A fost odata ca niciodata, a fost un imparat mare si puternic, care avea trei fii. Imparatul avea insa o mare suparare. Langa palat, in fundul unei gradini a lui, se afla un mar care facea mere de aur. Dar de fiecare data, cand merele dadeau in parg, noaptea venea cineva si le fura pe toate. Zadarnic incerca imparatul sa pazeasca marul. De fiecare data, paznicii veneau la el spunand acelasi lucru.
- Maria ta, Maria ta, iarasi au fost furate merele de aur. In van am pus pe cei mai alesi paznici.
- De multi ani tot vad acest pom inflorind si legand rod. Cand merele dau in parg, cand sunt bune de mancat, le culege altcineva. Dar cine? Nu-i nimeni vrednic sa prinda talharul. Am sa pun slujitorii sa taie copacul.
- Tata!
- Ce-i, fiul meu?
- Tata, dintre toti fiii tai, eu sunt cel mai mare. De mic copil m-am plimbat prin gradina si am vazut roadele frumoase in marul din fundul gradinii, dar n-am putut gusta niciodata din ele. Nu taia pomul. Mai lasa-l un an. Si cand merele vor da in parg, am sa stau eu insumi de paza si ma prind ca voi pune mana pe acel talhar care ne jefuieste.
- Dragul meu, atati oameni vrednici au pazit si n-au facut nicio isprava. Dar bine, nu te opresc si te las sa stai de paza. Chit ca nu-mi vine a crede ca o sa izbutesti.
Si fiul cel mare al imparatului, cand merele prinsera a se pargui, incepu sa le pazeasca zi si noapte. Dar intr-o dimineata...
- Tata, tata, merele de aur au fost iarasi furate.
- Acum, fiule? Doar ai stat chiar tu de paza.
- Da, stateam de paza si cam pe la miezul noptii m-a apucat o piroteala de nu mai puteam tine ochii deschisi si am adormit. Cat voi fi dormit eu, nu stiu, dar cand m-am trezit, se lumina de ziua. In copac nu mai era niciun mar.
Imparatul s-a intristat tare si ar fi taiat indata marul daca fiul cel mijlociu nu l-ar fi rugat sa-l lase si pe el sa-si incerce norocul. Anul a trecut repede si merele au inceput sa se parguiasca. Fiul cel mijlociu, mandru si plin de incredere, se infatisea imparatul.
- Tata, mi-a venit si mie randul sa incerc. Din noaptea asta voi pazi eu marul din fundul gradinii. Am buna nadejde ca mie nu-mi va scapa hotul.
Dar si fiul cel mijlociu a dormit pe la mezul noptii, la fel ca si fratele sau mai mare.
Intristat, imparatul chema la el oamenii si le porunca sa taie marul din radacina si sa-l arunce la hotarul tarii. Dar Praslea, fiul cel mic, se infatisa pe data.
- Tata, de atati ani n-ai avut niciun folos de la acest mar si ai tot dreptul sa fii necajit. Dar mai lasa-l, te rog, un an. Vreau sa-mi incerc si eu norocul.
- Fugi de-aici, Praslea! Daca fratii tai mai mari n-au izbutit, cum poti crede ca tocmai tu vei fi acela care sa-l prinda pe hotul merelor de aur? M-am saturat sa-l tot vad incarcat de mere aurii in fiecare ora. Aici trebuie sa fie o vraja, fiul meu. Altfel nu pot pricepe.
- Batrana mea doica mi-a spus ca marul acesta are ceva deosebit. Atunci cand ii se fura roadele, scad apele, se racesc holdele, se abat furtunile peste tara.
- Asemenea vorbe mi-au ajuns si mie la ureche. Vorbe numai! Am sa pun oamenii sa-l taie, sa se ispraveasca odata cu acest...
- Rogu-te, rogu-te, tata, mai lasa-l un an.
- Fiul meu, imi vine greu sa-mi schimb hotararea. Dar bine. Vad ca tie-ti mult sa incerci si tu. La anul insa, nici o rugaminte nu ma va mai indupleca.
