Intr-o buna zi, palatul se umplu de plansete.
- Taci, dragul tate, ca-ti voi da imparatia codrilor.
- Taci, fiul meu, ca-ti voi darui muntii cei inalti, in varful carora stralucesc palate de clestar.
- Taci, odorul meu, ca-ti voi da de nevasta pe cea mai frumoasa fata din lume.
- Taci, fat frumos, ca atunci cand vei fi mare iti voi da tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
Si fat frumos se facu frumos si mandru, de ti-era mai mare dragul. Imparatul si imparateasa mureau si inviau privindu-l. Filosofii si invatatii nu mai aveau ce sa-l invete. Capeteniile cele mari nu indrazneau sa-si incerce puterea cu el. Imparatia toata se falea ca o sa aiba un imparat cum nu se mai aflase.
Intr-o zi insa, fat frumos se infatisa inaintea parintilor sai. Era ingandurat si cu obrazul alb ca varul.
- Tata, a venit vremea sa-mi dai ce mi-ai fagaduit cand m-am nascut.
- Ce ti-am fagaduit? Nu, nu mi-aduc aminte. O imparatie mare, avutii si nevasta, o fata frumoasa de imparat...
- Nu. Mi-ati fagaduit tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
- Vai de zilele mele, am spus si eu atunci numai asa o vorba ca sa taci. Cine ti-ar fi fagaduit asa ceva? De unde sa-ti dau eu un lucru atat de nemaiauzit si de neaflat?
- Daca nu-mi poti da ce mi-ai fagaduit, atunci voi colinda eu lumea ca sa gasesc tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
- Dragul mamei, dar unde s-a mai pomenit una ca asta?
- Daca nu s-a pomenit, se va pomeni. Trebuie sa plec numai decat. Aici nu mai pot trai.
- Si noi cum ramanem fara tine? Fie-ti mila de noi, iti cadem in genunchi si te rugam sa-ti alungi gandul acesta.
- Mama si tata, daca nu plec la drum, am sa ma topesc, am sa mor sub ochii vostri. Iar daca voi gasi viata fara de moarte, am sa ma intorc acasa.
- Daca-i asa, fiule, si nu poti altfel si rugamintele noastre sunt in zadar, voi porunci sa-ti pregateasca cele trebuitoare pentru drum. Iar tu intra in grajdurile imparatesti si-ti alege cal pe masura indraznetii tale.
- Fiu-mi! Fiu-mi! Acum e acum. Ia sa vad eu, roibule, cate parale faci. Intepeneste-ti bine picioarele, ca vreau sa te culc la pamant. Imi pare rau, dar nu te pot lua cu mine. Te-am infrant. Ei, dar tu, balanule! Hai! Ar trebui sa mai pasti multa vreme. Si tu, murule, ia sa te incerci. Sargule! Bine, rogule, atinte bine! Hai!
Dupa cum vad aici, n-am cal pe potriva mea.
- Stapane...
- Tu, slabanogule, tu ce vrei?
- Sa ne cumpanim puterile.
- Poate sa-ti numar coastele.
- Incearca, stapane. Incearca sa ma dobori la pamant.
- Bine, laudarosule. Hai!
- Mai, mai... De unde atata putere?
- Bine ca m-ai pus mana pe mine. Mi s-a urat de cand astept in grajdul acesta. Puternic, puternic, dar nu prea aratost.
- Iata-ma, stapane! Cat de frumos m-am facut!
- Si acum, de vrei sa pornim, stapane?
- Pornim sa cautam tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
- Ei, daca e vorba de asta, asculta-ma si pe mine, ca mai stiu si eu cate ceva din lumea asta. Ia-ti straiele si aramele din tineretea tatalui tau, ca vom avea mare nevoie de ele. Palosul, sulita, arcul, sagetele. Iar pe mine sa ma hranesti tu singur cu mana ta sase saptamani, numai cu orz fiert in lapte dulce.
