“Este pentru baiatul meu, el mi-a cerut-o.”
Am auzit propozitia asta la fiecare dintre cele trei aparate VR pe care le-am vandut. De fiecare data cumparatorul era un parinte, de fiecare data ideea venise de la copil, si de fiecare data eu am aratat cum se porneste, am incasat banii si am plecat acasa. Nu am zis nimic.
Aparatele mergeau perfect si pretul era corect, deci tranzactia in sine era in regula. Mi-a ramas totusi ceva pe suflet dupa a treia oara, si articolul asta vine mai ales din acea cauza.
Am avut pe rand un Oculus Go, apoi un Meta Quest 2 si la final un Meta Quest 3. Le-am folosit ani de zile, nu doua saptamani, si nu sunt genul care cumpara un aparat ca sa il puna in dulap dupa o seara. Imi place tehnologia asta si cred in continuare ca este una dintre cele mai interesante experiente pe care le poti incerca acasa.
Si tocmai de aceea nu as lua unul unui copil.
Ce urmeaza nu este sfat medical si nici nu am de unde sa il dau. Sunt observatii ale unui om care a folosit trei aparate din trei generatii diferite si care a ajuns, sa il vanda si pe ultimul.
Un Quest 2 cantareste 503 grame. Un Quest 3 cantareste 515.
Cifrele astea nu spun mare lucru pana nu va ganditi unde stau. Nu in mana si nu pe umeri. Agatate in fata fruntii, la vreo zece centimetri de ochi, adica exact in pozitia in care jumatate de kilogram trage cel mai tare.
De aceea orice casca VR are nevoie de o chinga care sa compenseze, iar chinga trebuie sa apese undeva. Am incercat cam tot ce se putea incerca aici. Chinga originala din material textil aluneca si iti lasa toata greutatea pe pometi si pe nas. Cea rigida, cu rotita in spate, tine mult mai bine, dar apasa in osul din spatele capului. Cea cu baterie in spate echilibreaza cel mai frumos dintre toate, numai ca adauga inca vreo doua sute de grame la un aparat care oricum era greu.
Dupa vreo patruzeci de minute simteam presiunea, si o mai simteam un timp si dupa ce dadeam casca jos. Nu am nici o explicatie pentru asta si nu ma bag sa dau una. Stiu doar ca la Go mi se intampla rar, la Quest 2 mai des, iar la Quest 3 aproape de fiecare data, si ca aparatele au devenit mai grele de la o generatie la alta, nu mai usoare.
Un adult are gat de adult. Un copil de sapte ani are gatul lui de copil de sapte ani, si aceleasi 515 grame.
Asta este, de departe, argumentul cel mai.
Orice casca VR are doua lentile care trebuie sa cada exact in dreptul pupilelor. Distanta dintre pupile difera de la om la om, motiv pentru care aparatele au un reglaj pentru ea. Intrebarea adevarata este cat de departe merge reglajul acela.
Quest 2 are trei pozitii fixe: 58, 63 si 68 de milimetri. Deci cea mai ingusta setare care exista pe aparat este 58. Quest 3 sta mult mai bine, merge mecanic de la 53 pana la 75 de milimetri, iar Meta scrie ca da rezultate bune intre 56 si 70.
Acum partea care conteaza. La sase ani, distanta medie dintre pupile este in jur de 52 de milimetri. La sapte ani, in jur de 53. Ajunge pe la 56 abia pe la zece ani.
Adica un copil de sase sau sapte ani nu incape in reglajul unui Quest 2 nici macar pe pozitia cea mai ingusta, iar la un Quest 3 abia daca atinge marginea de jos a intervalului. Lentilele ii cad in afara pupilelor, cele doua imagini nu se suprapun cum trebuie si ochii lucreaza tot timpul ca sa compenseze diferenta. Copilul nu are cum sa va spuna asta. El nu are termen de comparatie si o sa zica linistit ca vede bine, pentru ca vede ceva. Probabil ca nici nu i-ar trece prin cap ca ar putea arata altfel.
Pe mine reglajul asta ma deranja si ca adult, cand nimeream intre doua pozitii la Quest 2. La un copil de scoala primara nu este vorba de nimerit intre doua pozitii, ci de faptul ca setarea de care ar avea el nevoie nu exista pe aparat.
