Intr-o iarna, pe cand stateam cu fruntea lipita de geam, privind cum se rotesc fulgii de zapada intr-un dans alb, vegheat de copaci cu barbi de chiciura, mi s-a parut ca deslusesc un cantec venit de departe. Vantul de gheata il purtase pe aripile lui, cale de mari si tari, aducandu-l, poate, din alte vremi.
Iata-l! Intr-un tinut acoperit de gheata, unde sulitele de aur ale soarelui abia cuteza sa atinga pamantul, traia o batrana garbovita de ani. Traia cu feciorii, nurorile si cativa vecini in colibe risipite printre nametii de zapada, si singura ei mangaiere erau nepotii pe care ii adormea, cantandu-le cantece din batrani.
Intr-o iarna se porni o vifortita cum nu se mai pomenise.
Nani, ren cu coarne albe, stele scanteind in salbe, peste frunte coborand, cu coroane de argint. Nani, nani...
- Sa-ti spun o data, mama! Ne-ai impuiat urechile cu cantecul asta! Si trage-te mai la o parte, ca n-ai stat in drum! Treci mai bine langa foc si stai linistita!
- Bine, bine, fata mea! Numai ca lacrimeza ochii si fumul asta ma...
- Uf! De nimica nu mai esti buna!
Vai de pacatele noastre, ce urgie e afara! Nu mai putem pleca la locurile de iernat! Au inceput sa piara renii in arc de frica si in fiecare seara lupii ne dau tarcoane. Asta-i sfarsitul!
S-au dus barbatii la vraciul cel batran sa-l intrebe ce-i de facut. Poate ne-au ajutat cu ceva.
Ia asculta! Se-ntorc! S-au oprit la vraciul!
Da, coarnele de ren au picaturi de sange in varf. Am vazut semnul si lupii urla in cor dinspre apus. Am imbracat blana de lup si m-am lasat dus de miros. Coliba asta e blestemata!
Ce tot spui, batranule? Ai gasit cu ceva, vraciule? Care ne-i vina, inteleptule?
L-ati maniat pe Uriasul Zapezilor! Da, el a abatut potopul de ninsoare asupra noastra! Nu v-ati tinut legamantul! Trebuie sa-l imblanzim, oameni buni! Nu va amintiti? In fiecare an, inainte de a pleca spre locurile de iernat, stramosii nostri aduceau cate o jertfa.
Si acum am pregatit un arest?
Nu! O jertfa omeneasca! Aici, din coliba aceasta, am mirosit cu marul de lup.
Batrana! Ce-ti trece prin minte? Vrei sa o lasam pe mama in mijlocul pustiului de gheata? Niciodata!
Atunci veti pieri cu totii! Urcati-o in sanie si duceti-o cat mai degraba la marginea prapastiei!
Oameni buni! Dar nu ne putem impotrivi uriasului de gheata! Asa stie ce spune! Asta-i singura scapare. Si asa batrana nu mai e buna de nimic! Ar fi murit pe drum. S-o ducem maine in zori!
Coarnele renilor au picaturi de sange in varf. Sa se implineasca legamantul! Sa se implineasca legamantul!
S-a innoptat. Vantul de gheata, bici nesatios, ii napusteste pe cei pitulati in zapada. Pe cer, foarte sus, tremura stelele.
Cu pas usor, abia atingand zapada, o umbra se furisaza in tarcul renilor.
Dormiti, dragii mei, dormiti. Am venit sa-mi iau ramas-bun. Maine o sa ma duceti departe, tare departe. Dormiti, Renule. Si tu, micul meu Ren alb, de ce nu ai somn? Haide, stai cu minte. Nu ma privi asa cu ochii tai mari si umezi. O, dragul meu, daca ai avea glas omenesc, am stat de vorba pana maine dimineata. Mi-e asa de urat. Tu ai fost intotdeauna altfel decat ceilalti. Zburdai la sanie de parca aveai aripi la picioare si imi ghiceai gandurile. Hai, nazdravan ce esti! Citesti si acum ce-mi doresc! Ramai cu bine! Eu am sa plec. Ma asteapta pustiul alb, nesfarsit, pustiul de gheata!
