zici, maicuta? Fi-o bine?
— Bine, maichii, bine, dar ma tem ca noi cum ni-s saraci, nime nu ne-o da fata, ca uite nici casa nu avem si stii
Cum e la omul sarac,
Nime nu-i face pe plac.
Din sat de la noi, nime nu ne-o da fata, ci sa mergem poate intr-alt sat unde nu ne cunosc asa de-aproape.
— Ca nici nu te man eu, maicuta, in petit in sat, ca mie nici o fata din sat nu-mi place, ci te imbraca frumos si sa te duci chiar la imparatul sa-i ceri fata pentru mine!
— Aoleu! maichii! dar smintit esti, ori ce alta poate sa fie pe capul tau; dar cum cutezi tu sa si gandesti la asa ceva? Tu, care esti cel mai sarac din sat, tu, un zdrentaros, cu o baba ca vai de mine. Doamne, apara-ma, copile, ca-mi fac cruce cu mana stanga, dar ce ganduri te bat! Iaca m-oi duce eu colea in satul vecin la un om de seama noastra, dar nu sa te inalti in nori unde nu e de noi, ca vom cadea de toti neom sparge!
— Ba, maica, nu vom cadea, eu stiu ce stiu, maica. Dumneata ai sa te duci chiar la imparatul si sa-i ceri fata, si de ti-o da, ca eu am putere mai mare ca el, si ca sa vezi, maica, si sa ma crezi, iaca doresc ca dumneata sa ai haine frumoase, ca muierea chinezului de la noi, sa te imbraci cu ele si sa pleci numaidecat in petite!
Si copilul babei, zicand astea, sufla peste margea de trei ori, si pe loc veni in mijlocul colibei o masa incarcata cu mancari si bauturi alese si o lada indesata de haine frumoase, cu poale curate, cu papuci cu copcii, cu marami de matase, cu pieptar, cu oglindute, cu margele si zghiordane cu salba la grumaz, cu oprege si catrinte, tesute numai cu fir si ibrisin, cu pui si perti de-ti fugeau ochii de pe ele.
Si se minuna baba de lucrurile astea si parca visa, asa i se facea pe dinaintea ochilor. Si mancara ei din masa incarcata de bunatati si se imbraca baba frumos ca o nevasta tanara si se uita in oglinda sa vada cum i se sade, ca asa haine nu imbracase ea niciodata; numai salba de la grumaz si de pe cap si zghiordanele nu le lua, ca erau prea din cale afara frumoase si ea era prea batrana pentru ele si nu se potriveau.
Si apoi iar se uita baba in oglinda ce o aflase in puiul lazii si se mira si ea de norocul ce dase peste dansa.
Si pleca baba in petite la imparatul, dar tot parca un ghimpe ii sta pe inima, si cand se apropie de palatul imparatului i se muiara picioarele, inima incepu a i se bate cu putere si de nu afla la poarta un scaun sa se odihneasca, ar fi cazut de pe picioare, asa slabeata o cuprinsese. Nici nu indrazni sa se bage inauntru si stete acolo afara pana innopta.
Atunci se duse la casa cu turn, unde sedea imparatul, ca acolo vazu lumina inauntru si striga la fereastra:
— Inaltate imparate, am venit sa-mi dai fata dupa feciorul meu!
Si zicand acestea o lua tot de-a fuga catre casa. Imparatul auzi vorbele babei, deschise fereastra sa vada cine striga, dar nu vazu pe nimeni si i se paru ca nu strigase aievea nimenea, ci lui numai i se paruse asa.
A doua noapte iar veni baba si striga la fereastra imparatului:
— Inaltate imparate, sa-mi dai fata dupa feciorul meu, si iar o lua la picior.
Imparatul auzise acuma bine, nu ca in noaptea trecuta, ba auzise chiar si fata lui si deschisera ferestrele, dar fiind intuneric nu vazura pe nime, caci baba o stersese ca fulgerul, ca de frica ce nu face omul!