Mai este ceva ce nu apare in nici un clip de prezentare: ce se intampla in minutele de dupa.
Cat timp purtati o casca VR, ochii va spun ca va miscati, iar urechea interna va spune ca stati pe loc. Creierul le impaca cumva pe amandoua cat sunteti inauntru. Cand dati casca jos, are nevoie de un timp ca sa se aseze la loc, si timpul acela nu este mereu scurt.
Depinde enorm de ce alegeti. Un joc in care stati pe loc si va uitati in jur trece usor. Un clip filmat din roller coaster este cu totul altceva, si exact clipurile alea sunt primele pe care le pune oricine cand vrea sa impresioneze un musafir. Eu am dat casca jos de cateva ori cu senzatia clara ca podeaua nu este chiar acolo unde credeam.
La un adult trece repede. La un copil, care oricum invata inca sa isi tina echilibrul si care nu se opreste singur cand incepe sa ii fie rau, chiar nu stiu ce sa zic si nu vreau sa ma dau expert. Va spun doar ca eu, om in toata firea, am avut nevoie de cateva minute bune ca sa imi revin.
Partea a doua a problemei nu are nici o legatura cu sanatatea. Tine de ce este aparatul asta de fapt.
O consola o scoti din cutie, o bagi in televizor si in zece minute se joaca cineva pe ea. Cu o casca VR ai intai de facut un cont, apoi vin actualizarile, care pica des si dureaza. Trebuie sa desenezi pe podea zona in care ai voie sa te misti, si sa o desenezi din nou daca muti aparatul in alta camera. Iti trebuie loc liber de vreo doi pe doi metri ca sa nu dai cu mana in dulap. Si mai trebuie sa tii minte sa o pui la incarcat, fiindca bateria tine in jur de doua ore.
Nimic din toate astea nu este greu. Sunt chiar lucrurile care imi plac mie si care ma fac in stare sa stau o ora la reglaje inainte sa ma joc cinci minute. Numai ca eu sunt adult si ma amuza, iar un copil de opt ani vrea sa apese un buton si sa se joace.
Si mai este un amanunt care mi se pare graitor. Meta permite cont de copil abia de la zece ani, si numai unul administrat de un parinte, iar contul obisnuit este de la treisprezece ani in sus. Producatorul insusi nu considera aparatul potrivit sub varstele astea, desi ar avea tot interesul sa vanda cat mai multe.
Cand un copil cere ochelari VR, de cele mai multe ori cere de fapt un lucru simplu: sa se joace ceva care arata spectaculos si despre care au vorbit colegii. Asta o face si un PlayStation, si un Xbox, si un calculator obisnuit, la fel de spectaculos si fara nimic prins de cap. In plus, oricare dintre ele se foloseste ani buni, in timp ce o casca VR ajunge des in dulap dupa cateva luni.
O casca VR este construita anume ca sa scoata o singura persoana din camera in care se afla. Aici este si tot meritul ei, pentru un adult care vrea o ora numai a lui. La opt ani, eu zic ca mai bine ramane in camera.
Eu, unul, nu mai am nici un aparat VR in casa. Si nu imi lipseste, ceea ce spune destul dupa trei bucati.
Povestidecopii.ro este un site dedicat celor mici si nu numai.
In monentul de fata cuprinde povesti pentru copii in format audio, la cea mai buna calitate disponibila, editate in programe audio si aranjate pentru o cat mai buna experienta de ascultare.
Pe vremuri, casetele audio cu povesti erau greu de gasit si costisitoare. Acum, cu internetul, oricine poate asculta povestile preferate oricand doreste.
Site-ul de fata contine cele mai frumoase povesti pentru copii, adunate intr-un singur loc.
Intrati pe povestea dorita si apasati butonul "play" de pe player-ul audio (dreptunghi), se poate selecta volumul, sau sa sariti la un anumit punct din poveste.
De asemeni, exista posibilitatea de a incepe de undeti ati ramas cand ati inchis pagina (povestea).
Exista si butoane care fac povestea sa se repete (in loop) sau sa se inchida singura dupa 5, 10, 15, 20 minute, in ideea de a folosi povestile pentru a adormi
