Autor: Wilhelm Hauff (1802–1827), scriitor german
Numele original: Die Geschichte vom kleinen Muck (limba germana)
Publicat in: 1826, in ciclul de basme "Caravana" ("Die Karawane")
Despre ce e vorba: Muc, un orfan mic de statura, pleaca in lume dupa moartea tatalui sau si ajunge la vrajitoarea Ahavzi, de la care fura papuci magici si un baston cu care gaseste comori. Ajunge curierul regelui, dar este tradat de curteni invidosi.
Muc cel mic, dupa care striga copiii, e un batranel de-o schioapa care traieste intr-o tara indepartata, plina de nisipuri si arsa de soare. Singur, singurel, intr-o casa uriasa, tot singur isi face de mancare si nu se arata pe strada decat odata pe luna. Daca pe la vremea pranzului nu s-ar zari ridicandu-se un fum gros din hornul casei sale, nimeni n-ar sti daca Muc cel mic mai traieste sau nu. Seara insa se plimba pe acoperis. Casele de acolo au niste acoperisuri drepte, ca te poti plimba pe ele ca pe strada.
Ziua, cand paraseste casa, e o adevarata bucurie pentru copii. Se strang din vreme in dreptul portii sa-l astepte pe Muc. Usa se deschide si in prag apare un cap mare cu un turban si mai mare, urmat de un trupsor pirpiriu, imbracat cu o feregea mica, ponosita. De sub ea se zaresc salvarii largi, incinsi cu braul lat, iar in brau e infipt un hanger lung, atat de lung ca abia iti dai seama daca Muc atarna de hanger sau hangerul de Muc. Copiii au scornit chiar si o strigatura pe care i-o arunca in urma lui, fugind si chiuind.
- Batranule Muc, de ce nu-i certi? De ce ii lasi sa rada de tine?
- Eu nu ma supar pe copii. Ii iubesc foarte mult, pentru ca si eu am fost ca ei. Poate ca, daca mi-ar sti povestea, n-ar mai rade atat de mult de mine si am fi chiar prieteni. I-as invata fel de fel de lucruri minunate si le-as spune povesti.
- Atunci spune, batranule Muc, spune povestea ta.
- Bine, ascultati.
Tatal meu a fost un om de vaza in tara noastra cu nisipuri si palmieri, dar era tare sarac. Daca ma iubea? Poate ca da. Dar infatisarea mea de pitic il facea sa se rusineze fata de alti parinti care aveau copii frumosi si m-a lasat sa cresc la voia intamplarii. Intr-o buna zi, batranul a murit si eu am ramas singur pe lume, nestiutor si sarac. Rudele m-au gonit din casa. Si atunci, ce sa fac? M-am hotarat sa plec in lumea larga. N-am luat pe mine decat hainele tatei. Tata era un om voinic si inalt, si salvarii lui, turbanul, haina, cadeau de pe mine. Dar n-am avut incotro si cu ele am ramas si acum. Eram vesel, fericit, cantam si nu-mi pasa de nimic.
Ce-o fi, o fi, oi gasi eu odata si odata norocul.
Umblu, caut prin tot locul, poate mi-oi gasi norocul.
Buna dimineata, soare! Hai cu mine in lumea mare!
Buna seara, luna buna! Hai sa mergem impreuna!
De doua zile si de doua nopti umblam amarat si flamand, dar de noroc tot n-am dat. Am gasit o piatra de aur si am varat-o repede in buzunar, dar cand m-am uitat mai tarziu la ea, nu era decat un ciob de sticla care stralucea la soare.
Uite, vad un oras departe. Am sa-mi incerc norocul acolo! Cine stie? Cine stie?
Si asa am ajuns la o batrana care locuia singura cu o droaie de pisici. Daca m-a primit in casa, a facut-o numai si numai pentru ca nu prididea singura sa le dea de mancare, sa le culce si sa se joace cu ele. Iar de catel, ca avea si un catel, nu lua deloc in seama, doar pisicile.
- Stati! Stati, pisicutelor, ca va dau la toate de mancare! Indata, indata! Uf, ca multe mai sunteti!
- Iarta, catelusule, pe tine. Chiar daca nu te iubeste stapana, am eu grija de tine!
- Drept multumire, am sa te duc in camara incuiata! Acolo batrana ascunde numai aur si pietre scumpe! Hai sa mergem chiar acum!
- Si daca ne prinde? Pisicile o sa ne spuna! Mi-e frica!
- Lasa ca am eu grija de ele! Hai acum sa mergem!
Am spart vasul de clestar! Trebuie sa fug neaparat! Vai, nici macar papuci ca lumea nu am in picioare!
- Da, da! Ia papucii de colo! Si ia si toigelul acela sa te sprijini in el!
- La revedere, prietene! Imi pare rau ca te parasesc! Hai, fugi, fugi! Poate ca ne vom mai intalni!
