Desenul animat Calatoriile lui Gulliver, din 1939, a ajuns pe caseta mea pentru ca cineva a uitat sa reinnoiasca dreptul de autor

In 1967, la o firma americana care vindea filme catre televiziuni, cineva nu a depus la timp o hartie. Filmul pentru care nu a depus-o era un desen animat de 76 de minute, facut in 1939. Din ziua aceea filmul nu a mai fost al nimanui, iar oricine putea sa il copieze si sa il vanda mai departe.

Asa a ajuns Calatoriile lui Gulliver pe o caseta la mine in casa, prin anii nouazeci. Si asa am ajuns sa il vad de cateva zeci de ori.

Este varianta in care Gulliver ajunge in tara piticilor. Se trezeste pe o plaja, prins cu sfori de pamant de sute de oameni cat degetul, si nimereste in mijlocul unei certuri vechi dintre doua regate vecine. Toata cearta este, de la un cap la altul al filmului, despre ce cantec sa se cante la nunta dintre printesa unuia si printul celuilalt. Se rezolva la final prin a le canta pe amandoua deodata.

Ce nu stiam la zece ani este ca filmul asta a fost, la vremea lui, cea mai serioasa incercare de a-i tine piept lui Disney.

Alba ca Zapada iesise in 1937 si facuse bani multi. Paramount a cerut atunci un lungmetraj de animatie de la singurul studio american care i-ar fi putut face unul, studioul fratilor Fleischer, oamenii care desenau pe atunci Popeye si Betty Boop. Termenul era Craciunul lui 1939. Adica un an si jumatate, in conditiile in care Disney lucrase la Alba ca Zapada mai bine de trei ani. Fleischer avea in acel moment in jur de 200 de desenatori.

Ca sa iasa la timp, Max Fleischer a ridicat o hala noua de vreo 3.000 de metri patrati la Miami si a marit echipa la aproape 700 de oameni. Nu avea de unde sa ii ia gata invatati, asa ca s-au deschis clase de animatie impreuna cu scolile de arta din oras, iar restul au fost adusi tocmai de pe coasta cealalta a Americii.

S-au dus pe filmul asta 12 tone de vopsea. Intinsa cu pensula, cadru cu cadru.

Miami nu a fost ales pentru palmieri. Orasul dadea scutiri de taxe studiourilor de film, iar in Florida nu prinsese sindicatul, dupa ani intregi de tensiuni la studioul din New York care ajunsesera in 1937 la o greva. Amanuntele astea si inca vreo patruzeci sunt pe pagina de trivia a filmului de pe IMDb, una dintre cele mai bune pe care le-am citit vreodata acolo.

L-am revazut acum, ca adult. De data asta m-a interesat altceva: cum se vede graba aia in film.

Gulliver nu este desenat ca un personaj de desen animat. Este rotoscopat, adica filmat intai cu un actor adevarat si apoi trasat cadru cu cadru peste imaginea filmata, metoda inventata chiar de Fleischer cu ani buni inainte. Rezultatul este ca el se misca aproape ca un om filmat. Iar asta se vede imediat langa pitici, care sunt desenati normal, cu miscari mari si comice.

In scenele cu multa lume, insa, piticii nu mai sunt nici macar atat. Sunt niste pete colorate care se agita. Nu au fata, nu au maini, uneori nu au nici forma de om. Le vezi limpede daca te uiti la film ca adult si nu ai cum sa nu te intrebi ce s-a intamplat acolo. Explicatia este probabil cea mai simpla cu putinta: ca lucrurile sa se grabeasca, au fost scene desenate mai simplist.

Si aici este lucrul pe care il cred eu, desi banuiesc ca destui parinti nu ar fi de acord: petele alea sunt cel mai bun motiv sa ii arati filmul unui copil.

Un copil de cinci ani oricum nu il compara cu nimic. Eu nu l-am comparat cu nimic. L-am pus pana am ros caseta. Un copil de noua sau zece ani observa insa din primul minut ca arata altfel decat ce vede pe telefon, si de regula asta il face sa se ridice de acolo. Momentul in care multimea devine o pata este exact momentul in care ii poti spune ca fiecare pata a fost desenata cu mana de cineva care avea un an si jumatate la dispozitie si nici un calculator.

Ce s-a intamplat cu studioul dupa aceea este partea mai putin vesela. Filmul a mers bine in sali si a adus de cateva ori cat costase, dar depasise devizul, iar Paramount a pus pe studio o penalizare de 350.000 de dolari. De acolo au inceput problemele cu banii. In mai 1941 Paramount a preluat studioul cu totul si le-a cerut fratilor Fleischer scrisori de demisie. Au plecat la sfarsitul anului.

Studioul a fost rebotezat, micsorat si mutat inapoi la New York la inceputul lui 1943. Hala din Miami, ridicata special cu patru ani inainte, s-a golit. Oameni adusi acolo si invatati acolo au ramas fara loc de munca.

Din toata povestea, bucata asta mi-a ramas cel mai tare in cap. S-au mutat aproape 1.800 de kilometri ca sa scape de taxe si de sindicat, au scos un film bun in conditii imposibile, iar in patru ani nu mai era nimic acolo.

Filmul, in schimb, a supravietuit tocmai pentru ca nu l-a mai pazit nimeni. In Statele Unite a intrat in domeniul public si de atunci a fost copiat la nesfarsit, pe casete ieftine, pe DVD-uri de doi lei si pe televiziuni mici de tot. Se poate vedea intreg, cu imagine curata, in arhiva publica de la Internet Archive, unde a ajuns exact din motivul asta.

Lucrul care suna a ghinion a fost, de fapt, cel mai bun lucru care i s-a intamplat filmului. Eu asa cred. Alte filme din anii aceia au ramas incuiate in arhiva cuiva si nu le-a mai vazut nimeni de atunci. Gulliver a ajuns, dintr-o scapare, pe televizorul meu si pe al altor cateva milioane de copii, in tari in care nimeni nu auzise de Fleischer.

Daca il puneti unui copil, nu il puneti pe fundal. Stati langa el cand ajunge la scenele cu multimea de pitici si aratati-i cu degetul petele alea colorate. Este singurul film pe care il stiu unde partea desenata cel mai prost este si partea cea mai interesanta de povestit.