Amu, cica era odata intr-o tara un crai, care avea trei feciori. Si craiul acesta mai avea un frate mai mare, care era imparat intr-o alta tara, mai departata. Si fratii acestia se iubeau mult unul pe altul, ca de mult nu se mai vazuse si tare se mai doreau.
Imparatul verde, aproape de batranete, a scris carte fratine-su, craiului, sa-i trimita grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoti, ca sa-l lase imparat in locul sau, dupa ce el nu va mai fi. Craiul, primind cartea, chema indata pe cei trei feciori inaintea sa si le zise:
- Iaca, mi-a scris frate-miu si mosul vostru. Care dintre voi se simte destoinic ca sa imparateasca peste o tara asa de mare si bogata ca aceea, are voie din partea mea sa se duca sa-mi plineasca vointa cea de pe urma a mosului vostru.
- Tata, eu cred ca mie mi se cuvine aceasta cinste, pentru ca sunt cel mai mare dintre frati. De aceea te rog sa-mi dai bani de cheltuiala, straie de primeneala, arme si cal de calarie, ca sa pornesc fara zabava.
- Bine, dragul tatii. Daca te bizuiesti ca-i putea razbate pana acolo si esti in stare a carmui si pe altii, alege-ti un cal din herghelie, ia-ti bani cat ti-or trebui, haine care ti-or placea, arme care crezi ca vin la socoteala, si mergi cu bine, fatul meu.
Atunci feciorul Craiului isi lua cele trebuitoare, zice ramas bun, apoi in cale ca-si porneste. Dar nu merge mult si, ca la capatul unui pod, ii iese inainte o namila de urs mormaiind. Calul se sperie si feciorul craiului, nemaiputand sa-l struneasca si neindraznind a merge mai inainte, se intoarce rusinat inapoi.
Acelasi necaz il patimeste a doua zi si feciorusul mijlociu, care se intoarce si el grabnic.
- Cum vad eu, tata, o sa pot culca pe urechi din partea voastra. Din trei feciori ce ti-am, niciunul nu-i bun de nimica. Vorba ceea: la placinte inainte, la razboi inapoi.
- Dar pe mine uita-te mai tatuca. Eu doar nu mi-am incercat puterile.
- Lucru negandit sa aud asa vorbe tocmai din gura ta, Prasliule. Puterile si intelepciunea ta sunt pana la genunchiul broastei.
- Pai da, tata, tot omul e dator sa incerce.
- Acolo unde n-au izbutit fratii tai, voinici in lege, nu o sa izbandesti tocmai tu, cel mai mic dintre ei. Mai bine cauta-ti de treaba si nu mai cuteza sa ma infruntezi.
Fiul cel mai mic iese afara in gradina si incepu sa planga in inima sa, ars de vorbele tatalui sau. Numa iaca ca se trezeste dinaintea lui cu o baba garbova de batranete.
- De ce stai asa pe ganduri, luminatie, craisorule? Ia mai bine miluieste baba cu ceva.
- Ia lasa-ma incolo, matusa. Acum am altele la capul meu.
- Fecior drag, spune-i babii ce te chinuieste. Ca de unde stii, poate sa-ti ajute si ea ceva.
- Matusa, stii ce? Una-i una si doua-s mai multe. Lasa-ma in pace, ca nu vad lumea inaintea ochilor.
- Nu te mania, craisorule, nu te iuti asa de tare. Ca nu stii de unde-ti poate veni ajutor.
- Ce vorbesti, matusa? Ce ajutor imi poti da dumneata?
- He, he, craisorule, nu cauta sa vezi ca-s garbova si dranzaroasa. Multe au vazut ochii mei de atata amar de veacuri. Hai, miluieste baba cu ceva.
- Na, tine si banutu asta.
- Acum, luminatie craisorule, ai sa vezi cat poate sa-ti ajute o bunatate. Asculta cu luare aminte ce am sa-ti spun. Du-te iar la tata-tau si cere-i sa-ti deie calul, armele si hainele pe care le-au avut el in tinerete. Si atunci ai sa te poti duce unde n-au putut merge fratii tai. Tatal tau s-o impotrivi si n-o vrea sa te lase. Dar tu staruieste pe langa dansul, ca ai sa-l indupleci. Hainele sunt vechi si ponosite si armele ruginite. Iar calul ai sa-l poti alege punand in mijlocul herghiliei o tava cu jaratic. Si care din cai o veni sa manance, pe acela sa-l iei. Tine minte ce-ti spun eu, ca poate ne vom mai intalni la un capat de lume.
