Fata Padurarului - Poveste Audio MP3 si Scrisa

N-a avut nimeni pe lume cosita mai frumoasa ca Salcia, fata padurarului. Cand o despletea s-o pieptene, parul ii ajungea pana la talpi si-i acoperea trupul ca intr-o mantie aurie. Pe vremea aceea erau scumpe oglinzile de sticla si fata in oglinda unei ape se pieptana si isi impletea parul. Si asta se intampla in fiecare dimineata la rasaritul soarelui. Isi impletea cosita si canta, radea si canta.

Iata insa ca intr-un revarsat de zi, cand Salcia se duse ca de obicei sa-si pieptene cosita in oglinda raului si sa ia apa in ulciuri, apele nu-i mai oglindira chipul. O teama ciudata, o raceala de gheata cinse trupul. Si cum se uita Salcia in rau, neintelegand care sa fie pricina, isi dadu seama ca raul nu curge, ci sta incremenit intre maluri.

Apa lui isi schimba din clipa in clipa culoarea. Se facea cand albastra, cand rosie, cand verde, cand pamantie. Mai, ce sa fie! Cine-i sa fi fermecat raul?

Deodata, apele prinsera sa tremure de parca se trezisera in adancul lor furtunile, apoi se involburara ca la prabusirea unei stanaci si din rau iesi un voinic neinchipuit de mandru la infatisare si care avea pletele verzi ca matasa proaspata. Ochii ii straluceau ca doua faclii in noapte. Vina in imparatia mea, fata frumoasa. Nu! Nu te apropia!

Am bogatii fara numar. Cine esti? Ma sperii! Dar parca ma si tintuitesti pe loc. Nu, nu esti urat. Imi sta in putere sa opresc cursul apei. Ii pot intuneca oglinda. Fiecare strop ma asculta. Sunt crai intr-o imparatie pe care mintea nu si-o poate inchipui. Dar sunt singur. De mii de ani sunt singur. Vina in imparatia mea.

Intinde mana si eu te voi cobori in palatul meu. Nu, nici nu te gandi. Ce sa ma caut eu acolo? Sa-ti braci cele mai frumoase rochii. Sa-ti pui pe frunte coroane cum imparatesele pamantului n-au purtat. Sa-ti impodobesti degetele cu inele care canta.

Sa te uiti in oglinzi care vorbesc si stiu povesti inca de pe vremea cand in locul in care se afla padurea se intindea un pustiu, iar inaintea pustiului fusese cea mai mare imparatie a oamenilor de piatra.

Povesti, craiule. Daca zici ca esti crai, in imparatia ta trebuie sa fie frig. Ca uite, de cand te-ai aratat, vazduhul parca ingheata. Daca nu vrei sa mergi cu mine, apropie-te macar sa-ti pun pe mana bratara. Nu, nu vreau. Nu iesi din apa. Am sa tip. Nu, nu, nu. Bine! Din fata mea, aratare ciudata! O sa-ti para rau. Si pentru voi, oamenii, parerile de rau sunt cele mai groaznice lucruri.

Draga tati, am tampile ca omatura si-am umblat prin lume multi ani, pana m-am statornicit aici ca padurar. Dar vede-te, despre ce imi spui tu ca ai vazut, eu n-am auzit. Poate ti s-a parut. Eram treaza de tot. Poate mai visai inca. Imi despletisem cosita si ma pieptan. Si spui ca au incremenit apele raului? Da, tatuca!

Si s-a auzit asa, in adancuri, bubuind ca de tunet. Da, da, ca de tunet. Si te-ai speriat? Nu stiu, nu stiu ce s-a intamplat. Am simtit in tot trupul o cutremurare, dar parca nu era spaima. Mai degraba, parca ma temeam si imi parea si bine ca-l vad. De azi inainte sa nu te mai duci la rau. Era frumos, tata. Chipul aratatilor in sila!

Ce frumusete poate sa aiba cineva cu par verde, cu piele de broasca, cu labe de rata? Toate astea mi s-au parut mie la inceput. Dar pe urma se facea sub ochii mei un voinic din ce in ce mai mandru. Sa nu iesi din cuvantul meu. Ochii straluceau ca fulgerele. Hainele erau parca batute cu stele de argint. As vrea sa-l mai vad. Baga-ti mintile in cap.

De acum am sa ma duc eu dupa apa la rau. Si unde am sa ma mai oglindesc? Am sa-ti cumpar de la targ oglinda. Bine, tatuca. Am sa te ascult.

Si batranul, luandu-si securea, se afunda in desisul copacilor. Salcia ramase nemiscata pe laveta de lemn. Parca cineva ii luase voia buna din inima. Casuita ii se paru mohorata, pustie, intunecoasa. Cantecul pasarilor ii se paru trist. Triste si caratarile padurii. Voia de atatea ori sa porneasca spre rau, dar totdeauna o cuprindea o teama.