Iata ca a venit vremea sa stau si eu de panda. Merele au dat in parg. Am vazut. In anul acesta, marul mi s-a parut mai incarcat de flori ca oricand.
- Pacat de mere. Du-te, dragul tatii. Dar mi-e teama ca si tu ai sa te-ntorci rusinat ca si fratii tai mai mari.
- Fratii mei si toti cei care au stat de paza la acest mar spuneau ca noaptea ii apuca un somn pe care nu-l puteau birui. Ce sa fac eu sa nu dorm? Da, da, da. Am sa-mi fac doua tepuse de lemn. Uite, chiar din crengile astea. La un capat le ascut bine, da, si le-nfig in pamant. Asa. Una in fata mea, iar alta in spate. Bun. Acum, chiar daca-mi vine somn...
De doua nopti de cand stau de panda, nu s-a intamplat nimic. Ce frumoase s-au facut merele. Sunt aproape coapte. Sa-mi asez tepusele si sa stau iarasi de veghe. Cred ca a trecut miezul noptii. Sans, sans de tot. Dar ce se aude? Sa-mi pregatesc arcul. Ce s-o fi fost? Bine ca se lumineaza de ziua. Uite! Picaturi de sange! Dupa ele se poate cunoaste pe unde a fugit talharul.
- Tata, ti-am adus merele de aur!
- Merele de aur! Merele de aur! De atati ani am dorit sa le am pe masa mea si tocmai cand imi pierdusem orice nadejde... Fiule, mi-ai facut o mare bucurie. Credeam ca ma voi stinge fara sa gust din aceste minunatii. Praslea, te-ai aratat mai vrednic decat fratii tai. Le privesc si nu mi se satura ochii.
- Acum trebuie sa-l caut si pe hot. Dupa cum se pare, l-am ranit cu o sageata. Sub mar am gasit cateva picaturi de sange.
- Sa te duci sa-l cauti?
- Da, tata.
- De ce, fiul meu? Cine stie ce primejdii ti s-ar putea potrivi. Daca tu vrei, daca inima ta te-ndeamna, eu nu pot sa te opresc. Dar cred ca mai bine te-ai lasa pe ganduri.
- Nu, tata, sunt hotarat.
- Cum iti-e voia. Dar ca sa nu fii singur la greu, iai din porunca mea si pe fratii tai mai mari.
Cei doi frati nu se bucurara de izbanda lui Praslea. Dar nu avura indrazneala sa se impotriveasca tatalui lor. Si mersera ei, mersera dupa picaturile de sange cale lunga, tocmai dincolo de hotarele imparatiei, pana ajunsera la marginea unei prapastii.
- Cred ca aici a intrat hotul, mai Praslea. Uite ca se pierde urma. Eu zic sa ne vedem de treaba. Prapastea e adanca. Cine stie ce mai putem pati?
- Eu nici nu ma gandesc la prapaste. Daca voi va temeti, asteptati-ma aici, ca eu am sa cobor singur.
- Cum vrei, noi ca frati mai mari te-am sfatuit de bine.
- Uite, dati-mi drumul cu funia asta. Iara asta la alta, sa stiti ca o voi folosi pentru a va da de veste. Cand o scutur, voi sa ma trageti afara.
Fratii sai, care nu-l iubeau deloc, s-au bucurat gandinduse ca poate Praslea isi va gasi sfarsitul in prapastea aceea. Si l-au coborat cu funia pana cand au simtit ca a ajuns in fundul ei.
Acolo, Praslea a vazut schimbate florile, copacelii, vietuitoarele. Ajunsese tocmai pe taramul celalalt.
Mergand, zariu un palat facut numai si numai din arama. Cand se apropia, in fata palatului iesi inainte o fata.
- Omule, esti pamantean de-al mieu, de pe celalalt taram. Cum ai ajuns aici? Nu stii ca asta-i palatul zmeului?
- Dar tu, cum te-ai aflat aici, fata frumoasa?
- Suntem trei surori, fete de imparat pe taramul de unde esti si tu. Trei zmei ale caror mosii se intind pe aici ne-au furat de la parintii nostri si ne silesc sa-i luam de barbati. In palatul asta sta zmeul cel mic. Mai departe, in palatul de argint, sta zmeul mijlociu. Iar cel mare sta in palatul de aur.