Atunci imparatul, care acuma cunoscuse aievea ca strigase cineva, puse pazitori, ca sa strajuiasca si sa prinda pe cel ce va mai striga la ferestrele sale, sau se va apropia de ele.
A treia noapte iar veni baba, ca nu avea pace de copil, si striga la fereastra:
— Inaltate imparate, sa-mi dai fata dupa feciorul meu!
Atunci pazitorii care stau la paza in ascunzisurile lor, pusera mana pe ea si pe sus o dusera inaintea imparatului. Cand o vazu, imparatul ii zise:
— Vai! Baba slaba, dar cine esti si ce vrei? Si ce ma nelinistesti noaptea strigand pe la ferestrele mele?
— Sa traiesti, inaltate imparate, zise baba, m-a trimis copilul meu in petit la fata mariei tale, dar eu nu am indraznit sa ma arat pe fata, ca mi-s baba slaba, iar maria ta o fata luminata.
— Bine, babo! Eu am o fata de maritat, iar tu precum zici ai fecior de insurat; e lung drumul de suit de la tine pana la mine, dar vom vedea de va fi vrednic de fata mea. Sa-ti trimiti dara feciorul aici, sa-l vad si eu si fata si, de-i va placea, ne-om incuscri, iar de nu, va plati cu capul sau cutezarea sa!
Si iesi biata baba din casele imparatului, si cuvintele din urma „va plati cu capul sau cutezarea sa” nu-i mai ieseau din urechi.
„O sa raman fara fecior, isi zise baba in sine; stiu ca imparatul isi va cauta un ginere din neam mare, si copilasul meu, frumusel ca un inel, o sa piara in furci ca un facator de rele. Voi starui pe langa el, sa se lase de ast gand afurisit. Ne-om alege noi o fata de postavul nostru si vom trai cum vom putea ca toti oamenii saraci”.
Cu gandul acesta ajunse baba acasa. Feciorul ii iesi inainte si o intreba:
— Ai fost, maicuto? Ce a zis imparatul?
— Ce sa zica, puiule! Ma tem ca nu vei pati bine. A zis imparatul sa mergi sa te vada si, de-i vei placea si lui si fetei, bine, de nu, vei plati cu capul cutezarea ta; iu! maichi! Parca un fior rece imi trece prin inima; lasa-te, tuce-l maica, lasa-te de gandul asta, ca merge maica colea in satul de dupa deal, la mosu Stanimir si-ti peteste fata lui, ca e de panura noastra; o sa traiesti bine, ca-i fata buna si frumoasa; nu te duce cu gandul asa sus, tuce-te maica, puiul maichii, ca ma tem ca o fi rau de tine. De mine ma las, caci si asa is batrana acusi de muche, numai mi-e jale de tineretile tale sa pieri in furci ca un facator de rele. Asculta pe maicuta ta, numai acuma, numai o data…
Dar feciorul ii zise:
— Maicuta, nu te teme, nu avea frica de mine, mie alta fata nu-mi trebuie, ci numai fata imparatului; eu is vrednic de ea, vei vedea acusi ca, o sa fiu ginerele imparatului; nu te tangui pentru mine, eu stiu ce stiu eu si bine are sa fie!
— Numai mie mi-i frica si mi-i jale dupa tine! - raspunse baba.
Si copilul se imbraca frumos, isi lua margeaua, saruta mana mamei sale si pleca la imparatul. Cum ajunse acolo, imparatul il intreba:
— Cum te cheama, voinice?
Copilul raspunse:
— Furga-Murga, maria ta!
— Dar ce ai invatat tu? Ce stii? il intreba din nou imparatul.
— Stiu toate - raspunse copilul - de ce ma cauti is vrednic. Porunceste maria ta, si eu pe loc ti-oi implini toate voile!