Intr-o seara, pe cand atea focul in vatra, i se paru ca aude ceva pe afara. Deschise. In prag nu era nimeni. Mai, cine-i sa fie? Ia sa pun eu mana pe vatrai! Talhar prin padurea asta nu prea umbla. Poate-i mos Martin pe la stive. Stai ca ti-arat eu tie. Ti-arat eu tie, oricine fi. Hei, cine-i? Raspunde! Ce nu se stampara in noapte?

Daca esti om cinstit si bati in usa, asteapta! Nu fugi cand o deschid! Hei, n-auzi? A, tu erai, vantule. Din ce te-ai starnit? Vino dupa mine. Vino dupa mine. Vino dupa mine. E glasul craiului. Ma cauta. Ma striga. Vino dupa mine.

Ce-ar fi sa ma duc sa vad ce vrea? Dupa cat am aflat de la o batrana din sat, din apa nu poate iesi. Cum atinge pamantul, cum isi pierde puterea. Ca pestii. Daca-i ceva, ii ard eu una cu vatraiul. Ce spui, minte? Sa nu ma duc? Dar tu, inima, pe ce poteca s-o apuc? Si mai la urma urmei, de ce m-as teme?

Credeam ca n-o sa m-auzi. De atatea ori am trimis glasul meu dupa tine. De ce mi-ai fugit atunci cand am vrut sa-ti dau bratara? Mi-a fost frica. Desi ai chip de om, tu nu te asemeni cu noi. Poate esti o aratare care insala. E drept. E drept ca acum luminesc ca un soare. Din pricina ta se vede ca ziua in jur. Parca arde apa cu flacari de aur.

Numai sa nu fiu un vrajitor blestemat si viclean. Spune-mi drept acum, cine esti tu? Craiul acestui rau. Ti-am spus si nu vreau sa-ti fac niciun rau. Da-mi un semn ca sa te cred. Uite, mi-arunc coroana la radacina copacului. Nu, nu, nu. Nu, ca-ti sta bine cu ea. Si ce vrei, craiule? De ce ma strigi? De ce ma cauti?

Ca sa-ti arat palatul si averile mele. Atat numai. Daca ai sa le indragesti singur, ai sa ma cauti. Daca nu, n-o sa ne mai intalnimm niciodata. Hai, vino cu mine. As veni, da. Mi se arde mancarea pe foc si trebuie sa guste si tatuca. E vorba numai de o singura clipa.

Intr-o clipa vei vedea ceea ce ochilor omenesti nu le este dat sa vada nici intr-o mie de ani. Sa nu ma minti. Nu, ti-o promit. Sa nu ma inselii. Nici acest cuvant. Nu mi-ai cunoscut. Jura-te. Ma jur pe inima mea ca nu-ti voi face niciun rau. Bine. Daca te-ai jurat, te cred.

Apelor, faceti loc. Coborati in adancul vostru cea mai frumoasa pameanteanca. Intindeti cai cu trepte de marmura verde. Si ca prin farmec, usi de sidef si chihlimbar se deschideau de la sine in calea lor si clopotei de argint cantau sub fiecare prag pe care il treceau.

Palatul craiului, albastrui, era luminat de pesti ciudati, care se roteau in toate partile cu felinare de toate culorile sub aripioare. Intr-un tarziu, craiul se opri si batu din palme.

Sub ei se deschise o usa mare si Salcia impreuna cu el prinsera sa coboare din ce in ce mai adanc, plutind ca niste fulgi, si coborara atat de incet incat fata nu-si dadu seama cand se pomeni intr-o pestera in care se aflau doua izvoare. Din unul curgea apa de argint si din altul apa de aur.

Vezi? Acestea sunt izvoarele bogatiilor mele. Ele nu seaca niciodata. Daca vrei sa-mi fii nevasta, ale tale vor fi in veac. Nevasta? Nu m-am gandit niciodata sa fiu nevasta de crai. Ai timp sa te gandesti. Eu nu-s grabit, nu imbatranesc. Eu n-am varsta, mie nu-mi pasa de ani. Ai sa te gandesti, am buna nadejde.

Oamenii sunt lipsiti de asemenea comori, iar fetele lor sunt doritoare de podoabe si gateli. Asta-i adevarat. Sa ai niste izvoare de aur si argint...

Val, ce-am facut? De ce nu l-am ascultat pe tatuca? Scoate-ma de aici. Tatuca poate ma cauta. Iti fagaduiesc ca am sa vin la malul lacului si am sa te chem. Cat ai sa ma chemi, bogatiile mele sunt vraji. Cine le vede nu le uita niciodata si le doreste mereu. Da-ma sa nu te retii. Am sa te scot la mal.

