Am avut, pe la zece ani, un videorecorder si o singura caseta pe care o puteam pune oricand voiam. Era 101 dalmatieni, in engleza, fara subtitrare si fara nici o voce care sa traduca peste. Nu intelegeam mai nimic din ce se spunea acolo. Am pus-o oricum, aproape zilnic, luni intregi, pana am ajuns sa stiu pe de rost fiecare replica din film, fara sa stiu ce inseamna vreuna.
Caseta aia venise o alegere pe care nu am uitat-o niciodata. Unchiul meu avea doua si mi-a spus sa o iau pe care vreau: Alba ca Zapada sau 101 dalmatieni. Am luat-o pe cea cu cainii, evident. La zece ani mi se parea limpede ca Alba ca Zapada este poveste de fete, iar cainii sunt pentru toata lumea, ceea ce arata destul de exact cat de destept eram la varsta aia.
Ma intreb si acum ce s-ar fi intamplat daca luam cealalta caseta. Probabil nimic spectaculos. Mi-a ramas totusi senzatia ca am ales dupa coperta si ca mi-a scapat ceva.
Am cautat acum, dupa vreo treizeci de ani, cum erau facute filmele alea. Am dat peste un lucru pe care nu il stiam deloc: pana in 1989, fiecare cadru din ele a fost colorat cu pensula, de mana, pe o folie transparenta. Fiecare.
Ce credeam eu ca este normal atunci era de fapt o exceptie. Casetele video care circulau la noi veneau aproape toate cu o singura voce romaneasca pusa peste tot filmul, care traducea si barbatii, si femeile, si copiii, fara sa se opreasca vreodata.
Vocea aia era a Irinei Margareta Nistor, care a tradus cam 3.000 de filme si pe care o generatie intreaga o recunoaste si azi dupa doua cuvinte. Caseta mea nu avea nimic din toate astea. Doar filmul, exact cum iesise din studio.
Nu am invatat engleza din el, sa fim seriosi. Am invatat insa pe de rost cum suna, si cand am revazut filmul mult mai tarziu, cu subtitrare, jumatate din replici imi erau familiare inainte sa apuc sa citesc randul de jos.
Alba ca Zapada si cei sapte pitici a iesit in 1937 si a fost primul lungmetraj de animatie facut in Statele Unite, primul color si cu sunet. Au lucrat la el in jur de 750 de oameni, timp de trei ani.
Secventa care se tine minte din el este cea din mina. Piticii sapa, cantecul merge, iar pietrele de pe pereti sclipesc si arunca lumina in jur, cadru dupa cadru. Efectul acela nu vine dintr-un program. Cineva a stat si a pictat sclipirile alea, una cate una, pe cateva mii de folii transparente.
Eu am ajuns sa aud povestea inainte sa vad filmul, si cred ca nu este o ordine gresita. Daca vreti sa vedeti cum sta in picioare fara imagini, Alba ca zapada si cei 7 pitici tine 34 de minute si merge bine seara, pe intuneric.
Cativa ani mai tarziu se puteau inchiria casete cu bucata, iar eu am trecut prin aproape tot ce apucasem sa aud ca exista. Mica Sirena, Cartea Junglei, Dumbo, Cenusareasa si o gramada de scurtmetraje cu Mickey Mouse.
Cenusareasa este singura pe care am ascultat-o si povestita, si acolo am avut o surpriza. Varianta audio de aici are un fus care vorbeste in locul zanei, asa ca daca ati crescut cu filmul, primele minute va suna a cu totul alta poveste.
Imi aduc aminte foarte clar si de unul cu soricei, sau poate cu sobolani, care mi s-a parut cel mai bun dintre toate si al carui titlu nu mi-l amintesc nici acum. Am cautat, si pot fi trei. Micii salvatori, din 1977, unde doi soricei pleaca sa ajute o fetita. Un basm american, din 1986, cel cu Fievel. Sau Secretul lui NIMH, din 1982.
Doua din cele trei nu sunt Disney. Le-a facut Don Bluth, care plecase de la Disney in 1979, chiar de ziua lui, si luase cu el inca unsprezece animatori. Ani buni dupa aia a scos filme care semanau atat de bine cu ce faceau fostii lui colegi incat noi, copiii, nu aveam cum sa le deosebim. Nici nu ne interesa cine le facea.