- Da, si zmeul din acest palat, unde-i acum?
- Umbla la vanat. Cand vine acasa, isi arunca intai buzduganul cale de-o posta. Buzduganul vine suierand, loveste in usa, bate in masa, apoi sare in cui. Ascunde-te ca zmeul trebuie sa soseasca!
- Repede, ascunde-te!
- Amuzi! Aici miroasea carne de pamantean! Ce-i cu tine, voinicule? Ce s-a urat cu binele?
- Vrei sa-ti ramana oasele pe acest taram?
- Am venit sa dau ochii cu hotii merelor de aur din gradina tatalui meu.
- Ce?
- Si sa-i pedepsesc cum li se cuvine.
- Indraznesti!
- Sa ne incercam puterile. Cum vrei sa ne batem? In buzdugane sa ne lovim? In sabii sa ne taiem? Ori in lupta sa ne luptam?
- Ba in lupta, ca-i mai dreapta!
- Atunci, haide!
Si s-au luptat pana cand zmeul il baga pe Praslea in pamant pana la glezne. Praslea se opinti, iesi din pamant, il ridica pe zmeu si il baga in pamant pana la genunchi. Praslea il birui pe zmeu.
- Viteazule, nu stiu cum sa-ti multumesc pentru binele ce mi-ai facut, scapandu-ma de zmeu. Fie-ti mila si de surorile mele si le scapa si pe ele. Iti arat eu drumul. Dar mai intai, uite, pocneste din biciul asta.
Palatul si toate bogatiile zmeului se prefacura intr-un mar.
Insotit de cele doua surori, Praslea porni spre palatul de aur, unde se afla sora cea mai mica, dar si cea mai frumoasa dintre toate. Tocmai cand stateau cu totii de vorba, se auzi prin vazduh suieratul buzduganului.
- Ascunde-te, Praslea! Ascunde-te!
- Dar nu pentru a ma ascunde am ajuns eu aici.
- Uite-l pe zmeu!
- Cine a indraznit sa-mi calce hotarele?
- Eu, Praslea! Cel ce te-a ranit atunci cand ai venit sa furi merele de aur. Mai ai si acum semnul sagetii mele in obraz.
- Tu esti, hotule! Am sa te pedepsesc amar pentru nesocotinta ta. Cum de ai cutezat sa ajungi pana aici? Nu-ti sta bine capul pe umeri?
- Vedem noi pana la urma. Hai mai bine sa ne luptam. Lupta dreapta.
- Ne luptam, hai!
Vai, sorioarele, tare mi-e frica sa nu-l omoare zmeul pe Praslea. De mai bine de trei ceasuri se lupta.
- Lasa ca pana la urma il dovedeste el, Praslea. Dar ia baga de seama la ce spun ei.
- Stare, dar tot eu te rabd. Hei, fata! Adu repede o oala de apa, ca nu mai pot de sete, si-ti voi darui toate palatele si moiile mele.
- Ba, mai bine, adu mie apa, fata frumoasa, ca-ti voi darui inima mea.
- Bea, baiatule, ce scapa-ma de zmeu!
In asta te-a fost, zmeule! Dupa ce se mai luptara ei o vreme, zmeul il apuca pe Praslea si il baga in pamant pana la brau. Dar Praslea iesi repede si il apuca pe zmeu, il trantii cu atata putere ca il baga in pamant pana la gat. Il birui pe zmeu.
Dupa ce a prefacut si palatul de aur tot intr-un mar, Praslea si cele trei fete de imparat au plecat spre locul unde asteptau cei doi frati ai lui.
- Frumoase fete de imparat, sus, unde se vede lumina aceea, este taramul nostru. Fratii mei se afla acolo si imi vor scoate pe rand cu franghia asta. Aveti rabdare sa scutur franghia ca sa le dau de veste.
- Draga frate, ia vezi, nu se misca franghia?
- Ba da, sa stii ca Praslea a scapat cu viata.
