Intr-o seara geroasa de iarna, o fetita sarmana sedea ghemuita la un colt de strada dintr-un mare oras. Ningea cu fulgi mari, vantul taios spulbera zapada din loc in loc, iar biata fetita era imbracata doar intr-o rochita peticita.
Oameni grabiti treceau nepasatori pe langa fetita cea trista, care tremura de frig din toate incheieturile. In buzunarul rochitei tinea niste cutii de chibrituri, cu care cutreierase toata ziua prin oras, nadajduind sa vanda vreo una. Din timp in timp, fetita le striga trecatorilor grabiti:
– Chibrituri! Chibrituri de vanzare! Chibrituri...
Dar nimeni nu-i cumpara nicio cutie si nu-i dadea, macar de pomana, vreun banut. Manutelele ii inghetasera, dar ii era frica sa se intoarca la ai sai... Nu vanduse nici macar un bat de chibrit si nu putea sa duca niciun banut acasa, iar mama ei vitrega tare s-ar mai fi maniat.
Gasi un locsor ferit de vant si, deodata, se gandi ca de-ar fi aprins un bat de chibrit, s-ar fi incalzit olecuta. Zis si facut! Aprinse batul de chibrit si-si facu mainile caus in jurul lui. Flacara jucausa era o binecuvantare...
Isi inchipui ca se afla in fata unui camin, cu un foc mare si vesel in vatra. Si ce placuta era caldura aceea! Dar batul de chibrit se stinse, iar flacara pieri si odata cu ea si focul cel vesel din camin. Se facu si mai frig.
Privind spre cer, fetitei i se paru ca si stelele se stinsesera. Deodata, vazu o stea cazatoare si isi aminti vorbele de odinioara ale bunicii, singura care o iubise cu adevarat si care acum nu mai era. Ea ii povestise ca atunci cand cade o stea, un suflet se inalta spre rai.
Fetita aprinse alt bat de chibrit. Si, in luminita aceea minunata, i se paru ca o vede pe bunicuta ei draga.
– O, bunico! Te rog, ia-ma cu tine! sopti fetita, cu lacrimile siroaindu-i pe obrajori inghetati de frig.
Rand pe rand aprinse toate celelalte bete de chibrit din cutie. Cu un zambet dragastos, bunica intinse bratele si o cuprinse pe nepoata. Si amandoua zburara sus, sus de tot, acolo unde nu e nici frig, nici foame, nici suferinta... In rai!
