A fost odata o mica printesa pe care o chema Alba-ca-Zapada si care locuia intr-un castel, impreuna cu tatal ei, regele, si cu mama ei vitrega, regina. Anii treceau, Alba-ca-Zapada crestea si se facea tot mai frumoasa, iar regina devenea tot mai pizimasa pe fiica ei vitrega!
In fiecare zi, regina intra in camera ei de taina si intreba o oglinda fermecata:
– Oglinda-oglinjioara, cine-i cea mai frumoasa din tara?
O vreme, de fiecare data cand era intrebata, oglinda ii raspundea:
– Tu, regina mea, esti cea mai frumoasa din tara!
Dar veni si ziua in care oglinda ii zise:
– Esti frumoasa, regina mea, dar Alba-ca-Zapada este si mai frumoasa decat tine!
Regina se manie cumplit. Chema la ea un vanator si ii porunci s-o duca pe fata in padure si acolo s-o omoare! Afland insa de planurile masterei, fata fugi de la castel si cauta scapare in adancul padurii. Iar cand se facu noapte, se cuibari indararatul unui bustean si adormi.
Acolo o gasira, a doua zi, cei sapte pitici care locuiau prin apropiere, intr-o casuta facuta parca pentru papusi. Dupa ce fata se trezi din somn si le povesti ce i se intamplase, piticiio poftira sa locuiasca in casuta lor.
Din ziua aceea, copila se indeletnici cu dereticatul casuței si cu gatitul. De fiecare data cand plecau la lucru, piticii nu uitau s-o povatuiasca sa nu care cumva sa deschida usa vreunui strain.
Curand insa, regina cea haina afla de la oglinda fermecata ca Alba-ca-Zapada traieste si ca a gasit gazduire in casuta celor sapte pitici. Asa ca, fiind si vrajitoare, se prefarcu intr-o batrana, pregati un cos cu mere otravite si pleca la casuta piticilor. Alba-ca-Zapada se milostivi de ea si, crezand ca-i o babuta saraca, ii cumpara merele. Apoi lua unul rosu aprins, musca din el si cazu la pamant ca secerată!
Mare a fost necazul piticilor atunci cand, intorcandu-se de la munca, dadura peste copila care zacea pe iarba din fata casuței. Si, cum nu reusira s-o readuca in simtiri, piticii o crezura moarta. Asa ca o asezara intr-un cosiciug de clestar, ca sa-i poata admira si pe mai departe frumusetea, si o dusera intr-o poienita, nu departe de casuta lor.
Peste cateva zile, langa piticii care o jeleau pe biata fata, se opri din drumul sau un tanar si chipes print. Tanarul o indragi pe Alba-ca-Zapada si se ruga de pitici sa-l lase sa duca sicriul la castelul sau. Inimosiisi se indurara de el si i-l daruira. Pe drum insa, slugile printului scapara sicriul din maini. Din pricina zdruncinaturii, bucatica de mar sari din gatul fetei.
Ea isi reveni in simtiri si cei doi tineri se indragostira pe data. In curand facura si nunta. Si au trait fericiti pana la adanci batraneti!
