Ciudat lucru, dintre oamenii locului, nimeni nu-si potoleste setea din ciutura incapatoare. Nimeni! In stanca muntelui sunt sapate cateva cuvinte dintr-un grai stravechiu. Se deslusesc ca anevoie pe sub muschiul verde, iar intelesu lor, talmacit candva de un carturar cu faima, isca nedumeriri pana astazi. Apa ai, suflet nu. Cine sa le fi scris?
Cu amarul carei deznadejdi? Si in ce grea cumpana a vietii?
Umbrele serii coboara tacute dinspre munte. Din tihna ceasului acestuia, ori din valurile vinetii, se intrupeaza aievea parca faptura mosneagului povestitor. In veacul acela, aprig si indepartat, cetatea asta a inaltato capitanul de osti, Grigorie. Avea si un nume de neam, dar i s-a prapadit in pulberea anilor, odata cu fiinta-i trufasa.
Nu mai stiu cat sa fi trecut de la statornicirea capitanului prin partea locului, ca s-a abatut incoace o seceta pustuitoare. S-a uscat in vara aceea firul ierbii de la radacina si multe vite au pierit in chinuri si multi oameni s-au stins. De atata fierbinteala si lipsa de ploaie au secat, se spune, si cele doua izvoare de sub zidul cetatii.
Si raul cel repede chiar. Multi si-au dat seama atunci ca li s-au apropiat zilele de pe urma.
Si acum, ce o sa ne facem? Ce-ai spus? Ce-ai spus, doamna mea? Am spus ceea ce negresit gandeste acum si domnia ta, dar... Astazi, de lipsa apei, au mai murit cateva persoane. Fii pe pace, Stana. Inca de curand a sosit in cetatea noastra mesterul Panfilie din targul Bucurestilor. Si el poate aduce ploaia? Nu, nu. E mester, nu vrac.
E cel mai vestit fantanar din tara romaneasca si vodul insusi mi l-a trimis. De altfel mi se pare ca vei avea prilejul sa-l vezi si sa-l auzi tot acum.
Pofteste, pofteste! Ma inchin cu smerenie dinaintea domniei tale, capitan Grigorie. Asemenea si dinaintea doamnei. Si ma rog deopotriva pentru sanatatea amandurora. Iti multumim pentru urarile cele bune si asteptam o veste pe masura urarilor. Buna! Ca sa-ti poata multumi pentru dansa toti oamenii din cetatea asta, capitane Grigorie, doamna.
Hai, spune-o odata! Unde ai hotarat sa sapi fantana? Ce plata vrei si cate ajutoare ti-ar trebui pentru lucrul tau?
Din pacate... Din pacate... Ce vrei sa spui cu asta, mestere? Nu cumva dai inapoi de la greu si puterile si priceperea ti-s mai prejos decat faima? Marite capitane, astea toate le-ar putea cantari altii cu cumpana dreapta. Eu nu sunt in stare, nu stiu. Dar ceea ce stiu fara gres spun. Aici, intre munti, fantana nu se poate face. O, Doamne!
Si atatea femei si mame asteapta de atata vreme darul nepretuit al apei, sa le umezeasca macar buzele pruncilor.
Mestere Panfilie! Sluga mariei tale, capitane. De mi-ai fi cu adevarat sluga, mi-ai indeplinit fara cracnire voia, cat ar sta in puterile mele. Si mai mult! Dar sa nu ne imbatam cu vorbele, mestere. Ti-am fagaduit pentru lucrul tau o punga cu galbeni. Spune, vrei doua? Vrei noua? Spune cate vrei!
As vrea, maria ta, sa crezi in cinstea cuvantului meu. Aici, intre munti, un om oarecare n-ar putea sapa o fantana. Decat... Decat? Decat daca o putere cum nu e alta i-ar intari mana. Cateva pungi cu galbeni, de pilda. Asta-i putere, maria ta. Atati osteni si boieri din cetate nu si-ar goli acum sipetele pentru o cofa cu apa? Atunci? Nu stiu.
Domnia ta esti capitan de oaste si barbat invatat. Eu sunt fantanar si atat.