Vatraiul meu a cazut sub sipotul de aur si acum straluceste. Asta are sa-ti aminteasca de mine. Ce maini reci ai! Pe aici! Pe aici! Urca pe aceste scari! Ia te uita, pesti si raci se inchina in fata mea. Si apa deschide porti stravezii. As putea sa nu-ti mai dau drumul de aici. Dar te-ai jurat. Nu, pentru ca m-am jurat. Eu nu cred in juraminte.

Si pentru ca cunosc bine firea oamenilor. Ai sa ma strigi de pe malul apei si ai sa ma indragesti. Eu nu ma grabesc. Cu bine, craiule! Eu nu ma grabesc.

Cand se dezmeticii, Salcia se pomeni in fata casei. Focul abia incepuse sa se aprinda, apa din ceaun era inca rece. Puse surcele si vreascuri si sufla in jaratic. Flacatile prinsera sa se ridice si apa sa dea in clocot. Cand rasturna mamaliga, tata intra pe usa, obosit. Dar ce-i cu tine, fata mea? Ai fost undeva? Nu, nu, tatuca.

Dar pe aici a venit careva? Nu, tatuca. Dar de ce intrebi? Dar cine s-a darut cu vatraiul asta de aur? Iarta-ma, tatuca. Uite, iti spun adevarul. Am fost in imparatia craiului si-am vazut minunatii. Spune ca vrea sa ma ia de nevasta. Si-l crezi? Stiu eu oare. Sunt mahnit de moarte, fata mea, ca nu m-ai ascultat. Nici nu mi-am dat seama.

Parca a fost un vis. Da, un vis. Vatraiul s-a preschimbat in aur cand l-am atins de un izvor, despre care n-am vorbe sa-ti povestesc.

Fagaduieste-mi, fata mea, ca n-ai sa te mai duci. Nu tii mila oare de batranetetile mele? Ma jur, tatuca, pe ce vrei tu, ma jur. Craiul raului e viclean. Nu, nu ne trebuie aurul lui, bogatia lui. Am sa-i arunc vatraiul in rau, sa stie ca n-avem nevoie de puterea lui. Asa se face, tatuca. Abia acum imi dau seama.

Si uite, parca ma tem de ce am facut. Putea sa ma opreasca acolo. Iarta-ma. Te iert. Dar sa nu mai iesi din cuvantul meu.

Batranul ramase tacut pana cand cantara cocosii. Si dupa aceea apuca vatraelul de aur si-l arunca in rau. A doua zi dimineata o lua pe fata cu el in padure. Azi asa, maine asa, fata incepu sa uite de chipul craiului. Luandu-se cu munca toata ziua, noaptea dormea netulburata. Si, ivindu-se prin vecini un padurar tanar si voinic, fata il indragi si se intalesera sa faca nunta.

Nu mult insa dupa aceea, batranul se imbolnavi. Ti-e mai bine, tatuca? Sa nu cumva sa-i spui barbatului tau de cele vazute de tine in palatul craiului. Nu, tatuca. Nici de numele lui sa nu pomenesti, cat vei trai. Sa n-ai nicio grija. Si acum cand mi-e frig, imi pare ca ma tine de mana craiul acela cu par verde. Sa nu iesi din cuvantul meu.

Ca eu am sa pun mainile pe piept. Te duc. Cautati un stejar falnic si acolo sa ma asezati, la radacina lui. Si sa nu ma plangeti. O sa visez si o sa ma odihnesc. Te duc.

A trecut o buna bucata de vreme de la moartea batranului padurar. Salcia uitase de craiul apelor. Dar uneori i se parea ca toate se petrecusera intr-un vis indepartat. Totusi, nu mai credea. De cate ori lua apa din rau, o cuprindea o frica neinteleasa si fugea fara sa se mai uite inapoi.

Intr-o seara isi scapa ulciorul in rau. Si voind sa-l scoata, apele se involburara si craiul cu pletele verzi iesi din adanc. Vru sa fuga, dar glasul craiului o pironi parca pe mal. De ce te sperii? Vina mai aproape de mine. Vreau cu aur sa te daruiesc, cu pietre scumpe sa te impodobesc.

In palatele mele stralucitoare sa te port si sa uiti de toate necazurile care le sunt date oamenilor. Hai, apropie-te! Nu, Craiule. Palatele tale sunt reci. Inima ta rece. Imi sunt dragi padurile, casuita mea, barbatul meu. Cand te-a nascut maica-ta, in apele mele te-a scaldat si a spus sa fii frumoasa ca o zana si un crai sa te ia de nevasta.

Cred ca mama nu s-a gandit la tine. Si cand te-ai facut mare, in apa mea ti-ai oglindit chipul. Am adunat sute si mii de chipuri ale tale, caci in fiecare dimineata erai mai frumoasa. Daca vrei, le pot arata. Da-mi mai bine ulciorul. Nu vreau nicio bogatie. De aici n-am sa mai vin.

