Pinocchio, nasul care creste si de ce povestea nu este de fapt despre minciuna

Am pus Pinocchio intr-o seara, convins ca stiu deja ce urmeaza: baiatul de lemn minte, ii creste nasul, invata lectia, gata. Asta tinusem minte si eu din copilarie, si banuiesc ca asta tine minte orice parinte care nu a mai auzit povestea de douazeci de ani. Scena chiar exista si este exact cum v-o amintiti, cu nasul care se face creanga, cu scoarta, cu frunze si cu un cuib de pasarele in varf. Dureaza vreo doua minute.

Din douazeci si opt.

Restul povestii este despre altceva, iar acel altceva mi se pare mult mai folositor decat nasul: despre cat de usor este sa fii scos din drum de cineva care iti promite ceva mai bun.

Pinocchio este scos de pe drum de trei ori, si de fiecare data cu aceeasi metoda. Nu il ameninta nimeni, nu il ia nimeni cu forta si nu se rataceste niciodata. I se ofera ceva mai bun decat scoala, si se duce singur.

Prima data este vulpoiul Ionica, care il opreste la un colt de strada si ii vinde ideea de cariera. “Intai cariera, tinere, si pe urma orice.”

In cinci replici, copilul care pornise spre scoala ajunge sa creada ca s-a nascut actor, iar pe Jiminy il lasa in strada, vorbind singur. Cinci replici.

Replica pe care o spune de fiecare data

Vulpoiul are un tic verbal care se repeta prin toata povestea. Inainte de fiecare promisiune, ii spune motanului: “Inchide ochii, Gideon.”

Prima data mi s-a parut doar o gluma de personaj. Apoi mi-am dat seama ca este chiar metoda lui, scrisa pe fata: nimic din ce vinde el nu rezista daca celalalt se uita atent.

Gideon, care nu este cel mai ager motan din targ, intreaba la un moment dat de ce tot aude asta, iar raspunsul pe care il primeste este ca, dupa ce deschide ochii, sa vada cat a mai scazut gramajoara de galbeni. Este singurul personaj care spune adevarul in toata povestea. Il spune tocmai cand crede ca nu il aude nimeni.

Scena la care poate nu va asteptati

Undeva pe la jumatate, vulpoiul il scoate din drum a doua oara, acum cu Insula Placerilor: un loc unde copiii se joaca toata ziua si nu mai merge nimeni la scoala. Pinocchio se urca in caruta singur, fara sa il roage nimeni de doua ori.

Partea grea vine dupa. Festila, prietenul cel mai bun al lui Pinocchio de pe insula, se transforma in magar chiar in timp ce vorbeste cu el, iar primele lui reactii sunt de ras: rade cu urechi de magar in cap, isi vede coada si rade mai departe, fara sa priceapa nimic. Copilul care asculta intelege inaintea personajului ce se intampla, si asta face scena sa tina.

Nu spun asta ca sa ocoliti povestea. Inregistrarea de pe site este trecuta la cinci ani si tine douazeci si opt de minute. La varsta asta scena trece fara probleme, cu conditia sa stiti dinainte ca vine si sa fiti langa copil cand ajunge acolo.

Daca vreti sa vorbiti dupa despre chiulul de la scoala, fara insula si fara magari, Povestea unui om lenes spune cam acelasi lucru in patru minute si jumatate, si este romaneasca.

Atunci despre ce este

Despre faptul ca nimeni nu il duce pe Pinocchio nicaieri cu forta. De fiecare data pleaca singur, multumit, convins ca a dat peste un noroc. Intai teatrul si cariera de actor. Apoi Insula Placerilor, unde se urca in caruta singur si multumit. Iar pe insula nu mai este nevoie nici macar de cineva care sa il minta, fiindca acolo il duce mai departe un prieten care se distreaza si atat.

Asta mi se pare partea folositoare pentru un copil de cinci ani, si este cu totul altceva decat lectia cu nasul. Nasul spune ca minciuna se vede. Povestea intreaga spune ceva mai greu si mai util: ca omul care iti face rau nu vine cu fata de om rau. Vine cu o propunere buna, spusa frumos, la un colt de strada, si va lasa pe voi sa alegeti sa mergeti dupa el.

De aceea am pus asa titlul. Minciuna este doar scena care se tine minte. Povestea, de la cap la coada, este despre cat de convingator suna cineva care va spune exact ce ati vrea sa auziti.

Nu este Pinocchio din carte

Aici trebuie spus ceva ce pe mine m-a surprins. Versiunea pe care o stim aproape toti in Romania nu vine din cartea lui Carlo Collodi, aparuta in 1883, ci din filmul Disney din 1940.

Greierele numit Jiminy si patronul de teatru numit Stromboli sunt amandoi de acolo.

La Collodi, greierele vorbitor apare intr-un capitol de la inceput, ii tine lui Pinocchio o predica si este omorat pe loc cu un ciocan. Nu il insoteste nicaieri. Nu mai are cum.

Iar Collodi voise sa opreasca povestea mult mai devreme, cu un final atat de negru incat cititorii revistei in care aparea pe episoade i-au cerut sa continue. Abia atunci a scris mai departe. Asa ca varianta cu greierele care poarta umbreluta si se strecoara pe gaura cheii, aceea pe care o punem noi seara copiilor, este de fapt varianta blanda.

Eu am avut cartea in copilarie, una groasa, si a fost printre primele pe care le-am citit singur. Nu mai tin minte mare lucru din ea, insa doua lucruri mi-au ramas si nici unul nu apare in desenul animat. Primul este Pinocchio singur in casa, mort de foame, si oul din care, in loc de omleta, iese un pui care ii multumeste politicos si zboara pe fereastra.

Al doilea este copacul cu galbeni. Vulpea si motanul il conving sa isi ingroape monedele intr-un camp si sa le ude bine, fiindca a doua zi ar urma sa creasca de acolo un pom incarcat de bani. Le ingroapa. Este exact metoda de la coltul de strada din inregistrare, numai ca in carte nu tine cinci replici, ci capitole intregi, iar din film a disparut cu totul.

Util de stiut, daca va apuca sa cumparati cartea crezand ca luati acasa aceeasi poveste.

Un ultim lucru, fiindca pe mine m-a lasat cu gura cascata: inregistrarea nu se termina cu Pinocchio devenit baiat adevarat. Se termina pe plaja, cu el si cu Geppetto scapati din burta balenei, si apoi cu o intrebare despre o scrisoare intr-o sticla adusa de valuri.

Sticla aceea nu se deschide niciodata. Am cautat vreo jumatate de ora o continuare, convins ca trebuie sa existe pe undeva o a doua parte, si nu am gasit nimic.

Deci pana la urma tot m-a prins si pe mine cineva cu o promisiune frumoasa. Exact ca pe Pinocchio.