Oh! Da ce s-a intamplat? Zbor mai repede decat vantul! Ce sa fie asta? Nu cumva... papucii? Da, da, da, papucii sunt vrajiti! Papucii ma duc mai repede ca vantul, trec peste munti, peste dealuri si ape!
Ei, papucilor, opriti-va! Am ajuns. Va sa zic ca am zburat, si cat de sus si cat de repede! Voi, papucei mei, aveti puteri nebanuite. Nici nu-mi vine sa cred.
De data asta mi-am gasit norocul! Daca imparatul are nevoie de cineva care sa poata fugi ca vantul si ca gandul, sa duca vestile departe si sa-i aduca vesti de departe, apoi eu sunt acela! Eu si papucii mei nazdravani! Haide la palat!
- Stafeta tu! Pitic prapadit! Dar cum poti tu sa alergi mai repede decat cel mai grozav alergator al imparatului?
- Vreau sa ma iau la intrecere cu el!
- Voi, sfetnicii mei, veniti sa-l vedeti pe piticul acesta increzut! Se va intrece in fuga cu cel mai bun alergator al meu! Hai, hai, incepeti! Mai repede, mai repede! Mor de nerabdare!
- Inca n-ati inceput sa fugiti? Eu credeam ca v-ati intors. Ha, ha! Inconjurati lacul de doua ori! Hai, porniti odata!
- Mama, cum mai fuge piticul!
- Gata, am ajuns!
- Extraordinar! Nemaipomenit! Bravo! De azi inainte e stafeta mea!
- Auzi, ce rusine! Piticul asta o sa fie mai mare decat noi, sfetnicii. Trebuie pedepsit! Sa scapam cumva de el!
Nu stiu ce au sfetnicii cu mine, doar nu le fac niciun rau. Dar lasa ca ii imblanzesc eu cu toigelul meu. Toigelul stie sa gaseasca comori. Daca salta de trei ori inseamna ca in acel loc e aur, pentru argint salta de doua ori.
In gradina am gasit o comoara. Intr-un vas mare sunt ascunsi bani de aur. Banii am sa ii impart saracilor.
- Ei, voi, oameni saraci, oameni flamanzi, luati bani de la micul Muc! Na, si tie, si tie! Ia si tu! Ia, ia, ia!
- Am vazut? Piticul are mai mult aur decat noi, sfetnicii. Dar de unde? Sa mergem sa-i spunem imparatului tot ce ne trece prin cap!
- Imparate luminate, piticul risipeste tot aurul din visterie! Ai sa ramai sarac, maria ta! Visteria tarii e goala!
- Sa mi-l aduceti indata pe Muc!
- Sunt aici, maria ta.
- Am auzit totul, dar nu e nimic adevarat.
- A, nu e adevarat? Liniste! La temnita cu tine!
- Da, da, l-am vazut noi ascunzand banii!
Ce urata imi este aici, in temnita! Mi-e frica! Si maine imi vor hotari soarta! Sunt ferecat in lanturi. Dar ce aud? Ce striga sfetnicii? La moarte! La moarte! Se bucura de moartea mea. Si eu stau aici singur. Dar nu vreau sa mor. Am sa spun de data asta imparatului despre taina papucilor si a toigelului. Trebuie sa-i spun!
- Imparate! Luminatia ta! Vreau sa vorbesc cu imparatul!
- Da ce-i asta, sfetnicii mei? Parca aud glasul lui Muc.
- Nu, maria ta, ti se pare.
- Ba da! Poate vrea sa-mi spuie ceva ce n-am auzit pana acum. Hei, slujitori, deschideti portile temnitei!
- Muc? Iata am venit. Ce minciuni vrei sa mai spui?
- Luminatie, nu sunt vinovat. Sfetnicii spun minciuni. Porunciti sa mi se desferece picioarele.
- Muc, cum vorbesti asa de sfetnicii mei?
- Luminatie, trebuie sa-ti spun o taina. Toigelul meu stie sa descopere aur.
- Dezlegati-ma si veti vedea.
- Muc, daca ma vei minti, maine in zori ti se va hotari pedeapsa.
- Toiegel, toiegel, invarteste-te nitel si arata-mi unde sunt banii de aur sub pamant.
- Aici. Aici, luminatia ta. Toigelul s-a oprit. Aici ai ascuns aurul.
- Asta este ceva... Toigelul este al meu.
- Al luminatiei tale sa fie toigelul. Iar a mea sa fie libertatea.
- Libertatea ai spus? Stai putin. Mi se pare ca tu mai ai ceva. Ceva de care as avea eu mare nevoie. Nu? Ia ghici. Ceva care te duce ca vantul si ca gandul...
- Papucii mei, luminatia ta.
- Da, chiar la ei ma gandeam. Hai sa-i vad! Da-i incoace sa-i incerc!