- Tata, iarta-mi indrazneala, te mai rog odata. Da-mi voie sa ma duc si eu pe urma fratilor mei.
- Fratii tai au dovedit ca n-au inima in trupul lor si din partea lor mi-am luat toata nadejdea. Iar daca vrei numaidecat sa te duci si tu, eu nu te mai opresc. Dar mi-e teama nu cumva sa dai si tu de rusine, ca atunci curat iti spun ca nu mai ai ce cauta la casa mea. Odata pornit, nu mai te intoarce.
- Numai te rog, tata, da-mi calul, armele si hainele cu care ai fost dumneata in tinerete.
- He, he, he, dragul tatii! Dar calul meu de pe-atunci nu mai stiu unde i-or fi putrezind ciolanele.
- Atat cer si eu de la dumneata, tata.
- Din partea mea dat sa-ti fie. Numai mii de mirare de unde ai sa-l iei.
- Despre asta nu ma plang eu, tata. Bine ca mi l-ai dat. De-a fi, de unde n-a fi, daca l-oi gasi, al meu sa fie.
Si odata ce s-a impotrivit putin, feciorul cel mic si-a coborat de acolo un capastr, un frau, un bici, si orisicare, toate colbaite si vechi ca pamantul. Apoi mai scoate niste strai vechi, un arc, niste sageti, un palos si un buzdugan, toate vechi si pline de rugina, si se apuca de le grijieste bine. Pe urma umple o tava cu jaratic si se duce cu dansa la herghelie.
De tava se apropie o rapciga de cal. Cum apuca o gura de fierbinseala, se scutura de trei ori, si indata ramane cu parul neted, voinic si tanar ca un manz de trei ani. Apoi, uitandu-se tintit la fiul de crai, zice:
- Acum ma cunosti si de urat si de frumos, si de batran si de tanar, si de slab si de puternic. Sunt gata sa te intovarsesc oriunde mi-i porunci, stapane. Numai sa-mi spui dinainte cum sa te duc: ca vantul ori ca gandul.
- De mi-i duce ca gandul, tu mi-i pierde. Iar de mi-i duce ca vantul, tu mi-i fi de folos, calutule.
- Bine, stapane, sui pe mine fara grija sa te duc unde vrei.
- Stai, calutule! Mi se pare ca ne apropiem de podul cu pricina.
- A, nicidecum, stapane, sa dam navala!
- Pazea, lighioana spurcata!
- Stai, draguta mea! Nu dai ca eu sunt!
- Ce aud? Fiara graieste cu glas de om!
- Eu sunt, craisorule dragule! Imbracata in pielea aceea de urs! Am vrut numai sa-ti ispitesc vitejia!
- Ehe, fatul meu, bun tovaras ti-ai ales! Mergi de-acu tot inainte, fara pas. Ia aminte la sfatul ce-ti dau: in calatoria ta sa te feresti cat ii putea de omul cel span. Si la toata intamplarea, calul tau, tovarasul tau, te va sfatui si el ce ai sa faci.
Si merg ei o zi, merg doua, si merg patruzeci si noua, pana ce de la o vreme le intra calea in codru.
- Ei, calutul meu, in mare incurcatura am intrat. Nici sat, nici targ, nici nimica. Numai padure si pustietati. Parca a pierit samanta omeneasca de pe fata pamantului.
- Sarmanule, rau drum ai apucat. Se vede ca esti strain si nu cunosti locurile pe-aici. Colo, de vale, in fundatura aceea, un taur grozav la multi bezmetici le-a curmat zilele. Intoarce-te inapoi. Ori daca ai de dus inainte, ia-ti in ajutor pe cineva. Chiar si eu m-as tocmi la dumneata daca ti-ar fi cu placere. Asa ar trebui sa urmezi, omule.
- Dar ti-oi spune drept: tata mi-a dat in grija cand am pornit de-acasa sa ma feresc de cel span cat oi putea. Si daca n-ai fi span, bucuros te-as tocmi.
- Hei, calatorule, daca ti-e vorba de asa, ai sa-ti rupi ciolanele umbland, ca pe-acolo sunt numai oameni spani. Multumeste-te ca m-ai aflat si tocmeste-ma. Si daca o lua la adica, odata te deprinde cu mine, stiu ca n-am sa pot scapa usor de dumneata, caci asa sunt eu de felul meu: imi slujesc stapanul cu dreptate.