Saniile sunt pregatite. Pe feciorul cel mic l-au legat in coliba, altfel n-ar fi chip. Pe batrana au binecuvantat-o. Numai un fecior, varsand lacrimi, nu vroia sa se desparta de ea. Trebuie sa ne supunem.
Uite, uite ca vin.
Esti gata, mama?
Gata, gata. Eh, ia te uita, au iesit toti vecinii sa ma petreaca.
Mama, o sa-ti fie frig. Puneti haina cu gulere de vulpe si paslariii cei noi!
Nu trebuie. Acolo unde merg eu o sa ma imbrace in manta alba, din cap pana in picioare.
Sa mergem, fiule. Ramaneti cu bine, oameni!
Hii, renilor! Hii, renilor!
Alunecand pe talpici, sania s-a pierdut in zare, spulberand zapada. A trecut un deal, a scoborat intr-o vale, a urcat buza unei prapastii si s-a oprit.
Sa tot fi mers cale de o jumatate de zi. Fiul cel mare i-a asternit batranei culcus moale din blana de urs si a imbratisat-o pentru ultima oara. Mana ei uscata i-a mangaiat obrazul. Apoi a coborat cu mintele in poala. Baiatul a bicuit stranic renii.
Am ramas singura. Sa ma asez pe blana asta de urs si sa astept. Ce caldura placuta imi cuprinde trupul. Mi s-a facut somn. Trebuie sa dau copiilor o cana de lapte de ren si sa-i adorm in cantec. Ce grele mi-s pleoapele.
Se apropie cineva. O fiara! Ii vad ochii lucind ca de vapai.
Renule alb, unde esti? Vino, mi-e frica!
Nu te teme.
Cine vorbeste?
Nu te teme, stapana. Intinde mana. Aici, langa tine.
Cum? Tu esti micul meu Ren alb?
Linisteste-te, stapana. Cat sunt langa tine, nici o fiara nu poate sa-ti faca vreun rau. Am sa le alung. Asa, acum s-au potolit.
Iti multumesc. Dar cum se face ca-ti inteleg graiul?
Toate la timpul lor, stapana. Priveste-n jur. A iesit luna si lumineaza ca ziua.
Ce minune! Din prapastie a crescut un palat cu totul si cu totul de gheata. Si iata, se vede prin el ca printr-o apa straivezie. Pe jos sunt intinse blanuri scumpe, iar in sfesnice mari, din turtii de gheata, ard faclii. Peretii sclipesc in toate culorile curcubeului.
Priveste, priveste! In mijlocul unei sali, sub niste bolti stralucitoare, e un tron de aur incrustat cu pietre scumpe. Si la picioarele lui, o mantie alba, tesuta parca din razele lunii.
Ia-o, stapana!
A mea, a mea! Dar ce se petrece cu mine? Nu mai recunosc glasul si parca simt trupul slobod de hainele batranestii.
Priveste-te in oglinda aceasta de gheata.
Eu sunt fata asta cu cositel negre?
Da, eu sunt. Si obrazul neted. Si glasul. Si mainile. Asa cum au fost in tinerete.
Ce s-a intamplat, micul meu Ren alb?
Ti-am ghicit gandul, stapana. Iti amintesti ce ti-ai dorit noaptea trecuta, cand ai venit sa-ti iei ramas-bun de la noi?
Tinerete!
Ei, da! Numai ca dorinta nu ti-am indeplinit-o eu, ci Uriasul Gheturilor. Stapanul meu, care domneste in acest palat. El ti-a daruit aceasta podoaba de nepretuit.
De ce tocmai mie?