- Unu... doi... Uuu! Vai de mine, cum mai alerg! Cine ma poate opri? Opreste, papucule, ca nu mai pot! Am iesit pe fereastra! Ma lovesc de copaci! Imi spar capul! Opreste odata papucul acesta fermecat! Ajutati-ma! Opreste! Opreste!
Papucei, opriti-va! Nu trebuie sa fug, altfel va fi vai de pielea mea. Papucei, papucei, opriti-va!
Cat am fugit! Gata sa ma prinda! Fugeau dupa mine si imparatul si sfetnicii. Am ramas fara toiag, fara papuci. Uf, cum ma dor picioarele! Si mi-e foame! Si aici unde am ajuns e atat de frumos, dar de mancare nu-i nimic.
Ia, vad doi copacei cu smochine. Mananc smochine si-mi trece foamea. Bune mai sunt. Sa mai mananc. Si acum sa beau apa din izvor.
Da ce-i asta? Urechile! Urechile! Mi-au crescut urechi de magar! De unde pana unde mi-au crescut urechile astea? Vai de mine si de mine, si ce lungi sunt! Cine mi-a luat pe ale mele?
Si iar mi-e foame. Ce sa fac? Tot daca mi-au crescut urechile din cauza smochinelor, mananc si din celalalt copacel. Fie ce-o fie.
Ce ma fac eu cu urechile mele de magar? Da... dar ce-i asta? Nu mai am urechi lungi! Ia sa ma gandesc mai bine. Va sa zic ca am mancat smochine din primul copacel si mi-au crescut urechile. Apoi am mancat smochine din celalalt arbust si urechile au disparut. Adica smochinele din copacelul al doilea fac urechile sa se micsoreze la loc!
Daca mananci smochinele de colo, urechile se fac de magar. Iar cu smochinele de-aici te vindeci! Daca e asa, m-am gandit la ceva strasnic. Ma intorc la palat, vand smochine bucatarului imparatului, iar la masa...
- Ce bune mancari mi-a dat astazi bucatarul! Bravo, bucatare! Iar acum, maria ta si luminatiile voastre, veti manca ceva ce n-ati mai mancat de mult.
- Ce, ce, ce?
- Smochine! Le-am cumparat la un mare negustor venit de peste tari si mari.
- Ce mult imi plac smochinele!
- Bune mai sunt, bucatare, smochinele. Dar ce-i asta? Ce-i cu voi?
- Imparate luminate! Noi... urechile!
- V-au crescut urechi? Sunteti niste sfetnici cu urechi de magar? De unde?
- Dar urechile Mariei tale!
- Ale mele? Cum indrazniti? La temnita cu voi! Cine a indraznit sa-mi dea urechi de magar? Aoleo, urechile, urechile mele! O oglinda! Dati-mi repede o oglinda!
Ii aud strigand! Am sa ma imbrac in vraci si ma duc la palat cu celelalte smochine!
- Hei, deschideti! Am venit sa va vindec!
- Cine este?
- Un vraci! Stiu eu leacul bolilor pe care le aveti!
- Leac este? Sa va lecuiesc?
- Da. Mancati smochinele acestea!
- Iar smochine? Nu! Fugi de-aici cu smochinele tale, altfel vei fi pedepsit!
- Mancati, n-o sa va para rau. Si daca nu va lecuiti, suport eu orice pedeapsa!
- Gata! Urechile... nu mai avem urechi de magari! Nu mai avem urechi de magari!
- Lecuieste-l si pe imparat!
- Urechile voastre unde sunt? Cum? Numai eu am urechi de magar? La temnita cu voi!
- Luminatia ta, vraciul e-aici, el ne-a tamaduit!
- Vraciul? Hai, vraciule, repede! Lecuieste-ma! Vino cu mine in visterie! Iti dau toti sacii mei de aur! Uite, aur! Aur si pietre scumpe peste tot! Ia tot ce vrei, dar scapa-ma de pacostea care a dat peste mine!
- Da-mi, imparate, sa-mi aleg intai.
Am pus mana pe toigelul meu! Acum papucii... sunt si ei aici! Ia repede, pana nu prinde de veste imparatul.
- Gata! Imparat nedrept si nemilostiv, ai rasplatit credinta lui Muc prin nedreptate! Ramai acum toata viata cu urechile astea de magar si sa nu uiti niciodata ca Muc ti le-a dat!
- Iarta-ma! Sariti! Prindeti-l!
Dar ce folos ca auzeau, cand eu eram departe, zburand cu papucii mei nazdravani!
Si de atunci am crescut, apoi am imbatranit. De povestea mea imi aduc adeseori aminte si o spun copiilor, atunci cand nu rad de mine, atunci cand nu ma poreclesc, atunci cand nu arunca cu pietre. Poate ca povestea sa le fie de folos.