- A, pai, spanule, nu stiu cum sa fac. Din copilarie m-am deprins sa nu-i calc sfatul tatanei meu. Dar de data asta n-am incotro. Trebuie sa te iau cu mine daca zici ca stii bine locurile pe-aici.
- Ei, dar pustii locuri si neprimitoare! Abia am scapat de codrul cel des, ca am dat de dogoarea nisipului.
- Adevarat, stapane, adevarat. Si mie mi s-a uscat gatlajul de sete. Fa bunatate si da-mi plosca aceea sa sorb numai o gura.
- Ce-ai facut, spanule! De ce te-a apucat sa versi plosca? Nu vezi ca pe-aici e mare lipsa de apa? Si pe arsita asta o sa ne frigem de sete.
- Sa avem iertare, stapane. Apa era statuta si ne-am fi putut imbolnavi. Dar despre apa buna nu te ingriji. Acu-avem sa dam peste o fantana cu apa dulce si rece ca gheata.
- Iaca si fantana, stapane! Acum sa te vad cat esti de vrednic! Fantana e adanca si n-are nici roata, nici cumpana! Dar are scara de coborat pana la apa, stapane! Da-mi plosca s-o umplu!
- Bun lucru, fantana asta! Pe arsita o asemenea racoreala mult plateste! Nici nu stiu cat ma simt de usor, stapane! Parca vine sa zbor, nu altceva!
- Ia, vara-te si dumneata o leaca sa vezi cum te racoresti.
- Ca bine zici. Iaca, o sa-ti ascult sfatul.
- Ce faci, stapane? Nu se mai vede nicio geana de lumina!
- Nici nu trebuie sa mai vezi, fecior nevolnic ce te-ai gasit! Am pus capacul fantanii si l-am priponit bine! Tocmai de ce te-ai pazit n-ai scapat! Acum sa-mi spui tu cine esti, de unde vii si incotro te duci! Ca de nu, acolo iti putrezesc ciolanele!
- Ca ti-oi spune. Sunt fiu de crai, merg la mosul meu, imparatul verde.
- Bine! Atat am vrut sa aflu din gura ta. Chiar acum as putea sa te omor, dar mi-i mila de tineretele tale. Daca vrei sa mai vezi soarele cu ochii si sa mai calci pe iarba verde, atunci jura-te pe ascutisul palosului tau ca mi-i da ascultare si supunere intru toate, chiar in foc de ti-as zice sa te arunci. Si de azi inainte, eu am sa fiu in locul tau nepotul imparatului, iar tu, sluga mea.
- Fie, n-am incotro. Ma jur.
- De-acum inainte, sa stii ca te cheama Harap Alb. Acesta e numele tau si nu altul.
Si incaleca fiecare pe calul sau, si pornesc spanul inainte ca stapan, Harap Alb in urma ca sluga. Si merg ei si merg cale lunga, pana ce intr-o tarzie vreme ajung la imparatie. Imparatul verde il primeste cu bucurie pe span ca pe nepotul sau, punandu-l in fruntea mesei cu toata cinstea cuvenita unui fecior de crai.
- Iubitii mei sfetnici si curteni, sa ridicam cupele in sanatatea dragului meu nepot si oaspete, care va carmui intr-o zi!
- Ce spui, surioara, cu cata cinstire a fost intampinat varul nostru?
- Asa mi se si cuveneaza. Nu zic ba, dar mie nu mi se sterge din inima felul uricios in care se poarta cu Harap Alb, sluga lui. Cu ce vorbe l-a manat la grajd si s-a fuduluit ca il palmuieste daca iese din cuvant.
- Mie mi se pare ca varul asta al nostru nu seamana in partea noastra nici la chip, nici la fire. Harap Alb are o infatisare mult mai placuta si seamana a fi mult mai omenoasa.
- Sa ma tai bucatele, dar mie nu mi-i drag de fel varul asta. Are o cautatura piezisa, rea si viclena.
- Si eu am bagat de seama, surioara, dar musai sa ne potolim, sa nu-i aducem suparare tatalui nostru.
- Eh, cum iti plac bucatele noastre, nepoate?
- Sunt tare gustoase, mosule! Dar de salate ca astea, mai mancat-ai de cand esti?
- Ba nu, mosule. Tocmai eram sa va intreb de unde le aveti, ca tare-s bune. O haraba intreaga as fi in stare sa mananc si parca tot nu m-as satura.
