Diafilmele cu povesti de la bunici si proiectorul care trebuia lasat sa se raceasca

La bunici, seara cu povesti se termina cand se incingea aparatul. Se puneau trei diafilme unul dupa altul, cam un sfert de ora fiecare, iar pe la al treilea bunicul oprea proiectorul si spunea ca trebuie lasat sa se raceasca. Nu era o vorba aruncata, cutia aia mica de plastic chiar ajungea sa friga. Aveam vreo cinci-sase ani si imi aduc aminte ca nu eram deloc de acord ca trebuie sa oprim.

Aparatul era cam cat doua caramizi puse una peste alta, cu o lentila in fata si un buton rotativ intr-o parte. Cred ca era sovietic, dar nu mai am de unde sa stiu sigur. Pe site-urile de anunturi apar si acum toate variantele care circulau atunci: Diascol, facut la IOR, aparate de la Tehnometalica Arad si modelul sovietic Svet.

Cum functiona, de fapt

Un diafilm era o rola de film de 35 de milimetri, exact ca la aparatul foto, doar ca in loc de poze de familie avea o poveste desenata, cadru dupa cadru. Se punea rola in aparat, se stingea lumina si se invartea butonul manual, o imagine pe rand. Sub fiecare imagine erau doua-trei randuri de text, pe care le citea cu voce tare cineva mare. La inceputul rolei era desenat un cerc, ca sa reglezi lentila inainte de a porni povestea propriu-zisa.

Nici un sunet, nici o animatie.

Picturi facute de mana, una dupa alta, aruncate pe un perete alb.

Se faceau la Animafilm, iar titlurile erau chiar cele la care va ganditi: Punguta cu doi bani, Capra cu trei iezi, Motanul incaltat, Alba ca Zapada, Harap Alb, Ivan Turbinca. Existau si diafilme scolare, cu lectii si harti, dar acelea nu ajungeau seara la noi in camera.

Partea care mi se pare importanta abia acum este ca imaginile alea nu ieseau dintr-un program si nu se faceau in serie. Cineva le pictase una cate una, pentru fiecare cadru in parte, si se vedea mana omului in ele.

Acea experienta care nu poate fi reprodusa acum

Era intuneric si era liniste. Se auzeau doar vocea care citea, sunetul aparatului, foarte distinct si rotita cand se trecea la cadrul urmator. In fascicolul de lumina plutea praf, iar eu ma uitam pe rand si la perete, si la lumina.

Apoi era mirosul. Un bec puternic, inchis intr-o carcasa mica de plastic, cu praf pe el, tinut aprins trei sferturi de ora. Nu stiu sa il descriu altfel decat ca miros de cald. Il tin minte mai bine decat orice imagine care a ajuns pe peretele acela, si banuiesc ca oricine a avut asa ceva in casa stie exact despre ce vorbesc.

Si mai era ceva la care nu m-am gandit decat mult mai tarziu. Ritmul povestii nu il dadea filmul, il dadea omul care citea. Un cadru ramanea pe perete cat era nevoie: daca ma uitam mai mult la o imagine, statea acolo, iar daca intrebam ceva, se oprea tot, primeam raspuns si abia apoi mergeam mai departe. Nici un desen animat nu poate face asta. Merge singur, in ritmul lui.

Probabil de aici venea si faptul ca mergeau atat de bine povestile scurte. Trei sferturi de ora insemnau trei povesti mici, in loc de una lunga oprita la jumatate fiindca s-a facut ora de culcare. Punguta cu doi bani tine si acum zece minute si jumatate, cat un diafilm, si nu cere de la un copil de patru ani mai multa rabdare decat are.

Se mai poate face si acum

Productia romaneasca s-a oprit demult. Dupa 1990, sectia de diafilme si diapozitive a fost desprinsa din Animafilm si transformata in societate separata, “Ion Creanga” S.A., printr-o hotarare de guvern din 1 august 1991. De atunci nu s-a mai tiparit nimic nou la noi.

Aparatele si rolele vechi au ramas insa pe site-urile de anunturi si nu sunt imposibil de gasit. M-am uitat pe ele mai mult decat as vrea sa recunosc. Un proiector functional se ia cu ceva intre 150 si 400 de lei, diafilmele vechi se vand si la bucata, cu vreo 50 de lei pachetul, iar un lot mare cu tot cu aparat urca spre 900.

Ce nu stiam pana nu am cautat este ca diafilmele se fabrica in continuare. In Ungaria exista o firma care le produce neintrerupt din 1954, a trecut cu bine prin privatizarea din 1994 si are peste 250 de titluri in catalog. O parte se gasesc si in romana, la vreo 30 de lei bucata, iar un proiector nou costa in jur de 400.

Deci se poate, daca chiar vreti.

Exista si colectii intregi scanate, sute de diafilme puse cap la cap si rulate ca un slideshow pe calculator. Se vad imaginile, se citeste textul, teoretic este acelasi lucru. Practic nu este, fiindca lipseste tot restul: intunericul, mirosul, pauza de racire si faptul ca nu poti da mai repede.