Cand se implinira cele sase saptamani, imparatul si imparateasa, cu ochii plini de lacrimi, si toti curtenii si sfetnicii, cu intristare in glas, il petrecura pe fat frumos si il jelira de parca se ducea la moarte. O ceata de osteni inarmati pana-n dinti il insotira pana langa o mare pustietate. Acolo fat frumos le imparti daruri si ii ruga sa se intoarca in cetatea de scaun, ca drumul lui e cu primejdii multe.
Dupa aceea o tinura in galop zi si noapte, si noapte si zi, tot inainte, tot inainte, pana dadura de o campie mare, intinsa si alba cat vedeai cu ochii.
- Ce-o fi cu atata albeata pe campia asta? Ca iarna nu e. O fi chiciura, o fi zapada tarzie?
- Sunt oase, stapane. Oase de voinici si de cai.
- S-o fi dat pe aici vreo batalie?
- Nu. Ne apropiem de mosia Gheonoaiei. Cine calca pe mosia ei, piere. Astea sunt oasele voinicilor care au indraznit sa se apropie de mosia Gheonoaiei.
- Nu mai spune, nazdravanule. E atat de rea la inima si atat de puternica, incat nimeni nu i-a putut veni de hac?
- Ia arcul si sagetele, stapane, si fii cu bagarea de seama. Mosia asta nu o putem ocoli. Alta cale spre ceea ce cautam noi nu se afla. Trebuie sa trecem prin aceasta blestemata mosie. Vezi padurea aceea intunecoasa?
- O vad.
- De acolo are sa se repeada la noi ca fulgerul! Uite-o! Nici nu ne lasa sa sfarsim vorba!
- Hei! Fat frumos! Cum te indraznesti sa-mi calci mosia? Blestem pe tineretea ta!
- Coate de batranetea ta! Stai!
- Stai, nu mai pune alta sageata in arc! Te rog, nu mai pune! Nu-ti mai fac nimic! Ma jur pe ce vrei! Uite, mi-ai taiat un picior!
- Bun ca altii ai mai ales. Altfel te-as fi mancat pe loc.
- Dar acum vad ca tu ai sa ma mananci! Niciun viteaz n-a izbutit sa ma infrunte! Haideti la mine acasa sa va ospatez!
- Ma jur pe viata mea, fat frumos.
- Sa mergem, stapane. N-are nicio viclenie in vorbe. Si n-ar strica putin o odihna si o ospatie buna dupa atata amar de cale.
- Hai, urca-te langa mine, Ghionoane.
- Bine.
- Bune bucate, Ghionoi. N-am ce zice. De mult n-am mai mancat asemenea bunatati.
- Bune si bauturile, matuse Ghionoi.
- Mananca sanatos, viteazule. Pe mine sa ma ierti ca tare ma mai doare unde m-ai lovit. Uite, plang. Nu ma pot stapani.
- Uite, acum iti pun piciorul la loc. Hai, apropie-te. S-a prins. Si nici nu se cunoaste ca a fost taiat.
- Iti multumesc, fat frumos. Esti om de omenie. Si acum, daca ne-am ospat, spune-mi si mie unde ai pornit si ce cauti prin aceste pustietati?
- Caut tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
- Ei, dragul meu, mai bine ai ramane la mine. Uite, am trei fete ca florile de frumoase. Alege una si ti-o dau, si a treia parte din mosie.
- Ma minunesc si eu mult de frumusetea fetelor tale si poate ca mi-ar fi draga vreuna dintre ele. Dar nu pot ramane. Iti multumesc ca m-ai omenit si ramai cu bine.
- Multe mai sunt pe lumea asta, nazdravanule.
- Omul cat traieste tot invata si prinde intelepciune.
- Cateodata da, cateodata nu. Uite, nu mai departe, drept in fata noastra se intinde acum alta campie, si ciudat lucru: o parte din ea este verde si inflorita de mai mare dragul, cealalta arsa de foc, de mai mare jalea.
- Asta-i mosia scorpiei, stapane. Pe semne ca a fost intre ea si sora ei Gheonoaia pricina de svada. Si-au aruncat una in alta cu flacari de foc. Cat se dusmanese de moarte, surori!