- Te cred, nepoate. Dar de-ai sti cu ce greutate se capata! Pentru ca numai in gradina ursului se afla salate ca acestea si mai rar un om care se poate lua de-a face cu ele si sa scape cu viata. Intre toti oamenii din imparatia mea, numai un padurar se iscuseste la treaba asta.
- Un ramasag ca sluga mea aduce salate tocmai ca acestea, si inca multe, fie si din piatra seaca.
- Ce vorbesti? Unul ca dansul si inca necunoscator de locurile astea, cum crezi ca ar putea face asemenea slujba?
- Lasa, mosule, nu duce tu grija.
- Harap Alb! Porunca, stapane. Acum, de graba, sa te duci cum ii stii tu si sa-mi aduci salate ca acestea din gradina ursului. Hai, hai, porneste, ca nu-i vreme de pierdut!
- Ei, Harap Alb, asa-i ca ai venit la vorbele mele? Ca deal cu deal nu se ajunge, dar om cu om se ajunge. Stiu ce nevoie te-o adus la mine.
- Multumesc, maicuta, pentru grija ce-mi porti.
- Fii incredintat ca nu eu, ci inima ta cea buna te ajuta, Harap Alb. Iata, pe vatra am pus la fiert o mana de somnuroasa la un loc cu o vadra de lapte dulce si cu una de miere. Fiertura asta am s-o torn in fantana la care se adapa ursul.
- Iaca, soseste ursul la adapatoare! Uitati-va cum soarbe lacom! Isi linge buzele de dulceata si bunatatea bauturii. Ia, ia... Parca ii slabesc puterile. Parca-i cuprins de ameteala. Ia, se culca! De-acum va dormi sa tai lemne pe dansul. Repede-n gradina, Harap Alb, si-ti ia salate cate ii vrea de multe, ca pe urs l-am pus eu la cale.
- Stapane, ti-am indeplinit porunca. Ia salatele din gradina ursului.
- Hei, mosule, ce mai zici?
- Ce sa zic, nepoate! De-as fi si eu cu o sluga ca asta, n-as lasa-o de la mine.
- Falnic ti-i palatul, mosule, si multe minunarii am vazut intr-insul.
- Hei, nepoate, mult ai vazut, adevarat este, dar lucrul cel mai de pret nu ti l-am aratat inca. Ia priveste giuvaierele astea din sipet!
- Am vazut eu tot felul de pietre scumpe, dar ca acestea, drept sa spun, n-am vazut. Oare pe unde se pot gasi?
- Ia, in padurea cerbului! Si cerbul acela e batut tot cu pietre scumpe, mult mai mari si mai frumoase. Mai ales ca are una in frunte, de straluceste ca un soare. Dar nu se poate apropia nimeni de cerb, ca-i vrajit.
- Ei, mosule, nu stiu ce oameni fricosi aveti pe-aici. Eu pun ramasag pe ce vrei, ca sluga mea are sa-mi aduca pielea cerbului cu cap cu tot, asa batuta cu pietre scumpe cum se gaseste.
- Harap Alb! Porunca, stapane! Du-te in padurea cerbului cum ii stii tu si fa orice ti-i face, dar numaidecat sa-mi aduci pielea cerbului cu cap cu tot, asa batuta cu pietre scumpe cum se gaseste. Hai, hai, porneste, iute, ca nu-i vreme de pierdut!
- Ei, Harap Alb, asa-i ca iar te-a ajuns nevoia de mine?
- Asa este, maicuta. Spanul vrea sa-mi rapuie capul cu orice pret. Si de-as muri mai degraba, sa scap odata de zbucium.
- Vai de mine si de mine, Harap Alb! Nu te-as fi crezut asa slab. Mai rabda si tu, fatul meu, ca mult ai avut de rabdat si putin mai ai. Ai sa scapi din toate teafar si luminat. Pana atunci mai rabda, ca ti-oi da eu vreun ajutor.
- Multumesc de bunatate, matusa.
- Iata, am eu sabia lui Statu Palma Barba Cot. Si haide sa-i spravinam odata si trebusoara asta. Intai vom sapa o groapa adanca in padure, langa izvorul unde vine cerbul sa bea apa.
- Ei, acum groapa e gata. De gata e gata, dar nu pricep la ce o sa-mi slujeasca, maicuta.