— Vom vedea, zise imparatul. O fata de imparat nu se poate capata asa usor, si sa stii ca atunci o vei avea, cand vei face pana dimineata case ca ale mele peste drum, ca sa nu-i fie urat fetei mele: altfel sa stii ca de furci vei avea parte.
— Bine - zise copilul - si imparatul il baga intr-o casa mare si puse slugile ca sa-l ospateze bine cu ce-i pofteste inima. Copilul era vesel, ca stia ca la el toate-s cu putinta.
Cand fu colea catre ziua se pomeni copilul din somn, sufla peste margeaua de trei ori, gandind sa se faca peste drum case ca ale imparatului si toate se facura asa cum poftea el.
Dimineata o slujnica vazu mai inainte casele si alerga la imparatul sa-i spuna minunea. Imparatul cum o auzi vorbind, ceea ce el nu credea, ii trase o palma asa de piparata, ca slujnica cazu jos moarta.
Se spaimanta si imparatul de fapta sa si deschise fereastra sa vada de e asa cum zisese slujnica.
Cand colo, era asa, adevarul curat. Casele de peste drum straluceau in lumina soarelui, mai mandru decat casele sale, si se minuna imparatul si-i paru rau ca omorase slujnica.
Deci puse de-l chema pe Furga-Murga si-i zise:
— Voinice, vad ca ai putere mare, dar sa stii ca nici acum nu-ti pot da fata mea de muiere, pana nu invii pe slujnica mea ce a murit, caci moarte cu nunta cine a vazut, si pana nu vei face de la casele mele pana la ale tale doua poduri, unul de aur si altul de argint, ca sa mearga fata mea pe ele de la mine pana la tine. Si minunile astea sa mi le faci pana dimineata, altfel nu-i bine de tine!
Si iar puse sa ospateze pe Furga-Murga cu bere si mancare ca pe un imparat.
Cand fu colea de catre ziua, copilul iar sufla peste margea si dori sa fie cum zisese imparatul, si iata ca se facura podurile, unul de aur si altul de argint, ce impreunau casele unele cu altele, iar slujnica se pomeni ca dintr-un somn greu, se freca la ochi si spuse ca a visat un vis foarte frumos.
Cica a fost intr-o gradina mare, plina de carari drepte si largi. Pe de o parte si de alta a drumului erau flori frumoase de toate culorile, pomi roditori, iarba verde, fantani ce aruncau apa in forma de raze drept in sus, din care se stropeau florile si pomii si iarba verde. Pomii erau infloriti si o multime de pasari zburau printre crengile lor si cantau cantece frumoase; si o multime de albine zbarnaiau incoace si incolo prin florile pomilor si era asa de bine si asa de dulce traiul pe acolo, ca acum ii pare rau ca s-a pomenit…
Si un imparat mare cu imparateasa se prepurtau pe acolo tinandu-se de mana si, incotro priveau, toti li se inchinau lor si ii ascultau.
Si un soare luminos incalzea lumea pe acolo si oamenii ce erau pe-acolo sedeau la umbra pomilor pe scaune de aur si se desfatau in mirosul florilor, in cantecul pasarilor, in ciripitul randunelelor, in zbarnaitul albinelor, in murmurul apelor… Si era asa mandrete pe acolo cum ochiul omului asa ceva nu a vazut, cu mintea sa nu poate cuprinde si nici cu vorbe nu se poate spune.
„Si-mi pare rau, de o mie de ori rau, ca m-ati pomenit si nu m-ati lasat sa traiesc vesnic in acest vis al meu, in acest rai de fericire”.
Asa vorbi servitoarea dupa ce se pomeni, adica invie. Si dimineata, cum se crapa de ziua, imparatul se pomeni si deschise fereastra sa vada facut-a copilul cum poruncise el? Si daca le vazu toate facute asa cum dorise el, mult se minuna si alerga la slujnica sa vada inviat-a? Si daca o vazu, ba si auzi visul ei, pe loc chema pe Furga-Murga la sine si-i zise:
— Auzi, voinice, mai ai sa-mi implinesti o dorinta, cea din urma, si de o vei implini si aceasta vei fi ginerele meu, de nu, esti fiul mortii!