Cu plecaciune. Cu plecaciune, cinstita doamna. Mergi cu bine, omule. Mergi sa faci in alte parti binele pe care altii il pot face noua. Asa nadajduiesc sa mai aud vorbindu-se despre dumneata, mestere. Inteleg amaraciunea domniei tale, doamna. Si de aceea mi se sangereaza inima ascultandu-ti inlacrimata urare.
Dar ce sa fac daca dintotdeauna voia omului a fost mai presus decat puterile lui? Asa socoti tu, mestere. Eu imi inchipui altfel. Ma rog. De aceea eu sunt incredintat nu numai ca o sa mai aud vorbindu-se de tine, ci chiar o sa te si vad cat de curand. Caci de pe acum te poftesc, sa stii, la sfintirea fantanii pe care am hotarat sa o fac aici.
Ai auzit? Am auzit, cinstite capitane. Am sa vin atunci, ca de indata ce voi putea, ma voi infatisa dinaintea celei care o va face. Prea bine, prea bine, Panfilie, prea bine.
Ei, Stana! Ce-i cu tine? Ce sa fie? Ma gandeam si eu asa. La ce a spus mesterul Panfilie? La ce a spus el. La ce vom face noi? Nu se cade sa te gandesti prea mult. De ce? Am deslusit in spusele lui si destule vorbe intelepte. Vorbe si atat. Crezi? Hotarat. Cat de frumoasa ar fi vorba, tot fapta e aceea care dainuie. Stiu si eu ce sa zic.
Asemanatoare faptelor sunt si vorbele pline de talc care traiesc de cand lumea. Si-ai auzit vreuna de asta rostita de dansul? Mai multe chiar. Si atunci cand ti-a vorbit despre puterea inselatoare a aurului. Si atunci cand ti-a spus ca din totdeauna taria omului a fost mai prejos decat dorinta lui.
Dar astea sunt snoave de bazmitor, Stana, nu vorbe de om asezat si cu minte, crede-ma. As vrea sa te pot crede si de data asta, dar mi-e greu. Am auzit de atati boieri si negustori care au platit cate un galben cana de apa.
Am auzit de atati din saracie care au murit insetati, numai fiindca tu n-ai ingaduit sa se deschida portile cetatii, sa se poata duce pana la raul cel mare.
Si ce ai vrea, doamna? Sa-i las sa se duca de vale, care incotro, sa-si potoleasca setea? Si cine sa munceasca pamantul? Cine sa-mi taie piatra si sa-mi doboare copacii? Si apoi, daca ar porni toti de-a valma, cine sa-mi strajuiasca avutiile de raul hotilor si al palkurilor de fratari?
Sa cotesti asadar mai de pret avutiile acestea decat viata oamenilor nostri? De buna seama, doamna! De n-ar fi fost asa, de n-as fi gandit asa de cand ma stiu, nu ajungeam, precum vezi, capitan de oaste. Cata groaza vie! Cata groaza vie!
Nu, hotarat lucru, cu femeile nu pot sta de vorba decat despre flori, despre vesmaninte, despre snoave. Ei, dar fiindca veni vorba, mi s-a parut si mie ca mesterul ala a zis printre altele si ceva vrednic de luat in seama. Asadar, zicea el: Aici, in munte, un om oarecare n-ar putea sapa o fantana, decat daca o putere cum nu-i alta i-ar intari mana.
Asa. Si puterea aceea zice ca nu e aurul. Atunci care ar putea fi? Dragostea? Da, poate. Dorinta de marire? Poate. Cate n-ar face unii pentru un rang boieresc, pentru un caftan mai impodobit. Asa e, asa e, si totusi parca pe niciunul nu-l prea vad sa sape in stanca pentru asa ceva. Si atunci? Dorinta de a trai mai bine ori... Ia stai!
Stai, numai... Dorinta de a trai. A trai si atat.