Pentru ca ai fost cea mai frumoasa fata din tinut. Priveste-ti chipul in oglinda, nu mai exista pe fata pamantului o astfel de mandrete de fata. Ai sa fii regina si ai sa domnesti peste vanturile de miazanoapte.
Nu se poate, nu se poate! Ce sa caut eu in palatul acesta?
Sa-i daruiesti viata. Asculta, te cheama.
Sa mergem de graba, urca-te in spinarea mea! Am sa te duc in zbor pana la portile palatului.
Ce intuneric! Facliile abia lumineaza ungherele si un frig care-ti patrunde pana la oase.
Hai sa pui mantia alba pe umeri si hai sa te incalzesti. Stapanul nostru nu iubeste focul.
Intra, domnita!
Ce sala uriasa! Parca e o pestera. Trebuie sa fie foarte trist sa locuiesti aici. Nu, nu, nu vreau sa merg mai departe. E urat aici si mi-e frica. Renule, vreau sa ma intorc in coliba noastra, printre oameni.
Stai! Nu-l mania pe Urias!
Ai uitat ca oamenii te-au alungat? Te-au lasat sa mori singura in mijlocul gheturilor vesnici?
Mai bine ramamean acolo. Renul meu drag, ti-am dat sa mananci din palma, ti-am facut culcus moale. Ajuta-ma! Nu vreau sa raman aici!
De acum vei sta cu mine in acest palat. Vei domni asupra vanturilor de gheata. Slujitoarele mele, Chiciura si Promoroaca, au sa-ti tina de urat cat timp voi fi plecat. Dar piciorul tau sa nu calce dincolo de pragul acestui palat, ca-ti va fi vai si amar de tine.
Si batrana, prefacuta in fata tanara, a ramas in palatul de gheata. Statea de dimineata pana seara la fereastra, cautand cu privirea marginea prapastiei, sagetata rareori de cate o pasare. Ochii ei inotau in apele tristetii, iar obrajii incepura sa-i paleasca. Se ofilea in tacere, ca o floare care a dat prea devreme la o parte gluga de zapada.
Domnita, domnita, de ce ti-s ochii inlacrimati?
Sunt trista, Chiciura.
Trista? Ce-i asta? Vino sa te joci cu noi, haide, vino, hai!
Nu pot, mi-e inima grea, Promoroaca.
Inima? Ce cuvant ciudat! Dar ce-i asta, o pasare?
Stapanul a spus ca trebuie sa te facem sa zambesti. Iata, eu pot sa desenez pe peretele acesta cele mai nastrusnce flori din zapada. Iar eu pot sa le acopere cu prafuri sclipitoare de argint. Haide, razi, domnita, razi!
Lasati-ma!
Viscolule, aduna cativa fulgi de zapada. Asa, acum umfla-ti obrajii si sufla odata in ei. Si inca odata. O sa se prinda intr-un dans indracit. Ei, cum te simti, domnita?
Vad ca niciuna din comorile palatului meu nu poate sa te inveseleasca.
Lipseste cea mai de pret, stapane.
Care aceea?
Dragoste. Esti bun si atotputernic. Lasa-ma sa plec la semenii mei.
Ca sa te alunge iar? Nu stii sa pretuiesti minunatul dar pe care ti l-am facut.
Tanjesc de dragul lor. Ingaduie-mi macar sa-i mai vad odata.
Bine, priveste prin peretele acesta de gheata.
Aduceti-va aminte! Ati alungat-o pe mama si atat ca viscolul nu se potoleste! Acum stati cu mainile in san si asteptati sa muriti!
Dar ce putem face? Pierim pe capete! In curand n-o sa mai avem ce manca! Frigul patrunde in colibe si ne ingheata rasuflarea! Suntem slabi si neajutorati, frate!
Nu il putem infrunta pe uriasul de gheata!
