Teatrul radiofonic de la CBS, si vocile pe care copiii le stiu din desene animate

Acum cativa ani cautam cu totul altceva si am dat peste o arhiva de teatru radiofonic american. Prima inregistrare pe care am pus-o incepea cu o usa care scartaie si cu un om care spune, foarte calm, “Come in”. Am ascultat-o pana la capat, fara sa mai fac nimic altceva.

Seria se numeste CBS Radio Mystery Theater si banuiesc ca la noi nu prea a auzit nimeni de ea.

Seria a durat 8 ani

A inceput pe 6 ianuarie 1974 si s-a terminat pe 31 decembrie 1982. In tot intervalul asta au iesit 1.399 de episoade, difuzate seara, in fiecare zi lucratoare, intr-un slot de o ora din care piesa propriu-zisa ocupa cam 45 de minute. Restul erau reclame si stiri. In perioadele bune se faceau aproape 200 de episoade noi pe an, adica un spectacol nou cam la doua zile.

Omul din spatele seriei se numea Himan Brown. Usa care scartaie la inceput si la final o adusese dintr-o emisiune mai veche de-a lui, din anii patruzeci. Textele erau si originale, si dupa Poe, Conan Doyle sau Mark Twain, iar gazda, E.G. Marshall, intra inainte de piesa, mai comenta pe la mijloc si inchidea de fiecare data la fel: “Until next time, pleasant… dreams?”

Se lucra repede. Actorii veneau dimineata pe la noua, citeau textul o data impreuna, primeau rolurile si inregistrau. Pe la pranz erau liberi.

Unele dintre episoade se gasesc pe Mixcloud.com cand cautati "CBS Mystery".

Vocile, si de unde le mai stiti

Ce m-a tinut acolo nu au fost misterele, ci vocile.

Prin studiourile alea au trecut oameni pe care copiii ii cunosc foarte bine, fara sa aiba idee cum ii cheama. Hans Conried, de exemplu, este capitanul Hook si domnul Darling din Peter Pan, desenul Disney din 1953, si tot el este Snidely Whiplash din desenele cu Dudley Do-Right. Ultimele lui roluri la radio au fost chiar aici. Jackson Beck, care apare in 52 de episoade, a fost ani buni vocea lui Bluto din desenele cu Popeye si omul care citea introducerea la Superman, pe vremea cand Superman era serial de radio, nu film.

Casey Kasem apare in trei episoade. El este prima voce a lui Shaggy din Scooby-Doo, aia pe care o imita toata lumea. Iar intr-un episod din 1975, numit “Triptych for a Witch”, joaca Margaret Hamilton, adica vrajitoarea din Vrajitorul din Oz. Joaca, evident, tot o vrajitoare.

Prima data cand am recunoscut o voce am oprit inregistrarea si am cautat pe internet, convins ca imi imaginez. Nu imi imaginam.

Explicatia este destul de simpla. In America anilor cincizeci si saizeci, actorul de desene animate si actorul de radio erau acelasi om, cu aceeasi meserie: sa spuna tot ce este de spus doar cu vocea, fara fata si fara corp. Cand desenele au trecut la televizor si radioul a ramas fara piese, oamenii aia nu au disparut nicaieri. Erau tot acolo, in New York, si s-au intors la microfon in 1974.

La noi nu s-a oprit niciodata

Partea care mi se pare cea mai interesanta este, de fapt, ce se intampla in paralel la noi.

In America, teatrul la radio s-a terminat intr-o singura seara. Pe 30 septembrie 1962 s-au difuzat, unul dupa altul, ultimele episoade din cele doua seriale care mai rezistau la CBS, si dupa aceea nu s-a mai facut nimic vreme de doisprezece ani. Seria despre care va povestesc a fost o resuscitare, nu o continuare.

La noi, prima transmisie de teatru radiofonic a fost pe 18 februarie 1929, la mai putin de patru luni de la primele emisiuni ale Radio Romania. Piesa se numea “Ce stia satul”, iar in distributie erau Maria Filotti si Romald Bulfinski, actori de la Teatrul National. Se juca in direct, cu efecte facute pe loc, pentru ca banda magnetica nu exista inca. Din 1932 a inceput sa se faca si teatru radiofonic pentru copii, prima productie fiind “Ciresica”, dupa Perrault.

Si nu s-a mai oprit de atunci.

Toate cele 1.399 de episoade americane exista si se pot asculta oricand pe internet. Din primele doua decenii de teatru radiofonic romanesc nu a ramas aproape nimic, fiindca totul se difuza live: cea mai veche piesa pastrata in arhiva radioului este un “Hagi Tudose” inregistrat pe banda abia in 1951.

Daca vreti sa auziti cum suna de regula primele piese de teatru radiofonic, Renul alb este exact asa ceva: o dramatizare semnata de Cristian Munteanu, regizor la Teatrul National Radiofonic, de pe un disc Electrecord din 1981. Se aude din primul minut ca este gandita pentru difuzor si pentru urechea unui copil.

Piesele CBS Radio Mystery Theater nu sunt pentru copii

Seria americana este pentru adulti. Sunt povesti cu mistere si cu fantome, scrise pentru cineva care asculta radio la zece seara, dupa ce s-a stins lumina in camera copiilor. Cateva episoade sunt chiar apasatoare.

Pentru un parinte care vrea sa isi tina engleza in exercitiu, greu gasiti ceva mai potrivit. Oamenii aia sunt scoliti sa vorbeasca la microfon, articuleaza tot, nu inghit cuvinte si nu au nici o imagine care sa acopere textul. Am inteles din prima ascultare mult mai mult decat inteleg dintr-un film, si nu pentru ca as fi invatat ceva intre timp.

Apropo de urechi antrenate: 45 de minute de ascultat fara nici o imagine este exact exercitiul pe care il cerem seara de la un copil de cinci ani cu o poveste audio. Este ciudat cat de greu ne vine noua.

Formatul a luat sfarsit in 1962. In 1974 un om de saizeci si trei de ani l-a repornit si a scos aproape 1.400 de episoade in opt ani. Mie povestea asta mi se pare mai buna decat orice mister din serie.