Basmul se studiaza in liceu tocmai pentru ca este povestea pe care elevul o stie deja

Din septembrie, elevii care intra in clasa a noua incep literatura romana cu un basm popular. Textul intreg, nu un fragment si nu un rezumat. Asa scrie in programa noua de limba si literatura romana, aprobata in februarie 2026 si aplicata din anul scolar care incepe acum.

Primul modul al anului se cheama „Forme literare incipiente in cultura romana”, iar sub el programa pune o nota scurta: se studiaza un mit, o cronica in fragmente si o legenda sau un basm popular in text integral. La celalalt capat al anului, in ultimul modul, mai vine unul. Un basm cult, tot integral, iar pe lista de autori recomandati de acolo este si Ion Creanga. Deci doua basme intr-un singur an de liceu, la trei ore de romana pe saptamana, unul la inceput si unul la sfarsit.

Cand am fost eu elev mi se parea ciudat pana la comic. Acasa, la cinci ani, basmul era povestea de seara, spusa de parinti sau data la casetofon. Peste zece ani, cam acelasi text devenea materie, cu subpuncte, cu extemporal si cu nota in catalog. Tin minte ca profesoara ne spunea ca basmul e mult mai complicat decat pare si ca varianta stiuta de acasa este cea simplificata, ceea ce, la cincisprezece ani, suna mai degraba a amenintare. Avea dreptate, apropo. Ce nu ne-a spus, si ma indoiesc ca avea cand, era la ce ne trebuie noua asta.

Raspunsul se vede din locul in care este pus basmul

Basmul nu sta la inceputul liceului din intamplare. Programa merge, in mare, cronologic, iar primul modul se ocupa de ce a existat inainte de literatura scrisa. Mitul si basmul sunt ce a ramas din perioada aia, fiindca au circulat din gura in gura sute de ani pana sa le noteze cineva pe hartie. Petre Ispirescu, care era tipograf de meserie, le-a scos in volum abia in 1882, la Tipografia Academiei Romane, cu o prefata de Vasile Alecsandri. Acolo sunt si Greuceanu, si Praslea.

Motivul adevarat, cel care nu se scrie in programa, este insa altul si mi se pare mult mai practic. Basmul este textul pe care elevul il stie deja. Stie subiectul, stie personajele, stie finalul. Asa ca atentia se poate muta de la ce se intampla, care oricum e cunoscut, la felul in care este construit textul. Este singurul moment din patru ani de liceu cand se poate preda metoda fara ca elevul sa se rataceasca prin poveste.

Iar metoda chiar valoreaza ceva. In 1928, un cercetator rus, Vladimir Propp, a luat aproximativ o suta de basme populare si a aratat ca, oricat de diferite ar parea, se aseaza pe acelasi schelet de treizeci si una de actiuni, care apar mereu in aceeasi ordine. Cartea lui se cheama „Morfologia basmului”, si de acolo pleaca, prin structuralism, mai tot ce se preda azi despre cum functioneaza o poveste, inclusiv manualele de scenaristica. Basmul a fost specia pe care s-a vazut prima data ca o poveste are o schema.

Ce se cere, de fapt, sa gasiti in text

Cerintele sunt cam aceleasi de treizeci de ani si se pot invata intr-o dupa-amiaza. Formula de inceput si formula de sfarsit. Cifra trei, care revine peste tot. Probele prin care trece eroul, in ordine. Ajutoarele, care sunt de obicei animale sau obiecte primite pe drum. Amestecul de real si fabulos. Si oralitatea, adica urmele lasate in text de omul care il spunea cu voce tare.

Aici apare o capcana pe care am gasit-o uitandu-ma la propriile inregistrari. Varianta audio pe care o stie copilul de acasa este aproape mereu o prelucrare, iar formulele sunt exact primele care cad la prelucrare.

Greuceanu le are pe amandoua, si inceputul, si sfarsitul cu incalecatul pe sa. Praslea incepe cu „A fost odata ca niciodata” si se termina fara nici o formula, direct cu imparatia. Iar Harap-Alb nu incepe cu „A fost odata ca niciodata”, ci cu „Amu, cica era odata intr-o tara un crai”, si observatia asta chiar este un raspuns bun la teza.

Sfatul practic e simplu si scuteste vreo doua ore de chin. Ascultati sau recititi povestea intai, ca sa o aveti intreaga in cap, si abia dupa aceea deschideti textul tiparit si cautati elementele in el. Programa cere „text integral” tocmai fiindca o prelucrare de douazeci si sase de minute nu le mai are pe toate.

Al doilea basm arata ce se schimba cand apare un autor

Basmul cult din ultimul modul este pus acolo pentru altceva. Creanga ia forma populara, aceeasi cu care se deschisese anul, si o semneaza. Pastreaza scheletul intact, dar baga in el umor, vorbire moldoveneasca si personaje care se cearta ca oamenii dintr-un sat adevarat. Elevul are astfel aceeasi specie de doua ori, in doua stari: cum arata cand nu are autor si cum arata dupa ce si-a gasit unul. Daca vreti sa auziti diferenta inainte sa cititi ceva, Harap-Alb suna tot timpul a un om care povesteste cuiva, si acela este cuvantul „oralitate” din manual.

Cred ca asta este, pana la urma, toata lectia, si se pierde mai mereu fiindca cele doua texte sunt despartite de opt luni de scoala. Puse cap la cap, se vede imediat de ce unul se cheama popular si celalalt cult, fara definitii invatate pe de rost.

La facultate se merge mult mai adanc

Intuitia ca lucrurile astea se studiaza serios mai departe este corecta. Facultatea de Litere din Bucuresti are din 2008 un program de licenta de Etnologie si un master de etnologie, antropologie culturala si folclor, unde basmul se citeste ca document despre o comunitate intreaga. George Calinescu i-a dedicat un volum, „Estetica basmului”, aparut in 1965, si il descria acolo ca „un gen vast, depasind cu mult romanul”.

Probabil ca de acolo vine si senzatia din liceu ca profesorul stie mult mai multe decat apuca sa spuna. Chiar stie. Doar ca intr-o ora incap cateva trasaturi si un extemporal, nu un semestru de folclor.

Ce ar fi trebuit spus la prima ora

Eu zic ca basmul isi merita locul in programa si ca este, probabil, cel mai util text din tot liceul. Povestea in sine nu are nici un merit aici, o stie toata lumea. Meritul este ca poate fi desfacut complet, cu tot cu instrumentar, in cateva ore, iar uneltele scoase din el se folosesc apoi pe nuvela, pe roman si pe piesa de teatru, unde textul nu mai e cunoscut si nu mai ai timp sa inveti si metoda, si povestea, deodata.

Ce lipseste este o singura propozitie, spusa in prima ora: povestea asta o stiti deja, tocmai de aceea o folosim. Fara ea, elevul ramane cu impresia ca i se cere sa analizeze o poveste pentru copii de sase ani, si are dreptate sa gaseasca asta caraghios.

Daca as mai apuca sa vorbesc cu profesoara mea de romana, cred ca nu as mai intreba-o de ce ne-a pus sa invatam basmul. As intreba-o de ce nu ne-a spus din prima ora ca povestea era doar terenul de antrenament. Mie mi-au trebuit vreo douazeci de ani ca sa imi dau seama singur.