De mine n-ai sa scapi, de mine n-ai sa scapi, de mine n-ai sa scapi.

Barbatul ei o gasi abatuta si plansa. Da, dar ce s-a intamplat cu tine, femeie? Nu ti-am facut de mancare. Of, si sunt flamand ca un lup. Dar din ce pricina n-ai mai facut mancare? Am scapat ulciorul in rau. Si cum, alt ulcior in casa asta nu mai este? Ba este, dar eu la rau nu ma mai duc. Cum? Decat daca o iau ziua amiaza. Dar ce-ai patit?

Nu pot sa-ti spun. Cum? Hai mai bine sa ne mutam de aici. Lumea e mare si mai sunt paduri. Cand vom fi departe de aceste locuri blestemate, iti voi spune. Nu, nu, nu, acum, acum sa-mi spui! Uite, ma asez pe pragul casei si nu ma misc pana nu aflu adevarul. Treaca zi, treaca noapte, eu de aici nu ma ridic. Dar intelege, omule, ca nu poti sa-ti spun.

Ma tem. Eram flamand si mi-a pierit foamea. Eram obosit si mi-a trecut oboseala. Uite, uite, vezi in palma. Nimic n-ascund in ea. Asa-i si inima mea. Asa trebuie sa fie si a ta. De ce sa ne stricam traiul? Ei, hai! Spune-mi! Ce ai pe suflet? Bine, barbate! Am sa-ti spun! Dar fagaduieste-mi ca dupa ce vei afla adevarul vom pleca indata de aici!

Daca o fi pricina de plecat, vom pleca, sigur! Ascultam!

Eu o cosita cum n-am avut alta si inca de copil. Asa. Obisnuiam sa ma duc pe malul raului. Dar nu-mi vine sa cred. Dar daca e adevarat, hai cu mine chiar acum pe malul raului. Am doborat copaci, lupi, ursi, si nu mi-o fi greu sa-i scurtez craiului gandurile cele viclene. Craiul nu se teme de nimeni, asa mi-a spus. Nici de oameni, nici de vremuri.

Nici eu nu ma tem. Hai, stai sa-mi iau securea. Hai. Sa nu te razbuni. N-avea, n-avea nicio grija. Ma tem.

Ei, craiule! Vestitule crai! Arata-ti chipul la fata apei! Sa stam de vorba! M-auzi? Hei, m-auzi? Se involutura apa! Uite! Ce pocnet! Dar cum ti s-a parut frumos? Hei, stii-ma blestemata! Apropie-te de mal sa stam de vorba! Cu tine n-am ce vorbi. N-am ce vorbi. Ei, atunci lasa ca am eu! Iti arat eu odata!

Padurarul cel tanar se repezi cu securea asupra craiului. O vreme nu se mai vazura nici crai, nici padurar. Dar nu dupa mult timp, fata zari capul craiului plutind la vale, intocmai ca un butuc de lemn uscat. L-a rapus! Acum pot sa-mi despletesc parul si sa ma pieptanez. Dar oare de ce intarzie barbatul meu atata timp in rau?

De vreme ce l-a biruit pe crai, trebuie sa se arate. Nu mai teme, fata. A intrat in palatul acela cu frumuseti si cu bogatii. Ei, omule! Hai acasa! Ma uiti?

De geaba insa, apele ramasera linistite. Salcia isi despleti iar parul uitandu-se in oglinda raului. Statu asa plecata deasupra apei ceasuri intregi, saptamani si luni, asteptandu-si barbatul. Nu era nici foame, nici sete, nu mai simtea nici oboseala. Incerca sa-si impleteasca parul, dar mainile nu i se mai miscara.

Vru sa se apropie mai mult de apa, dar picioarele ii intraseara in pamant pana la glezna. Striga, dar nu-si auzi glasul. O impaienjinire verde ii cuprinse vazul. Trecu un vant si-i flutura parul, rasfirandu-l in toate partile.

Si Salcia nu simti cum trupul i se incovoaie si cum din picioare ii cresc in adancul pamantului radacini, cum parul ei se preface in crengute subtiri din care ies frunze lunguiete, verzi-argintii.

Fata de la apa nu si-o mai intoarse, ci parca mai mult isi apleca ramurele si frunzele ca o cosita verde. Se uita in oglinda apei, asteptand involburarea lor si intoarcerea barbatului ei. Si-au trecut de atunci sute si mii de ani si ea tot asteapta pe malul apei. Oamenii i-au zis salcie plangatoare, dar ea nu plange, fosneste ceva prin frunze.

Ce spune oare? Nimeni nu stie. Salcia isi asteapta barbatul si atat. Poate ca intr-o buna zi padurarul o sa se-ntoarca. Si atunci salcia isi va lua iar chip de om. De buna seama ca asa va fi.