- Nu ar mai fi scapat. Acum se pitea. Tot numai pe el o sa-l laud. Mare scofala ce-a facut. Eu as zice, daca ar scapa de-aici, sunt de sus pana jos in fundul prapastiei. Intocmai. Pana s-ar alege de el.
- Ce spui?
- Ce sa zic de tine? Hai sa le ridicam cat mai sus ca sa aiba de unde sa cada.
- Frate! Ce vad? De franghie e legata o fata!
- O fata?
- Da, da, frumoasa, frate. Asa. Da-mi mana, luminoasa zana. Credeam ca nu mai ajung pe lumea asta. Dar ce ai cautat pe celalalt taram?
- Noi suntem trei fete de imparat si zmeul...
Si ca sa incerce credinta fratilor, acum cand ii veni randul, Praslea lega o piatra de funie si puse caciula deasupra ei. Si bine s-a gandit Praslea.
- Praslea! Uite-l pe Praslea!
- Surioarelor, stati mai incolo, pe iarba, si va odihniti, ca noi terminam inca una.
- Fii cu bagare de seama!
- Fara grija!
- Da-i drumul! Acum!
- Praslea! Praslea! Ce? Ce s-a facut?
- Si i-am spus, uite, nu s-a legat bine si s-a prabusit in adancuri. Asa a fost el de cand il stiu. Sa faca el pe vitejul.
Maria ta! Maria ta! Ti-au sosit feciorii!
- Unde sunt?
- Feciorii miei, unde ati stat atat amar de vreme?
- Tata, iti aducem o veste grea.
- Ce s-a intamplat?
- Tata, Praslea, fratele nostru iubit, nu mai este.
Imparatul s-a mahnit de moarte. Dar cei doi frati incepura pregatirile de nunta cu cele doua surori mai mari.
In vremea aceea, Praslea se gandea cum sa iasa la lumina zilei. Si cum se framanta el cu mintea, numai ce auzi niste tipete. Se apropiase de cuibul unei pasari maiastre uriase si un balaur tocmai se pregatise sa-i inghita puii. Praslea scoase sabia si taia capul balaului.
- Mai, mai, mai! Ne-ai scapat de balaur! Cum sa-ti multumim! Vino langa noi sa te ascundem. Cand o veni mama, sa nu cumva sa te inghita de bucurie. Ascunde-te sub aripile noastre.
Vine mama.
- Ce vad? Balaur ucis! Cine mi-a scapat puii de la moarte? Cine?
- Mama, un om de pe taramul celalalt.
- Si unde este? Sa-l vad, sa-l vad! Dar nu-l mananc de bucurie?
- Va fagaduiesc ca nu, dragii mei!
- Uite-l, mama! Acesta este voinicul care l-a ucis pe balaur!
- Cum sa-ti multumesc, voinicule, ca mi-ai scapat puii de la moarte! Ce bine sa-ti fac!
- Eu nu ti-am scapat puii pentru ca sa-mi faci vreun bine. Dar daca vrei, poti sa ma ajuti. Scoate-ma pe taramul cel de sus.
- Ei, dar greu lucru ceri. Dar nu pot sa nu te ajut. Pregateste zece paini si zece ocale de carne, fa bucati cat de o oca una. Fii gata de drum.
- Da! Iata, am pregatit cele ce mi-ai cerut. Urca-te pe spinarea mea, cu merinde cu tot. Si de cate ori voi intoarce capul, sa-mi dai cate o paine si cate o bucata de carne. Esti gata?
- Da, gata.
- Ramaneti cu bine, puisorilor!
- Drum bun, baiatule, drum bun!
Si astfel Praslea ajunse din nou pe taramul de unde plecase. Dupa ce isi lua ramas bun de la pasarea maiastra, pleca spre cetatea unde traiau parintii sai.
Pe drum, spre bucuria sa, Praslea vazu ca holdele erau frumoase si pline de rod, iar oamenii veseli. Se vede treaba ca cele ce ii spusesera fetele de imparat erau adevarate. De cand zmeii nu mai furau merele de aur, oamenii traiau mai bine.
