Demult, tare demult, intr-o tara indepartata, era o gradina nespus de frumoasa. In fiecare zi, dupa scoala, copiii se opreau acolo si se jucau ore in sir. Numai ca minunatia aceea de gradina era a unui urias pe care de ani si ani nu-l mai vazuse nimeni.
Cu iarba matásoasa, puzderie de flori si copaci numai buni de catarat prin ei, pe crengile carora ciripeau vesele pasarelele. Era chiar si un lac unde copiii se jucau cu barcute din hartie si pe care puteai vedea lebede!
Adevarul era ca uriasul fusese plecat vreme de sapte ani la rand. Dar, intr-o geroasa zi de iarna, se intoarse. Cand dadu peste copiii care se jucau in gradina lui, se infurie peste masura si racni:
– Ce cautati aici, obraznicilor?
Copiii se speriara si o luara la sanatosa. In aceeasi zi, uriasul ridica un zid inalt in jurul gradinii si mai puse si o placa de lemn pe care scrise ca cei ce vor intra acolo vor fi aspru pedepsiti. Asa era el, un urias hapsan.
Si, cum in gradina aceea minunata nu se mai puteau juca, copiii isi gasira alte locuri de joaca, pe stradutele murdare si pline de praf. Cand veni primavara, intregul tinut se umplu de flori, iar pasarelele ciripeau voioase, lucrand de zor la noile cuiburi.
Intr-un singur loc insa iarna parca incremenise: in gradina uriasului! Si asa si ramase, an dupa an!
"Nu inteleg si pace de ce intarzie primavara atat de mult?" obisnuia sa se intrebe uriasul cel hapsan.
Pana intr-o zi in care vazu ca, in sfarsit, primavara se asternuse si in gradina lui! O ceata de copii se strecurase printr-o spartura din zid, iar copacii se inveselisera la vederea lor si, de atata bucurie, se acoperisera cu frunze si flori parfumate.
– Ce rau m-am purtat cu voi si cat de hapsan am fost, dragi copii! le spuse uriasul. Acum am inteles de ce primavara s-a lasat atat de mult asteptata!
Si se apuca de indata sa darame zidul gradinii, in care, din ziua aceea, copiii intrara fara nicio oprire. Spre bucuria tuturor, pana si uriasul incepu sa se prinda in jocurile lor!