— Si care va fi aceea? intreba Furga-Murga.
— Un lucru mare, raspunse imparatul. Sa-ti spuna slujnica visul ei ce a visat pana a fost adormita si visul ei sa-l faci tu aievea.
Si slujnica incepu a-si spune visul si Furga-Murga o asculta pana la capat si apoi zise:
—Inaltate imparate, la mare grija ma bagi; eu voi cerca si se poate sa-l fac aievea…
Si imparatul isi cauta de treburi, iar Furga-Murga merse si el sa-si petreaca pana dimineata viitoare, cand era cea din urma cercare a sa.
Slugi si slujnice aveau sa-l serveasca cu ce poftea el, mai ales acum cand imparatul si toti ai curtii vazura ca Furga-Murga nu e om de rand, ci un vrajitor iscusit, sau un om de pe alta lume, care stie face minuni.
Dimineata viitoare, care fu mirarea tuturor, cand langa curtile imparatului se ridicasera niste gradini frumoase intocmai ca cele visate de slujnica imparatului. Si era asa mandrete in ele, ca si care nu se mai poate inchipui. Si vazu toate acestea imparatul si mult se minuna si zise lui Furga-Murga:
— Cu adevarat, voinice, mare mester esti, dar slujnica mea visase ca era pe-acolo si un imparat ce se prepurta cu imparateasa de mana si toti li se inchinau si ii ascultau; unde e acela?
— Inaltate imparate, raspunse Furga-Murga, acela sunt eu si imparateasa e fata ta, sotia mea.
— Asa sa fie! zise imparatul, tu esti vrednic de a-mi fi ginere!
Apoi cununa pe fiica sa cu Furga-Murga si facura o nunta, Doamne, numasa. La nunta veni si mama lui Furga-Murga, care nu mai inceta sarutandu-si nora si feciorul si simtindu-se cea mai fericita femeie de pe pamant. Ca asa si era si i se si cadea asa sa fie.
Si traira fericiti Furga-Murga cu sotia sa, o vreme lunga, dar stiti cum e in lume:
Dupa nor vine senin,
Dupa dulceata venin.
Asa si traiul lor fericit incepu sa se schimbe indata ce Furga-Murga afla ca sotia sa, inainte de a se cununa cu el, avusese dragut pe un arap, copil de imparat si el, dar urat, slutul lumii, negru si buzat, bun de intarcat copii mici cu el. Si fata imparatului prinsese dragoste cu el si urat asa, ca ajunsese la varsta aia si apoi stiti dumneavoastra ca:
Dragostea cea de demult
Nu prea poti ca s-o mai uiti.
Asa fu si aici. Cu toate ca Furga-Murga era un voinic zdravan si frumos si cate minunatii facuse, dar inchinata de fata nu putu uita pe arap si o data cand veni arapul pe la ei, fara ca Furga-Murga sa stie si dandu-si in vorba cu fata, o ruga sa-i spuna si ei in ce sta puterea barbatului ei, de face toate cate le voieste. Fata ii zise ca nici ea nu stie, ca nu vrusese sa-i spuna nici ei taina, de cate ori il rugase. Dar arapul naibii nu se puse jos, ci atata starui pe langa fata, iar fata pe langa Furga-Murga pana aflara secretul si rostul lui Furga-Murga.
Atata ii trebui arapului. El indupleca pe fata sa fure margeaua barbatului ei si sa i-o dea lui.
Si fata, proasta, cum dormea intr-o zi barbatul ei, ii lua frumusel margeaua si i-o dete arapului, dragutului ei.
Arapul de loc sufla peste ea si cugeta ca sa se mute casele si gradinile lui Furga-Murga in ostrovul marii, si el cu draguta sa sa fie acolo. Si se facura toate asa.