- Te vari intr-insa si ramai acolo toata ziulica. De-a miezul zilei, cand va veni cerbul sa bea apa si sa se culce si sa adoarma cu ochii deschisi, cum e felul sau, iesi incetisoru si potriveste-te asa ca sa-i zbori capul dintr-o singura lovitura de sabie. Apoi iute sari in groapa si sezi acolo intr-insa pana dupa asfintitul soarelui. Capul cerbului are sa te strige mereu pe nume ca sa te vada. Insa nu cumva sa te indupleci, ca are un ochi otravit, si cand l-o pironi spre tine, nu mai traiesti.
- Auzi, stapane! Cerbul vine boncaluind. Acum se adapa si scurma cu piciorul in pamant. Uite-l ca se tolani jos pe pasune. A sosit ceasul, stapane! Incordeaza-ti bratul!
- Buna-i isprava, stapane! I-ai zburat capul cat colo! Acum fugi si te arunca in groapa, fara zabava!
- Harap Alb! Harap Alb! Pe lume te-am auzit, dar de vazut nu te-am vazut. Iesi numai o leaca sa te vad daca esti vrednic de comoara ce ti-o las.
- Nu te da, stapane!
- Harap Alb! Harap Alb!
- Nu te da, stapane!
- Gata-i de treaba, stapane!
- Iaca, a sfinit si soarele. Acum poti sa iesi in buna voie, stapane, sa jupesti si blana.
- Hei, mosule draga, sluga-i sluga si stapanul-i stapan. S-a mantuit vorba. Cum vad eu, dumneata prea intri in voia supusilor. De aceea nu-ti dau cerbii pietre scumpe si ursii salate. Daca m-ai randui mai de graba in locul dumitale, ai vedea, mosule draga, ce prefacere are sa ia imparatia!
A dat apoi imparatul verde o petrecere mare in cinstea nepotului sau, la care ospat au fost poftiti cei mai straluciti oaspeti: imparati, craii, voievozi, capitanii ostirilor, mai marii oraselor si alte si alte fete luminate. Si cu totii ii aduceau cinstire spanului, afara de fetele imparatului, care pasemite simteau ele ceva.
- Vai, surioara, dar e cam ciudat varul nostru. Uite-l cum se uita. Imi spune inima ca-i om fara legi.
- Dar cum sa iesim cu vorba inaintea tatalui nostru?
- Ce-i asta? Ce cantec minunat se aude? Pe semne sunt cantecele imparatesti.
- Nu, dragii mei oaspeti, nici eu nu stiu ce poate fi. Uitati-va acolo, la ferestre! O pasare maiastra! Ce culori nemaivazute! A graiat cu glasul omenesc! A zburat departe si a ramas dusa!
- Asculta, mosule, dar ce hram poarta imparatul asta si fata lui?
- He, nepoate, imparatul aista are o fata tare frumoasa, cum alta nu-i, dar si iute si zvapaiata de nu poti sa o dovedesti oricand ai vrea. Pasarea maiastra trebuie sa fi fost chiar ea. A venit sa ne iscodeasca.
- Rau e cand ai de-a face cu oameni care se tem si de umbra lor. Dumneavoastra, cinstiti oaspeti, se vede ca nu stiti al cui fapt e acesta. Uite, chiar si sluga mea are stiinta despre aceasta.
- Harap Alb! Porunca, stapane. Acum, de graba, sa-mi aduci pe fata imparatului rosu de unde ii stii si cum ii stii tu. Hai, porneste, si nu cumva sa faci altfel, ca te-ai dus de pe fata pamantului.
- Ei, dragul meu calut, la grea nevoie m-a bagat iarasi spanul.
- Stapane, nu te mai plange atata. Dupa vremea rea, fie-l vreodata si senin. Las pe mine ca stiu eu pe unde te-oi duce la imparatul rosu.
- Du-ma de graba, calutule!
Harap Alb se opreste la un pod si, vazand un sir nesfarsit de furnici trecand, cugetand in sinea lui: eu nu stiu cum sa curm viata atator gazulite nevinovate.
- Inteleapta vorba, stapane. Hai mai bine si-om trece pe celalalt mal.
- Harap Alb! Harap Alb!
- Cine ma striga?
- Eu, craiasa furnicilor. Fiindca esti asa de bun, de-a fi milosit de viata noastra cand treceam pe pod si nu ne-ai stricat, drept aceea am sa-ti fac si eu un bine. Na, aripa asta! Si cand vei avea vreodata nevoie de mine, da-i foc! Si atunci, eu impreuna cu tot neamul meu, avem sa-ti venim in ajutor.