Fie blestemati! Captusiti colibele cu blanuri de ursi si aprindeti focul! Noi, barbatii, vom merge la vanatoare! Pe astfel de vreme nici lucrui nu mai iese din birloc.
Atunci intram noi in birlocul lui. Trebuie sa ne luptam, sa nu ne dam batuti.
Eu, amaratul, plec dupa mama. Trebuie sa fim uniti, oameni buni. E nevoie de fiecare brat ca sa pieruim urgia.
As da tot, numai sa o vad iar pe mama.
Stapane, au nevoie de mine. Vreau sa ma intorc la ei. Lasa-ma sa plec.
Niciodata!
La ce mi-ai dat tineretea? Ca sa mi-o irosesc in palatul acesta incremenit in tacere si moarte? Printre chipuri de piatra si furtuni? Da-mi licarirea de viata pe care o mai aveam si lasa-ma printre oameni.
Niciodata!
Atunci am sa fug!
Te voi vegea! Vanturile mele credincioase, aduceti lanturile de gheata ca sa legam pe aceasta fiinta nerecunoscatoare si stati de straja la porti! Veti vedea cum stapanul vostru stie sa pedepseasca pe cei ce se razvratesac.
Viscolule, prietene, la noapte sa te napustesti asupra asezarii aceleia omenesti de la poalele muntelui, sa patrundi in bordeie si sa le darame. Am sa pravalui zapada de pe coaste asupra lor, am sa ii ingroap intr-un troian, sa nu ramana picior de om la hotarele imparatiei mele.
Indurate, indurate, stapane, indurate!
Eu nu am inima, nu stiu ce inseamna indurate.
Renule, micul meu Ren alb, numai tu mi-ai ramas. Dar cine stie pe unde hoinaresti?
Sunt aici, stapana.
O, dragul meu! Spune-mi ce sa fac. Stapanul tau vrea sa pustieasca asezarile noastre si sa ucida oamenii. Iar eu zac aici, legata in lanturi. Ajuta-ma!
Nu pot, stapana.
Desleaga-ma cel putin din lanturile astea blesteme.
N-am puterea asta. Dar iata, lacrimile tale le fac sa se topeasca.
Am sa fug de aici, am sa fug! Trebuie sa le dau de stire oamenilor ce prapad ii asteapta.
Iata, stapana, n-ai sa poti trece dincolo de pragul palatului. Afara strajuiesc vanturile.
Am sa biruiesc, cu ajutorul tau, micutule Ren. Tu nu ai inima de gheata ca uriasul si ai sa te induiesti de rugamintile mele. Stii ce ne asteapta?
Da, dar nimic nu poate sa ma opreasca.
Sa nu mai pierdem vremea. La drum, la drum!
Si au pornit prin salile mari ale palatului. Desi mergeau in varful picioarelor, li se parea ca la fiecare pas podeaua de gheata rasuna ca o tipsie de argint.
Sa ne-ntoarcem, stapana! Sa ne-ntoarcem cat mai e vreme! Ce frica! Nu putem lupta cu vanturile! Au sa ne striveasca!
Am sa merg singura mai departe!
Hei! Asteapta-ma! Vin cu tine!
Din nou alte trepte care urcau, coborau, de parca palatul acela nu mai avea sfarsit. Dar ciudat: pe masura ce se apropiau de poarta mare de la intrare, fata mergea din ce in ce mai anevoie. Chipul ei neted se brazda de cute, ochii se impaienjeneau scaldati in apele batranestii, iar rasuflarea ii devenea grea si suieratoare. Dar nimic nu putea s-o opreasca din drum.
Bate la usa, Renule! O sa-ti deschida.
Ei, cine e?
Eu, Renul Alb! Stapanul m-a trimis sa dau de stire tuturor vietuitoarelor care traiesc in preajma omului, la hotarele imparatiei, sa fuga de urgie. Deschideti portile!
Urca-te in spinarea mea, stapana! Intr-o clipa o sa zboaram deasupra prapastiei. Asa! Tine-te bine!
