Giovannino far' de frica, cartea din copilarie cu castelul si umbra de la final

Am cautat cartea asta ani de zile fara sa ii stiu titlul.

Imi revenea in minte din cand in cand, incercam trei-patru cautari cu tot ce tineam minte, castel, erou care nu se teme, umbra, si ma lasam pagubas. Nu mai tin minte cum am dat pana la urma peste nume. Tin minte doar ca mi-a venit in minte numele Giovannino si imediat am cautat pe Google.

Era o carte subtire, mai degraba un caiet gros: treizeci de pagini, format mare, coperta alba cu un copac desenat simplu, in verde si galben, si cateva flori jos. Am avut-o pe la sase-sapte ani, primita de la parinti de Mos Neculaie.

Cu trecerea timpului, am pierdut acele carti pe care le aveam in copilarie, insa aceasta mi-a ramas mereu in minte.

Povestea incepe simplu.

Exista un castel in care nimeni nu rezista o noapte intreaga. Cine intra este gasit fara suflare dimineata, si nu fiindca ar sta cineva la panda acolo, ci din alt motiv, care nu se explica niciodata. Giovannino spune ca ramane el.

Este exact deschiderea pe care o are si Praslea cel voinic, unde toti ceilalti dadusera gres la paza de noapte inaintea lui si tot Praslea se ofera sa incerce.

Peste noapte aude o voce care il intreaba daca poate sa arunce. El ii raspunde de fiecare data sa arunce.

Bucata cu bucata, pe horn, se aduna in camera un urias intreg.

Partea pe care am priceput-o abia acum, citind povestea ca adult, este ce face Giovannino dupa aceea. Uriasul ii cere mereu sa mearga el inainte, iar el il trimite de fiecare data pe urias primul. La usa, pe scari, in pivnita. Nu tipa, nu se cearta si nu fuge.

Pur si simplu nu merge niciodata primul.

La capatul drumului, uriasul ii arata trei oale cu galbeni sub o lespede, ii spune ca locul este acum al lui si se face nevazut inapoi pe horn.

Finalul, din ce tin minte

Giovannino ramane bogat si traieste linistit in castelul lui. Intr-o dimineata se intoarce, isi vede umbra pe perete si moare de frica.

Atat.

Nu urmeaza nici o morala, nu vine nimeni sa explice si povestea se opreste acolo. Baiatul care nu se speriase de un urias adunat din bucati se sperie de propria lui umbra. La sase ani mi s-a parut cel mai nedrept lucru pe care il citisem vreodata.

Probabil tocmai de asta mi-a ramas in minte, finalul socant.

Ce am aflat abia acum din informatii de pe internet

Povestea este prima din Fiabe italiane, culegerea de doua sute de basme pe care Italo Calvino a publicat-o in 1956. Prima din doua sute, deci nu una pusa acolo la intamplare.

Calvino noteaza sursa pentru fiecare basm din carte, insa la acesta nu trece nici una: variantele pe care le gasise erau atat de asemanatoare de la un capat la altul al Italiei incat le-a contopit pe toate intr-un singur text.

Daca tineti minte trei nopti in castel si nu una singura, nu va inselati chiar de tot. Exista o poveste-vara la fratii Grimm, despre un baiat plecat in lume, ca sa invete ce este frica. Acolo sunt trei nopti, iar la final baiatul ramane in viata si abia sotia lui reuseste sa il sperie, cu o galeata de apa rece.

Umbra exista numai in varianta italiana.

Editia mea, cea de la Spot din 1991, nu se mai gaseste decat prin anticariate, si nici acolo mereu.

Exista in schimb una noua, la Litera, insa sub alt titlu, “Giovannino cel fara frica”, si trecuta ca fiind de autor anonim, fara numele lui Calvino nicaieri pe ea.

Am recitit povestea intreaga saptamana trecuta. Mi-a luat cinci minute si este mai scurta si mai seaca decat o tineam minte. Umbra apare intr-o singura propozitie, la sfarsit, spusa fara nici o parere de rau.

Cred ca de aceea m-a urmarit atat: nimeni din carte nu pare sa creada ca finalul acela ar fi ciudat.