- Si de la ce se dusmanesc?
- De la mosii. Scorpia e mai haina decat sora-sa si are trei capete infricosatoare.
- Oare ce se aude?
- N-avea grija! Numai sa ma porti ca vantul!
- Cum indraznesti, fat frumos, sa-mi calci mosia! De aici niciun pamantean n-a trecut viu! Si iata, pentru indrazneala ta am sa te pedepsesc amarnic! Am sa-ti fac moasele!
- Ori ma lasi sa trec in drumul meu, ori iti cunosti palosul!
- Cu cele trei gheare ale mele te apuc dintr-o data si nu ramane nimic!
- Mi-ai luat un cap! Ma jur pe cele doua ramase ca nu-ti mai fac nimic! Numai sa-ti tii juramantul!
- Palosul meu nu cunoaste impotrivire!
- Ma jur pe ce vrei tu!
- Bine, iti pun la loc si capul taiat.
- Iti multumesc, fat frumos. As vrea sa te ospatesc, caci nimeni pana acum n-a indraznit sa-mi stea impotriva.
- As primi sa ma ospatez daca n-as fi atat de grabit in drumul meu. Si incotru ai pornit-o, viteazule?
- Spre locul unde se afla tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
- Ramai sanatoasa, matusa scorpie!
- Drum bun, voinicule!
Si a mers fat frumos cu nazdravanul sau, a mers cat n-ar putea nimeni sa spuna. Ca cine sta sa numere zilele si noptile atunci cand porneste sa gaseasca tinerete fara batranete si viata fara de moarte?
Iata insa ca dupa multa vreme ajunse pe o campie plina de flori, unde era numai primavara. Florile te imbatau cu mireazma lor, iar un vant cald si molcom mangaia iarba frageda si stralucitoare si indemna la somn calatorul obosit. Nu puturu sa nu se opreasca si sa se odihneasca un pic. Cu toate ca parcai nu se indurau sa paraseasca asemenea mandrete de campie cu primavara vesnica pe ea, pornira din nou mai departe.
- De ce te-ai oprit, nazdravanule?
- Am ajuns la loc greu, stapane. Dar mijlocul ei se afla un palat minunat si in el se gaseste ce cautam noi, stapane.
- Tinerete fara batranete? Si viata fara de moarte?
- Tocmai, stapane. Dar nu te bucura. Palatul e inconjurat de cele mai infricosatoare fiare pe care le-a zamislit pamantul, cu coltii ascutiti si gheare in care se frang sagetile si se rup palosele.
- Ei, dar parca nu-mi vine a crede ca-i atata primejdie. Dupa spusele tale, numai pe deasupra padurii am putea trece. Dar tu n-ai aripi, eu n-am aripi.
- N-am aripi, am indarazneala. In vazduh tot am sa ma arunc, ca o sageata. Stapane, strange bine chinga pe mine. Asa. Mai tare. Sa simt ca-mi plesnesc coastele. Acum e bine, stapane. Incaleca si tine-te zdravan in scari. Esti gata?
- Gata!
- Arunca-te peste padure si n-ai grija de mine!
- Am ajuns pe treptele palatului! Ne-au simtit fiarele, stapane! Nu te teme! Incerc palosul!
- Sa nu le infurii mai rau, stapane! Aici e sfarsitul!
- Opriti-va! Opriti-va, ligoane! Potoliti-va! Treceti la locurile voastre in padure si va ospatati cu ce v-am dat eu! Avem oaspeti!
- Bine ai venit, fat frumos! Ia spune, ce te-a manat pe aceste locuri?
- Luminata zana! Caut tinerete fara batranete si viata fara de moarte!
- Apoi daca asta cauti, aici se gaseste tinerete fara batranete si viata fara de moarte. De cand sunt ochii mei, n-au intalnit inca asemenea frumusete.
- Ma tem sa nu fie vis.