O, blestematule! Ai nesocotit porunca stapanului gheturilor! Ajutor! Ajutor! Ajutor, vanturilor rele! A fugit domnita si Renul Alb!
Iata-i! Am ajuns aproape de marginea prapastiei, acolo sus, langa peretele de stanca! Dupa ei! Nu-i lasati ca scapa! Am sa fac marginea prapastiei atat de alunecoasa incat n-au sa se poata catara pe ea! Chiciura! Inteapa-i cu acele tale de gheata!
Suntem pierduti!
Inca putin, Renule! Adunati toate puterile! Mai avem cateva palme pana sus!
Asteapta! Am sa arunc mantia alba peste voi! Suflati! Suflati vantul in rafale!
Aaaah! Aaaah! M-au orbit! Luati-mi mantea asta de pe ochi! Indata! Indata!
Au ajuns! Stapana scapa!
Nelegiuitule! De-acum nu mai poti face niciun pas! Fie precum ti-e voia, stapan al gheturilor, dar n-ai sa poti sa treci de trupurile noastre. Aici o sa-ti se spulbere puterea. Oamenilor din vale n-ai sa le poti face niciun rau.
Asa crezi tu, vrajitoarelor? Incercati! Suflati, vanturi naprasnice!
Si se porni o involubare cum nu se mai pomenise pe fata pamantului. Valuri de zapada se inaltau pana la cer, bubuind naprasnic si napustindu-se catre bietele colibe risipite in vale. Batrana intampina cu bratele intinse, ca si cum ar fi vrut sa stranga la piept uraganul de ninsoare. Si, izbindu-se de trupul ei, potopul se spulbera in mii de stelute argentii care ii se asterneau la picioare intr-un troian sclipitor, dar nici macar un fulg de zapada nu putea sa razbata inspre colibe.
Picuiati-o, vanturi! Rasniti-i trupul in clesti de gheata! Prefaceti-o intr-o stana de piatra! Si tu, ren blestemat, sa piei sub troianul de zapada!
Lipeste-te de mine ca sa te incalzesti. Zapada creste din ce in ce. O sa ne acopere. Simt cum ma cuprinde bezna. Picioarele imi sunt de piatra. Acum trupul... nu mai pot sa-l misc, nu-l mai simt.
Stapana! Stapana! Stapana!
Dragul meu, micutul meu Ren alb!
Acum e randul tau, vrajitoarelor! Pregatiti-va de moarte!
Nani, ren cu coarne albe...
Mama! Mama! Traiesti? Ti-e trupul cald. E destramatata vraja. S-a topit. Mama, ia o inghititura de ceai. O sa te incalzesti.
Fiul meu, ce cauti tu aici? Unde-i Renul Alb?
Ia te uita, renul care a disparut aseara din turma. Dar e mort. Mi-a dat toata caldura trupului lui, sarmanul.
Mama, am venit sa te iau acasa. Nu-mi pasa de amenintarile vrajitorului. Ai sa ne legi mai departe copiii si ai sa le canti asa cum ne-ai cantat si noua. Vei trai in cinste pana cand iti va veni si tie sorocul.
Am avut un vis. Se facea ca din prapastia asta s-a inaltat un palat si in el domnea uriasul pustiului de gheata. M-am luptat cu el si l-am invins. N-a putut sa treaca cu slujitorii lui de trupul meu, sa va pustiasca asezarile.
Mama! Desi, poate ca n-a fost vis, copilul meu. Iata, renul alb e rece ca o stana de piatra. Hai, sa-i sapam un culcus in zapada. Asa. Ramas bun, micul meu ren alb.
Urca-te in sanie si sa povestim oamenilor tot ce s-a intamplat.
Da, fiu-miu. Furtunile pot fi supuse. Ne vom uni cu totii si le vom spulbera.
Hii, renilor! Hii!