Sa zicem doi, trei robi si-i pun sa aleaga: coboara in fantana, ori suie in streang. Cum am facut odata cu niste prizonieri carora le-am cerut nu mai stiu ce. Si nu, ca e tot degeaba. Toti au ales streangul. Ce sa mai vina acolo, cand e tot robia mea. Ah! Cred ca am gasit. Porunca! Sa mi fie adusi de indata cei doi robi tatari. Si pe micii lor?
Bineinteles! Dar nu o sa-i las sa se preumble de capul lor prin odaile mele. Hai, pleaca! Alerga!
Asa. Iar pana una-alta, eu sa ma mai gandesc cum sa-i primesc. Ce sa le spun? Sa ma asez in jilt. Na, nu. Din contra. Am sa ma asez asa, intre fereastra si usa. Cand se arata robii, fac cativa pasi catre dansii, imi iau o infatisare cat mai prietenoasa si le spun. Vreti sa va intoarceti la casele voastre? Vrem, slavite capitan. Si tu?
Si eu, marita. Atat de apriga vi-i dorinta pe cat ma lasati sa intrevad? Atat si inca mai mult. E singura nadejde care ne mai tine. Si-am face orice, orice, ca sa o vedem intr-o buna zi implinita. Orice? Ganditi-va bine ce spuneti. Ne-am gandit, slavite capitan. Ne-am gandit deopotriva, cu mintea si cu inima. Asa este.
Atunci, daca asa stau lucrurile, socot ca o sa ne putem usor intelege. Ceea ce v-as cere eu, drept pret al rascumpararii, nu va rapeste nici credinta si nici viata. Dar nici cinstea noastra, marite capitan. Nici cinstea, fiti pe pace. Ca tot am ce face eu cu ea. Vreau un singur lucru. Ascultam, marita, ascultam.
Sa-mi faceti aici, in mijlocul cetatii, o fantana. Aici? Noi? O fantana? Aici, in munte? Asta-i cu neputinta, stanca-i de cremene. Cu neputinta? Parca ziceati adineauri ca sunteti in stare de orice, numai sa va vedeti slobozi. Asa este, si nu ne vom lua inapoi vorba, oricat de scump ni s-ar parea acum pretul. Spune-ne numai cand sa incepem lucrul.
Noi suntem gata. Chiar acum! Un slujitor va arata locul ales. Plecati!
Asadar, daca snoavele nu mint si daca robii acestia vor fi in stare sa-si incordeze bratele si sufletele numai sa-si tina cuvantul, inseamna ca am castigat pe nimic zece pungi cu galbeni cat le-am fagaduit mesterului aceluia, Panfilie. Si atunci se cheama ca nu sunt numai vrednic capitan de oaste, ci si priceput negustor.
Si cu asemenea calitati, mai stii, intr-o buna zi jiltul asta ar putea sa mi se para prea scund si prea sarac, si l-as putea schimba de pilda pe un tron.
Maria ta! Da, repede! Ce-i, nemernicule? Ce s-a intamplat de cutezi sa intri pe neasteptate? Iertare, maria ta, dar astazi lui Doica Mariei sale doamne ii este rau si te roaga... O sa-i treaca. Toane de femeie. N-avem vreme de asa ceva. Plec la vanatoare. Spune-i scutierului sa-mi pregateasca armele si calul. Hai, du-te.
Ce se aude, Doica? Cornul. Domnia sa, capitanul Grigorie, a plecat iarasi in codru cu boierii si cateva slugi. Si izbiturile astea in piatra, mereu, mereu, ce pot sa insemne? Linisteste-te, doamna. Sunt cei doi robi tatari, pusi sa sape fantana cea noua. O, viata de ei! Viata de ei!
Cremene, nu alta, cremene. Sa sapam stanca asta de atata vreme si abia daca au sarit cateva aschii. Pamantul se arata a fi tot attat de nemilos ca si stapanul, hai dreptate. O sa ne frangem mainile cu totul. Cand o sa deslusim zvorul apei, macar de ne-ar ramane sufletele intregi sa ne putem bucura apoi de intoarcerea fagaduita. Asa este. Sa-i dam zor.