- Nu-i vis, fat frumos, nu-i vis. Lasa calul slobod sa pasca unde vrea el. Hei, ligoane, sa nu va atingeti de oaspetii mei, nici de cal. Ba, din potriva, sa va supuneti lor si sa-i slujiti. Ati inteles?
- Iti multumesc, zana frumoasa si buna.
- Acum hai in palat, fat frumos. Ii fi obosit si flamand. Ai sa-mi cunosti si surorile mele cele mari. Stam aici singure tocmai de la facerea lumii. Si tare ne mai bucuram de un om pamantean.
- Cand vei avea nevoie de mine, stapane, sa ma fluieri de trei ori.
- Bine ai venit, fat frumos! Stai in jilul acesta de aur si te odihneste. Eu sunt sora cea mare.
- Eu sunt sora cea mijlocie.
- Si eu, care te-am intampinat pe scarile palatului, sunt sora cea mai mica. Mi-e tare bine ca te-ai oprit la noi, fat frumos. O sa ne fie mult mai veseli. Tu o sa ne povestesti despre intamplarile tale, despre oameni, despre necazurile lor, despre imparatii, despre desertaciunile lor. Si noi iti vom povesti despre florile care nu se ofilesc niciodata, despre pasarile care nu se obosesc cantand, despre izvoarele care nu seaca, despre copacii care nu-si scutura frunza, despre jivinele care nu se sfasie intre ele. Si vom canta si vom alerga si ne vom juca.
- Acum poate fi obosit, fat frumos.
- Nu, zanilor. Toata oboseala mi-a ramas la marginea padurii.
- Dar o fi flamand si insetat dupa atata cale, fat frumos. Sa se asterne masa imparateasca.
Si fat frumos a ramas sa traiasca in acele minunate locuri, fara nicio grija. In cele din urma, fat frumos se insoti cu zana cea mica si se facu o nunta cum n-a mai fost alta pe lume, cum nu sunt cuvinte sa pomenim despre ea. Si trai acolo fat frumos vreme uitata, fara sa prinda de veste cand treceau anii, zecile de ani, sutele de ani, miile de ani. Caci ramanea mereu tanar, asa cum venise.
Iata insa ca intr-o zi, fat frumos se intoarse in palat, alb la fata ca varul si mahnit de moarte.
- Ce-i cu tine, sotiorul meu? Oare nu cumva ai calcat legamantul? Oare nu cumva ai intrat in valea aceea blestemata?
- Da, buna mea sotie. Mi-ai spus sa nu pun piciorul in Valea Plangerii si iata ca nu te-am ascultat. Mi-a iesit in cale un iepure ciudat si am vrut sa-l prind. Dar el a fugit, am fugit si eu dupa el si dintr-o data m-am pomenit in Valea Plangerii. Si cum am pus piciorul pe locurile acelea, m-a prins dintr-o data in piept un dor de mama si de tata, incat nu mai pot rabda sa nu-i vad. Trebuie sa ma intorc in tara mea.
- Sa nu faci una ca asta, fat frumos. Acolo n-ai sa mai gasesti nimic, pe nimeni.
- Ce vorbe sunt astea? Nu te ingrijora. Ma duc numai sa-mi vad parintii si locurile copilariei si ma intorc indata.
- N-ai sa te mai intorci niciodata. Niciodata. Ramai, ramai cu noi.
- M-arde dorul de parinti.
- De ce nu m-ai ascultat? De ce ai iesit din cuvantul meu? Acum nu se mai poate face nimic.
- N-o sa se prapadeasca lumea daca dau o fuga pana la parintii mei, pana in tara mea.
- Ba, o sa se prapadeasca. Tu n-ai de unde sti. Ramai, sotiorule, ramai. Poate o sa-ti treaca dorul.
- Ma arde in piept ca un foc.
- Aici sunt, stapane. Sa ne grabim la drum.
- Unde, stapane? Ce drum?
- Mergem sa-mi vad parintii si locurile copilariei. Ma arde un dor nemaiintaluit la inima.
