A fost odata o femeie sarmana care avea doua fete. Pe una o chema Nalba, iar pe cealalta Rasura. Intr-o noapte de iarna, in usa casei lor rasunara batai puternice. Era un urs, care ar fi vrut sa se incalzeasca si el la focul din camin. Il lasara sa intre.
Tot asa se intampla si in zilele care urmara: ursul se infiinta odata ce se insera, ramanea peste noapte in casa, iar dimineata o lua din loc. De indata insa ce veni primavara, ursul se facu nevazut.
Intr-o zi, Nalba si Rasura mersera in padure ca sa adune vreascuri pentru foc. Aici dadura peste un pitic ce parea intr-o mare incurcatura, caci isi prinsese barba in despcatura unui bustean doborat la pamant. Nalba scoase din buzunar o foarfeca si-i taie barba piticului, eliberandu-l din stransoare. Fara ca macar sa le multumeasca fetelor, piticul apuca o traista plina cu nestemate, ce zacea aruncata indarat unui tufis, si se pierdu in padure.
A doua zi, fetele se intalnira din nou cu piticul. De data aceasta isi incurcase barba in firul de la undita, iar pestele zdravan prins in carlig il tragea spre apa. Rasura se repezi cu foarfeca si, taind din nou din barba piticului, il elibera pentru a doua oara. Si tot asa, fara sa le multumeasca, piticul inhata o traista plina cu perle si disparu in padure.
Doua zile mai tarziu, surorile se aflau pe drumul care ducea catre oras si iar dadura peste pitic, prins in ghearele unui vultur care voia sa-l duca in cuibul lui si sa-l manance in voie! Fetele il apucara de picioare si trasera de el pana cand vulturul ii dadu drumul. Ca si-n celelalte dati, cum se vazu liber, piticul o si lua la picior, tarand dupa el o traista plina cu galbeni.
Peste ceva vreme, fetele il zarira pe pitic sezand pe un trunchi de copac si numarandu-si monedele de aur. Deodata, o namila de urs iesi din padure, merse intins la pitic, ii smulse palaria fermecata de pe cap si i-o sfasie in bucati. Piticul isi lua picioarele la spinare, lucru pe care, speriate, se pregatira sa-l faca si cele doua surori. Dar ursul le grai asa:
– Nalbo, Rasuro! Stati, nu fugiti! Sunt eu, prietenul vostru pe care l-ati adapostit asta iarna!
Fetele ii recunoscura glasul si se bucurara tare mult sa-l revada. Si sa vezi minune... Un norinor de stelute stralucitoare invali ursul, blana ii cazu din spinare si in fata lor aparu un flacau chipes, invesmantat in haine tesute cu fir de aur.
– Eu sunt un print, le spuse el celor doua surori, iar piticul acela a aruncat asupra mea un blestem si mi-a furat toate bogatiile. Acum insa, am scapat si va multumesc pentru bunatate si pentru ca m-ati ajutat sa destram vraja!
Dupa o vreme, Nalba se marita cu printul, iar sora ei, Rasura, cu fratele acestuia. Si au trait cu totii fericiti, pana la adanci batraneti!