Si bietul Furga-Murga, cand se pomeni, se vazu iar in coliba lui si i se paru ca visase, dar pe loc isi aduse aminte ca totusi nu e vis, ci e lucru aievea. Isi cauta margeaua, dar nu o gasi. Acum pricepu el ca muierea il inselase, dar era prea tarziu si incepu si el a se intrista si a se gandi ca ce e de facut. Vazandu-l asa de ingandurat rugacea si harcele ii zisera:
— Stapane, de mult nu te-am vazut noi asa intristat ca acum! Ce poate fi? Spune-ne si noua, doar de vom putea si noi ajuta ceva, cum ingrijesti tu de noi de-atata vreme!
Si Furga-Murga le spuse necazul ce-l paste, si-i zisera rugacea si harcele:
— Las pe noi, stapane, ca dam noi de ea!
Si se luara la drum asa, mereut, mai pe jos, mai pe sus, tot pe urma fugarilor, pana ajunsera la mare. Aci, soarecele incaleca pe rugace si rugacea zbura cu el si-l trecu in ostrov, la casele arapului. Aci, soarecele incepu a roade usa dupa usa, pana isi facu loc in soba unde dormea fata imparatului cu arapul. Aci, se sui la ei in pat, dar margeaua era legata la cheutoarea arapului si fata era cu capul bas pe ea. Atunci harcele o musca oleaca de frunte, fata se scarpina si se suci cu capul in alta parte; atunci harcele roase cheutoarea, lua margeaua in gura si iesi afara. Iar rugacea care si ea s-a fost bagat inauntru, pe urma harcelui, se sui in pat la ei si-i manji si-i morceli cu baliga ei pe obraz si pe la gura si lasandu-i astfel batjocoriti, iesi si pleca cu harcele la drum. Ajungand la apa, iar se sui harcele calare pe rugace si trecura la tarmurile dimpotriva.
Dar zburand ei asa peste apa, incepu rugacea a spune harcelui ce batjocura facu ea cu fata si cu arapul si incepura amandoi sa rada cu chihote. Dar harcele care ducea margeaua, razand, uita de ea si margeaua pica din gura-i in mare si vazu bine pan’ o inghiti un peste mare, care pieri cu ea in adanc. Bietul harce si biata rugace, saracii de ei, cat se necajira ei vazand nadejdea lor inghitita de peste; dupa ce ajunsera la tarmure incepura a plange ca doi copii mici.
Si veni la ei imparatul pestilor si vazandu-i plangand i se facu mila de ei si-i intreba de ce plang. Ei spusera totul cum se intamplase. Atunci zise imparatul pestilor: nu plangeti, ca pe loc va voi da eu margeaua.
Si porunci la toti pestii din mare, ca acela care a inghitit-o pe loc s-o aduca.
Si nu fu nici cat ai scapara in cremene o data si veni un peste cu margeaua in gura si o dete imparatului pestilor, iar acesta o dadu harcelui.
Mare bucurie simtira ei acum; multumira imparatului pestilor si plecara iar la drum, razand si hurezand ca doi voinici. Nu peste mult ajunsera la stapanul lor si-i detera margeaua, spunandu-i toata intamplarea. Furga-Murga, cum isi vazu iar margeaua, multumi vitisoarelor sale ce i-o adusesera, si pe loc dori ca sa vina arapul cu draguta lui calare pe doi magari. Si iata-i ca venira rusinati ca vai de ei, ca toata lumea ii scuipa si ii batjocorea. Atunci Furga-Murga ii lega pe amandoi de coadele magarilor si puse servitorii sa-i alerge prin cetate si sa-i bata, pana nu se alese nimic de ei. Apoi Furga-Murga se insura din nou cu alta fata de crai. Si murind socrul sau, ii urma lui in domnie, si fu imparat bun si cu dreptate si toti erau indestulati cu el.
Si de nu va fi murit cumva - ca-i cam mult de atunci - si acum traieste. Iar eu ma suii