Asta este partea care mi-a schimbat felul in care ma uit la ele. Culoarea din fiecare cadru de animatie de la Disney a fost data cu pensula, de mana, pe spatele unei folii transparente, ca sa nu se vada urmele de pensula din partea cealalta. Un lungmetraj are peste o suta de mii de cadre, si toate au trecut asa, unul cate unul, prin mana cuiva. Mica Sirena, in 1989, a fost ultimul film Disney facut in felul asta.
Conturul negru de deasupra culorii era si el trasat de mana, dar pe acela l-au pierdut mai devreme. In 1961, chiar la 101 dalmatieni, Ub Iwerks a modificat un aparat Xerox ca sa copieze desenele animatorilor direct pe folie, asa ca trecerea in tus nu a mai fost necesara. Frumoasa adormita, din 1959, ramane ultimul film Disney conturat manual.
Motivul nu a fost artistic. Frumoasa adormita costase 6 milioane de dolari si nu si-a scos banii, iar studioul era aproape sa renunte de tot la lungmetrajele de animatie. 101 dalmatieni a fost facut cu vreo 3,6 milioane, adica aproape la jumatate, si a mers foarte bine. Filmul pe care il puneam eu zilnic este exact cel care a tinut departamentul pe linia de plutire.
Petele de pe caini au fost si ele o treaba de om, nu de calculator. Disney a numarat pe vremea aia 6.469.952 de pete in tot filmul, adunate cadru cu cadru. Ies vreo cincizeci si ceva de pete pe fiecare dintre cele 113.760 de cadre.
Pongo, cainele mare, are 72. Perdita are 68. Numarul trebuia sa ramana acelasi de la un cadru la altul, altfel cainele ar fi palpait pe ecran ca un brad de Craciun.
Cadru din filmul 101 dalmatieni (1961, Walt Disney Productions).
Aici imi asum ce urmeaza. Eu zic ca orice copil ar trebui sa vada macar o data desenele astea vechi, inainte sa se obisnuiasca cu ce curge acum pe YouTube si pe canalele TV.
Nu am nimic cu animatia moderna, se fac filme foarte bune si azi. Am o problema cu productia de banda care umple restul programului: episoade scoase pe repede inainte, personaje care se misca toate la fel, culori tipatoare puse acolo ca sa mai tina copilul in fata ecranului inca trei minute. Un copil de patru ani nu are cum sa faca diferenta singur, si diferenta chiar exista.
Un film la care au muncit sute de oameni cativa ani se vede ca atare, chiar si de la un metru de televizor. Ritmul lui este mai lent, ceea ce in primele minute pare o problema. Dupa un sfert de ora nu mai pare deloc.
Ce am aflat la final m-a amuzat destul de tare. Walt Disney nu a fost incantat de cum arata 101 dalmatieni. Liniile copiate cu Xerox ieseau schitate, cu contur neregulat si tremurat, iar el considera ca asta strica nivelul la care ajunsesera filmele lui.
I-a spus omului care raspundea de aspectul filmului ca nu va mai coordona niciodata un lungmetraj. Cativa ani mai tarziu s-a razgandit si a mers sa ii spuna ca, de fapt, iesise un film bun.
Deci caseta pe care am vazut-o de cateva sute de ori este exact filmul de care seful studioului nu era mandru. Mie mi se parea perfect, dar eu il vedeam pe un televizor cat o cutie de pantofi si fara sa inteleg un cuvant din el.
Povestidecopii.ro este un site dedicat celor mici si nu numai.
In monentul de fata cuprinde povesti pentru copii in format audio, la cea mai buna calitate disponibila, editate in programe audio si aranjate pentru o cat mai buna experienta de ascultare.
Pe vremuri, casetele audio cu povesti erau greu de gasit si costisitoare. Acum, cu internetul, oricine poate asculta povestile preferate oricand doreste.
Site-ul de fata contine cele mai frumoase povesti pentru copii, adunate intr-un singur loc.
Intrati pe povestea dorita si apasati butonul "play" de pe player-ul audio (dreptunghi), se poate selecta volumul, sau sa sariti la un anumit punct din poveste.
De asemeni, exista posibilitatea de a incepe de undeti ati ramas cand ati inchis pagina (povestea).
Exista si butoane care fac povestea sa se repete (in loop) sau sa se inchida singura dupa 5, 10, 15, 20 minute, in ideea de a folosi povestile pentru a adormi