Ajungand in cetate, Praslea afla ca fata cea mai mica este tot nemaritata, desi imparatul si fratii sai staruiau sa-si ia un barbat. Chiar atunci ii dusesera un print, dar fata ceruse ca mai intai sa-i se faca o furca cu caierul de aur care sa toarca singura.
Auzind aceste lucruri, Praslea, pe care nimeni nu-l mai recunoscuse, se tocmi ucenic la starostele argintarilor, caruia imparatul ii poruncise sa faca lucrurile cerute de fata cea mai mica.
- Stapane, te vad trist ca nu poti sa faci furca poruncita. Mai sunt numai trei zile pana la soroc. Lasa-ma pe mine sa o fac.
- Atati mesteri mari n-au izbutit si tocmai un ucenic ca tine sa o faca!
- Daca nu-ti voi da furca de azi in trei zile, sa-mi faci ce vei voi.
Pana la urma, argintarul se invoi, mai ales ca nici el nu stia ce sa mai faca. A treia zi, Praslea, care avea la el cele trei palate ale smeilor cu tot ce se afla in ele, prefacute in mere, scoase furca din marul de arama si o dadu argintarului. Acesta, mirat peste masura, o duse la palat.
- Maria ta, am adus furca pe care mi-ai poruncit-o. Iata, toarce singura caierul de aur.
- Maiastra lucratura, ai facut, mestere! Stiam eu ca cei mai priceputi argintari sunt in imparatia mea. Sa o aratam si domnitei.
Fata cea mica, vazand furca, simti un fior prin inima. Ea recunoscuse lucratura si pricepu ca Praslea trebuie sa fi iesit deasupra pamantului. Atunci ea ceru imparatului o closca cu puii de aur care sa mearga si sa manance.
Argintarul, care fusese bine rasplatit de imparat pentru furca, se-ntoarse acasa tare suparat. Dar Praslea si de data aceasta il scapa din incurcatura. Din marul de argint el scoase cele cerute de domnita si le dadu argintarului. Acesta, plin de bucurie, cu gandul la plata ce va primi, pleca la palat.
- Iata, fata mea, ti-am implinit si aceasta dorinta. De acum sa te pregatesti de nunta.
- Maria ta, cine a facut aceste doua lucruri trebuie sa aiba si marul de aur al zmeului. Porunceste, rogu-te, argintarului sa aduca pe mesteru care le-a facut.
- Cum o sa aduc inaintea mariei tale pe mesteRul? Este un om sarac si trantaros care nu este vrednic sa-ti vada fata.
- Oricum ar fi, sa-l aduci in fata noastra, argintarule!
Nemaicavand ce face, argintarul il imbraca pe Praslea in haine noi si-l duse la palat. Fata cea mica, cum il vazu, se repezi la el si, plangand de bucurie, spuse:
- Imparate, acesta este viteazul care ne-a scapat din ghearele smeilor.
- Praslea! Fiul meu, tu esti? Dar cum? Fratii tai mi-au spus ca ai pierit in adancurile prapastiei.
- Tata, dupa cum vezi, n-am pierit. Dar fratii mei au vrut sa ma piarda. Atunci cand au crezut ca eu sunt legat de franghie, mi-au dat drumul de sus. Noroc ca nu eram eu, ci numai o caciula pe un bolovan de piatra.
- Pentru fapta lor marsava, pedepseste-i cum vei voi, fiul meu.
- Tata, eu ii iert. Pedeapsa sa le-o dea la fiecare fapta lor. Deci sa iesim la scara palatului si sa aruncam cate o sageata in sus. De va fi vinovat cineva, sa fie strapuns de sageata.
- Asa sa fie precum spui tu. Aduceti arcurile!
Cei trei frati iesira in fata palatului si aruncara sagetele in sus. Iar cand se-ntoarsera sagetele celor doi frati mai mari, drept la picioarele lor se oprira. Iar a celui mic, a lui Praslea, cazuta dinainte.
Si dupa aceea, Praslea facu nunta mare cu fata cea mai mica de imparat. Toti oamenii din imparatie se bucurara nespus. Dupa moartea imparatului, Praslea se sui pe scaunul imparatiei si domni multi ani in pace si buna intelegere.