Harap Alb multumeste craiestei furnicilor si porneste tot inainte. Si mai merge el cat merge, cand da peste un roi de albine care se invarteau bezmetice de colo pana colo, neavand unde sa se aseze. Facandu-le un culcus cu urdinis, pleaca voinicul mai departe cu inima usoara. Si numai ce se infatiseaza inainte-i craiasa albinilor, zicandu-i:
- Harap Alb, pentru ca esti asa de bun si te-ai ostenit sa ne faci adapost, vreau sa-ti fac si eu un bine. Na, aripa asta! Si cand vei avea vreodata nevoie de mine, aprinde-o! Si eu indata am sa-ti fiu intr-ajutor!
- Hei, calutule, lunga-i drumul si tare greu!
- Greu, stapane, ca fara greutate nimic nu se dobandeste!
Si mare le-a fost mirarea cum de s-a starnit din senin un crivat cumplit. Iaca, se zareste printre ramuri palalaia unui foc. Sa tot arda acolo noua stanjeni de lemne. Iar langa foc sta o dihanie de om care se parpaleste. Ce urechi clapaugi si ce buzoaie groase! Pe semne sufla in foc. Sufla, sufla, dar de-a surda, ca de suflarea lui se pune o pojghita de gheata mai groasa.
- Mor de frig! Mor de frig!
- Ce tremuri asa, omule? Si parca toata suflarea si faptura din jur iti tine hangul.
- Mor de frig! Mor de frig!
- Multe mai vede omul cat traieste! Mai, mai! Ia spune-te, nu esti tu Gerila?
- Asa este. Iar tu trebuie sa fii Harap Alb, ca de mult te-am asteptat.
- Razi, tu razi, Harap Alb, dar unde mergi fara mine, n-ai sa poti face nimic. Hai si tu cu noi, daca vrei. De-abia te vei mai incalzi mergand la drum.
- Merg.
Si mergand ei o bucata inainte, Harap Alb vede alta nazdravanie si mai mare. O namila de om manca brazde de pe urma a douazeci si patru de pluguri si tot striga in gura mare:
- E foame! Nu mai poate!
- Mai, mai, mai, ca multe-ti mai vad ochii! Pe semne ca acesta-i Flamanzila, sac fara fund, de nu-l mai poate satura nici pamantul!
- E foame! Razi tu! Razi, Harap Alb! Dar unde mergeti voi fara de mine, n-aveti sa puteti face nicio isprava.
- Daca-i asa, hai si tu cu noi, ca doar n-avem a te duce in spinare.
Mai apoi, voinicul nostru a dat peste o aratare de om care bauase apa de la douazeci si patru de izvoare si o garla pe care umblau cinci sute de mori, si tot striga in gura mare:
Se vede ca acesta-i Setila, vestitul secatuitor de ape, nascut in zodia racilor.
- Nu ti-e sete? Razi! Razi, Harap Alb! De unde va duceti voi? V-ati ostenit degeaba, va duceti!
- Hai si tu cu noi daca vrei. De-abia te vei mai opri din secat acele ape, ii scapa de blestemul broastelor si ii lasa gaz morilor sa umble.
Si au purces inainte si l-au intalnit, numai dupa o bucata de drum, pe vestitul Ochila.
- Mai, mai, ce pocitanea de om! Are in frunte numai un singur ochi. Ia spune-mi, la ce-ti slujeste ochiul acela mare cat o sita?
- Iaca la ce! Cand il deschid, nu vad nimica. Dar cand il tin inchis, vad cu dansul si maruntaiele pamantului.
- Poate ca tu esti vestitul Ochila! Unu-i un Ochila pe fata pamantului.
- Razi, razi, Harap Alb. Dar unde te duci fara de mine, rau are sa-ti cada. Fata imparatului rosu nu se capata asa de lesne.
- Ai si tu cu noi daca vrei, ca doar n-avem a te duce de manuita.
Si intr-un sfarsit ceata lor se implineste. Se mai adauga la ei si Pasarila, o pocitanea de om care umbla cu arcul dupa pasari. Daca nu nimereste pasarelele cu sageata, le prinde cu mana din zbor, lungindu-se sau scurtandu-se dupa trebuinta.
- Dar oarecum sa-i zicem pe nume? Sa-i zici Pasarila, nu gresesti. Sa-i zici Latila, nici atata. Sa-i zici Lungila, de asemeni. Dupa naravu si apucaturile lui, sa-i zici ca-i vestitul Pasarila-Lungila.
- Razi! Razi, Harap Alb! Dar mai bine ar trebui sa razi de tine. Fata imparatului rosu nu se capata asa de lesne. Si fara un om ca mine de-acolo, degeaba va mai bateti picioarele ducandu-va.