- Stapane, stapane, nu faci bine. N-ai ce cauta acolo. Aici ai tinerete fara batranete si viata fara de moarte, dupa care atat ai ravnit si atat am alergat.
- Poruncesc, nazdravanule! Sfaturile tale n-au niciun rost.
- Sa nu te caie, stapane!
- Ramai cu bine, sotioara mea. Si voi, bune cumnatei.
- Asteptati-ma ca ma intorc indata!
Si a pornit fat frumos pe acelasi drum pe care venise. Si dupa multe zile si nopti, vazand ca nu mai da de mosia scorpiei, ci de orase noi, luminoase, de targuri si de sate, de campii imbelsugare si livezi, se opri sa intrebe un om.
- Ei, om bun! Spune-mi, pe unde e mosia Scorpiei?
- Care Scorpie? Care mosie? N-am auzit in viata mea de asa ceva.
- Am trecut pe la ea nu demult. I-am taiat un cap si i l-am pus la loc.
- E o poveste veche cu Scorpia. Poate de sute, poate de mii de ani. Nu mai crede-o acum de cand nimeni.
- Cum? Iti spui ca a pierit Scorpia?
- Daca dumneavoastra tineti de gluma, n-am ce va face.
- Ma jur pe ce vrei ca nu glumesc.
- Atunci avem iertare, dar nu esti in toate mintile.
- Sunt fiul de imparat. Poate ai visat, poate esti obosit. Ia uite, ia uite cum imbatraneste.
- Mai, mai, ce s-o fie?
- Hai, hai, nazdravanule, nu ma pot intelege cu omul asta.
- Hai, baiete, vino incoace. Buna ziua, mosule! Asculta, nu vrei sa-mi spui tu unde e mosia Gheonoaiei?
- Pai, batranii spun o poveste cu ea si zic ca pe aici ar fi fost. Dar eu cred ca-s povesti.
- Ci ca ar fi trecut pe aici un fat frumos si s-ar fi luptat cu Gheonoaia.
- Asa. Eu sunt acela.
- Glumesti, mosule? Glumesti?
- Spun adevarul, baiete. Adevarul. A nu ma crede nimeni. Imi pare ca ieri am trecut pe aici.
Si cum nu se putea lamuri feciorul de imparat de schimbarea atator lucruri in asa de putina vreme, porni mai departe mahnit, cu barba alba pana la brau, si ajunse in imparatia parintilor sai. Acolo se aflau alti oameni, alte orase. In cele din urma se opri in fata palatului in care se nascuse. Palatul era pustiu, cu zidurile darapanate, fara usi, fara ferestre si inconjurat de balarii.
- Stapane, te-am adus pana aici. Acum ai vazut cu ochii tai totul. Daca vrei, hai sa ne intoarcem indata. Te asteapta zanele din palatul tineretii fara batranete.
- Eu nu mai raman nicio clipa mai mult.
- Du-te, du-te, bun prieten. Du-te, spune-le ca am sa vin si eu. Repede, repede. Cu bine!
- Cu bine, stapane!
Palatul tatalui meu. Pe aici ma jucam. Era o carare cu flori si o fantana. Turnurile s-au prabusit. Pe trepte erau strajerii. Iadaile erau imbracate in matasuri si ferestrele luminau noaptea pana departe. De aici ma uitam la stele, la norii calatori, si ascultam pasarile. De ce n-or mai fi cantand? De ce?
Grajdul cu cai. Nu-i nimeni in el. Din tot ce-a fost, nimic nu mai este. Sa ma odihnesc putin pe trepte. Sa inchid ochii si sa-mi inchipui cum au fost toate, din clipa in care am vazut lumina zilei pana acum. Vad ca pietrele astea, zidurile, pamantul, bruienile, imi sunt tare dragi. Ce somn! Ce somn ma cuprinde...
Si fiul de imparat, cel care cautase tinerete fara batranete si viata fara de moarte, adormi si se cufunda intr-un somn adanc si fara vise, din care nu avea sa se mai trezeasca niciodata.