Doamne, doamne, cum sapa! Cu cata inversunare izbesc in piatra muntelui! De parca ar cauta cine stie ce comoara. De parca o naluva i-ar chema tot mai adanc. Mare putere-i si asta, sa vrei sa fii slobod. Ce, Ghirai? De ce te-ai oprit? Nu mai pot! Nu mai pot! Ah, prietene, te inteleg, dar trebuie, trebuie. De ce?
De ce trebuie sa-mi frang mainile in hruba asta blestemata? De ce? Pentru ca am fagaduit, Ghirai. Si pentru ca drumul nostru spre casa trece pe aici, prin hruba asta blestemata. Hai!
Zile si saptamani s-au tot scurs apoi, arsita uscand pe de-a-ntregul costisele si vaile, nemiloasa trufia capitanului Grigorie coplesind cu amar sufletele oamenilor nostri.
Iata insa ca intr-o dimineata oarecare, pamantul si cerul s-au imbunat, pamantul deschizandu-si izvoarele cele vechi, cerul adunand deasupra cetatii norii de ploaie binefacatoare. Doamna Stana a socotit atunci ca maritul ei sot si stapan se va milostivi si el, izbavind de greutate pe cei doi robi. Dar nu s-a intamplat asa.
Capitanul nu s-a lasat induplecat de nicio rugaminte si lacrimi si n-a schimbat in nimic vechea hotarare. Robii urmandu-si truda si viata lor ticaloasa. Zile si saptamani in sir, carora ei si toti ceilalti le-au uitat pana si numele. Pana cand...
Nu, dar ei zic... Sa zica ce-or vrea, iar tu una sa stii. Sunt robii mei si raman robii mei pana la capatul zilelor lor. Du-te si le-o spune acum! Iertati-ma! Iertati-ma, fratii mei, de vestea ce va aduc! Ce? Capitanul! Capitanul Grigorie tagaduieste ca v-ar fi fagaduit vreodata! Cum? Ce-ai spus? Nu e cu putinta! Ba da! Ba da! Dar el ne-a spus!
El insusi! Stiu, eram si eu de fata cu toate astea. Ai auzit, Ghirai? Am auzit, am auzit. Toata truda noastra de atatea saptamani si luni a fost in zadar. Zadarnuca truda, zadarnic si visul. Capitane Grigorie, capitane! Apa ai, suflet nu! Apa ai, suflet nu!
Grigorie! Stana! Ce s-a intamplat de te-ai ivit asa pe neasteptate, tulburandu-mi tihna ceasului acestuia? Tulburandu-ti tihna? Ar fi oare cineva in stare sa te tulbure sau sa te infricoseze? Intr-adevar, cred ca nu. Ma cunosti bine. Am crezut ca te cunosc, dar acum vad ca m-am inselat. Esti mai rau. Cu mult mai rau decat am stiut.
Stana, ce vorbesti? Am inteles sa nu te temi de fiarele codrului, de palasul dusmanului, de lacrimile mele, dar nu inteleg sa nu-ti fie frica de pedeapsa cuvenita din totdeauna celor care-si calca cuvantul. Ah! Iar vechea poveste cu cei doi robi. Fii pe pace, lasa treburile celelalte in grija mea. Cat despre pedeapsa, cine sa mi-o dea?
In cetatea asta, doamna, eu singur sunt stapan si judecator.
Voi urca chiar acum scarile palatului. Ma inchin cu umilinta inaintea mariei tale si-ti multumesc pentru cinstea pe care o faci casei mele. Capitane Grigorie, voiam de mai demult sa-ti vad asezarea. Dar iata ca abia astazi drumul meu s-a putut incruciosa cu acela care m-a adus aici. Macar vreun olac de mi-ar fi vestit sosirea!
De-as fi intampinat altfel, maria ta, cu trambitasii la poarta si cu masa de ospat incarcata. Capitane Grigorie, lasa-i pe trambitasi sa vesteasca inceputul bataliilor si viitoarelor biruinte. Iar pe masa, astazi, fii-ti de ajuns de ne vei pune o paine si un olar cu apa. Paine si apa pentru voievodul tarii?