- Hai si tu cu noi, daca vrei.
Si pornesc ei inainte si intr-o tarzie vreme ajung la imparatie. Harap Alb se infatiseaza inaintea imparatului.
- Luminatia ta! Suntem trimisi de nepotul maritului imparat verde sa-ti cerem fata!
- Mare mirare! O asemenea indrazneala din partea oricui ar fi venit! Dar deodata nu va spun nici da, nici ba! Ramaneti aici peste noapte si pana maine dimineata mai gandi-voi eu ce trebuie sa fac. Si-acum gata! Hai, duceti-va!
- Slujitorule! Cunosti casa aceea de arama, pregatita numai pentru oaspeti alesi? Da-i de graba foc pe dedesubt, cu douazeci si patru de stanjeni de lemne, pana s-o face rosie ca jaraticul. Apoi, cum se insereaza, pofteste-i pe oaspeti la culcare inlauntru.
- Poftiti! Poftiti la culcare! Luminatii oaspeti, o sa fiti osteniti de drum! Odaia e pregatita!
- Brrr, asa o fi, insa nu cumva sa va impinga pacatul sa intrati inaintea mea, ca nu mai ajungeti sa vedeti ziua de maine. Casa asta nu e alta decat un cuptor incins. Dar lasa ca si-au gasit ei nasul. Asteptati doar o leaca sa-mi fac eu meseria.
Gerila sufla cu toata puterea si raci totul in jur. Dupa aceea intrara cu totii.
- Au zavorat si usa dupa noi! Isi inchipuie ca ne-or face scrum pana la ziua! Iar noi nici nu ne simtim!
- Mie, de calduruca, mi-s moi ciolanele si tare ma simt bine!
- Nu, nu, nu! Mai eu mor de frig! Si doar din pricina voastra am racit casa! Pentru mine era numai buna cum era!
- Uitati-va minunatia minunatilor! Casa aia de jaratic e toata un sloi de gheata!
- Slujitorule! Du-te si spune-i imparatului ca noi nu stim ce fel de gazda e aceasta, de ne lasa fara foc in vatra sa degeram.
- Preanaltate imparate, de-acum inainte cred ca mi-i da fata, ca sa va lasam in pace si sa ne ducem in treaba noastra.
- Bine, voinice! Insa mai aveti putina rabdare. Ia sa va ospatatati ceva, ca sa nu ziceti ca ati iesit din casa mea ca de la o casa pustie. Numai de-ati putea dovedi cat va voi da eu. Ca de nu veti fi mancatori si bautori buni, v-ati gasit beleaua cu mine. Nu va para lucrul de saga?
- De-am avea noi atata suparare, luminatia voastra.
- Sa se aduca douasprezece harabaale cu paine, douasprezece bivoli fripti si douasprezece buti pline cu vin!
- Ce se petrece acolo, slujitor?
- Ce sa fie, marite! Pardalnicii de oaspeti, si mai cu seama doi dintre ei, au golit bucatele si au supt-o pana la ultima scatura. Iar acum striga si mai cer.
- Sa traiti, luminate imparat! De-acum cred ca ne-i da fata, ca sa va lasam in pace si sa ne ducem de unde am venit. Caci nepotul imparatului verde ne-a fi asteptand cu nerabdare.
- A venit si vremea aceea, voinice! Dar mai aveti inca o treaba. Iaca ce aveti de facut: va dau o banita de samanta de mac amestecata cu una de nisip marunt, si pana maine dimineata sa-mi alegeti macul de-o parte si nisipul de alta parte. Daca veti putea scoate la capat lucrul asta, atunci... o-i mai vedea eu. Iar de nu, veti plati cu capul.
- Ei, bunii mei tovarasi, acum nu mai e de saga. Nu stiu cum vom scoate-o la capat.
- Numai iuteala si gura de furnica ar trebui sa ai ca sa poti alege macul din nisip in asa scurta vreme.
- Gura de furnica? Da, gura de furnica! Ia stati o leaca! Am la mine aripa craiestei furnicilor. Am amnarul si cremenea la mine. Da-i foc de graba!
- Priviti! Priviti cate furnici vin! In valuri si valuri! Au si prins, macul de-o parte si nisipul de cealalta!
- Suntem scapati, prieteni! Multumesc! Multumesc, buna craiasa a furnicilor!
- Preanaltate imparat! Am mantuit si trebusoara asta! De-acum, cred ca ne-i da fata, ca sa va lasam in pace si sa ne ducem de unde am venit!
- O veni! O veni si vremea aceea, voinice! Dar pana atunci mai este inca treaba. Iaca ce aveti de facut: fata mea are sa doarma adanc in odaia ei, iar voi sa mi-o strajuiti toata noaptea. Si daca maine dimineata s-o afla tot acolo, atunci, eh, poate sa vi-o dau. Iar de nu, ce-i sa pati, singuri ii duceti.
- Eu ti-o-i arata pe unde se ascunde, iar tu s-o prinzi cum se cuvine.
- Iaca, a luat-o! Unde s-a dus? Cu dosul pamantului! Tupilata in umbra iepurului!
- Pai te-am prins, pacalita de coada!
- Daruieste-mi viata, voinice, ca ti-as darui si eu cu mila si cu daruri imparatesti.
- Ba chiar ca erai sa ne daruiesti cu mila imparateasca! Nu te vedeam cand ai fugit! Stiu ca am tras o spaima buna cautandu-te. Hai, mai vino inapoi la culcus, ca se face ziua acusi-acusi. Si-apoi ce-a mai fi, a mai fi.
- Luminate imparat, de-acu cred ca mi-i da fata, sa ne ducem in treaba noastra.
- Da, mai. Bine, baiete, bine! Insa eu mai am o fata, luata de suflet, tot de o varsta cu fata mea. Si nu e deosebire intre dansele nici la frumusete, nici la stat, nici la purtat. Si daca-i cunoaste-o care e a mea adevarata, luati-o si duceti-va de pe capul meu ca mi-ati scos sufletul de cand ati venit.
- La mare incurcatura ne-a pus iarasi imparatul. Ce sa fac ca sa nu gresesc?
- Stapane, ai uitat oare de aripa craiestei albinilor? Ea cere sa o chemi in ajutor.
- Ca bine zici! Jaratic, din scaparatoare!
- Da, da, da, Harap Alb! Stiu ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap Alb. N-ai grija! Te fac eu sa o cunosti si dintr-o mie. Intra-n palat cu indrazneala. Am sa fiu si eu pe acolo. Si cum vei intra, stai putin si uita-te la fete. Si care vei vedea ca se apara cu naframa, sa stii ca aceea este fata imparatului.
- Ei, voinice, hai sa te vad! Cunosti care-i fata mea?
- Aceasta-i, imparate!
- Acum cred ca nu ne-i mai face nicio piedica, fiindca am implinit tot ce ne-ati poruncit.
- Din partea mea, poti sa o iei de-acu, Harap Alb. Daca n-a fost vrednica sa va rapuie capul, macar fii tu vrednic sa o stapanesti.
- De-acum putem merge. Ramai sanatoasa, tata!
- Drum bun, fata mea, drum bun!
- Bun sa stii, Harap Alb!
- Iaca, am implinit si porunca aceasta, aducand cu mine pe fata imparatului rosu.
- Cam mult ai umblat, sluga vicleana ce esti! Las ca te-oi da eu la praznic! Iar tu, domnita, descaleca de graba sa pornim in fruntea alaiului spre palat!
- Du-te din calea mea, spanule! N-am venit pentru tine! Am venit pentru Harap Alb, caci el este adevaratul nepot al imparatului verde!
- S-au adeverit banuielile noastre!
- Ai calcat juramantul, Harap Alb!
- Pana aici si nu mai departe, spanule!
Dar spanul, furios peste masura, smulse palosul din mana lui Harap Alb si il doborata la pamant. Calul il apuca pe span cu dintii si zbura cu el pana in inaltul cerului, de unde il dadu drumul. Praf si pulbere s-a facut spanul.
Craiasa zanelor, minunea minunilor din ostrovul florilor, scoase ulciorasul cu apa moarta si-i lipi capul la loc, apoi il stropi cu apa vie.
- Ei, dar din greaua ameteala mai adormisem. Dormi tu mult si bine, Harap Alb, daca nu eram eu! Iata-ti palosul. Ia-l din nou in stapanire si fii viteaz, drept si bun ca si pana acum.
Si curand dupa aceasta s-a pornit nunta lui Harap Alb cu fata imparatului rosu. Si au fost poftiti la nunta craiasa furnicilor, craiasa albinilor si craiasa zanelor, minunea minunilor din ostrovul florilor. Si-a tinut veselia ani intregi si acum mai tine inca. Iar eu incalecai pe-o roata si va spusei povestea toata.