Asta-i mancarea pe care o dau de obicei robilor. Astazi, capitane, eu vreau sa fiu asemenea lor. Sa mananc alaturi de ei. Sa vad cat de amare ori de dulci pot sa-i para painea si apa domniei tale.
Maria ta! Mestre Panfilie! Aici sunt, doamne. Unde-s cei doi robi? Am poruncit sa mi se infatiseze. De ce zabovesc? Nu-i vina lor, maria ta. Era o temnita si-n fiare, cu straiele rupte si trupul numai rama. Ce? Cat am miselit! Maria ta! Maria ta, ce face mesterul fantanar? Nu face alta decat sa-mi indeplineasca voia!
Voia stapanului meu si fagaduiala facuta candva domniei tale, Capitane Grigorie, sa vad fantana asta durata in stanca si sa ma inchin mesterilor ei. Iata-i, ca au si sosit!
Voi ati facut lucrul acesta nemai auzit? Noi, maria ta. De unde atata pricepere si de unde atata putere in niste trupuri atat de firave? Nu stim, maria ta. Cred ca stiu eu, doamne. Adica? Cred ca si priceperea si puterea le-au luat din fagaduiala capitanului de a-i lasa slobozi. De atunci de ce-s in lanturi? Spune, capitane! Sunt robii mei.
Au fost, vrei sa zici! Acum sunt slobozi! Capitanul Sandroiu, cu un palc de osteni, sa-i calauzeeasca pana la hotarul tarii, pentru ca niciunul rau sa nu patimeasca pe drumul intoarcerii! Iti multumim si iti sarutam dreapta, maria ta! Eu va voi multumi daca veti uita si ma veti ierta de toate cate ati indurat! Noi sa te iertam pe maria ta?
De vreme ce unul dintre slujitorii mei v-a facut o asemenea nedreptate, se cheama ca eu v-am facuto. De aceea, cu umilinta va rog pe amandoi sa ma iertati. Si acum la masa de ospat! Sa inceapa bucuria!
Indurare, maria ta! Capitane Grigorie, tatal meu, slavitul, pentru o asemenea fapta te-ar fi pedepsit aspru. Maria ta. Ca n-ai acoperit cu ocara numai obrazul domniei tale, ci obrazul nostru al tuturora. Cinstea unui neam intreg ai primejduit-o necugetat. Iarta-ma, doamne! In genunchi ma rog sa ma ierti!
Viata ori moartea ta nu mai pot fi de niciun folos nimanui. Dar pentru urmasi nostri si pentru urmasi urmasisor nostri avem o datorie sfanta, pe care trebuie sa o indeplinim neintiarziat. Indurare, maria ta! Nu-ti teme capul! Nu el ti se va prapadi astazi, ci numele tau, pe care il osandesc la uitare de acum si pana in veac.
Diacul curtii sa ia aminte sa ti-l stearga din toate hrisoavele si cartile domnesti, pentru ca niciunul dintre stranepotii tai sa nu se rusineze purtandu-l.
Cinstiti boieri si osteni, judecata s-a incheiat. Pornim catre cetatea Bucurestilor.
Acestea spunandu-le, in puterea noptii, voievodul a coborat oastea pe firul apei, pe Arges in vale. Si tot atunci, capitanul Grigorie si-a parasit cetatea pentru totdeauna. Neamul i s-a imprastiat in cele patru vanturi.
Cateva clipe, mosul, intrupat din vis si din legenda, a tacut. Apoi, ostenit ca dupa un drum lung facut prin veacurile cele vechi, s-a lasat pe o poteca serpuind printre brazi, pierzandu-si chipul in intunecoismea lor. Cine poate sti daca intamplarea povestita de dansul s-a petrecut intocmai asa?
Dar iata, au ramas pana azi marturiile: ruinele cetatii, fantana, vorbele sapate in stanca muntelui si, mai cu seama, indarjirea asta a oamenilor locului de a-si tine intotdeauna si cu orice pret cuvantul dat. Iar din apa racoroasa si limpede a fantanii, vedeti, nimeni nu-si mai potoleste setea. Nimeni.