A fost un imparat vaduv care avea trei fete si imparatul tinea tare mult la ele. Dar mai draga din toate era cea mai mica. Din aceasta pricina, cele mari o pizmuiau pe mezina, care mai era si isteata si iscusita in toate treburi.
Intr-o dimineata, nu stiu ce i-a batut imparatului, ca trecand prin gradina unde se jucau domnitele, le-a spus:
- Multumite copile, a sosit vremea sa va maritati. Am sa va fac parte de o zestre cum n-au mai avut alte domnite. Dar mai inainte de a va hotari zestrea, as dori sa stiu cat de mult ma iubiti voi pe mine. Si, dupa cum se cuvine, sa ne spuna mai intai sora voastra cea mare.
- Prea scumpe tata si maria ta, cel mai stralucit dintre imparatii lumii! Te iubesc atat de mult ca e tare greu sa-ti raspund asa pe data. Da, fiindca vrei raspunsul meu acum chiar, iata: te iubesc ca mierea cea dulce.
- Bine te-ai gandit si frumos ai vorbit, fata mea! Da tu, fata mea mijlocie?
- Nepretuitul meu tata si luminatia ta, nici eu nu te iubesc mai putin decat sora mea cea mare. Eu te iubesc atat de mult, maria ta, ca zaharul.
- Bine te-ai gandit! Ce frumos ai vorbit si tu, copila mea! Acum e randul fetei noastre celei mai mici. Ia spune si tu cum il iubesti pe tatal tau.
- Maria ta, prea mare cinste si dragoste imi arati ca ma intrebi si pe mine, mezina. Te iubesc, tata. Te iubesc atat de mult. Te iubesc ca sarea in bucate.
- Asa, asa, asa. Ca sarea in bucate, zici? Pe rost te-ai gandit si rau ai vorbit, nesocotito. Auzi, mie, vestitul imparat, de teama caruia tremura imparatii lumii, sa-mi spui asemenea vorbe prostesti? Nu vreau sa te mai vad niciodata! Pleaca din fata mea si sa pleci de la casa mea de indata, unde vei sti de dus, cu sarea ta cu tot!
Si biata fata de imparat si-a imbracat o rochie saracacioasa, si-a luat o bocceluta cu cateva lucrusoare si-a pornit in lumea larga. A mers ea asa cale lunga pana ce a iesit din imparatia tatalui sau si-a trecut in alta tara.
Ajungand in cetatea de scaun, s-a oprit la curtea imparateasca si a batut la poarta. Ostasii de paza o intrebara ce cauta, si fata le raspunse ca ar voi sa intre sluga la curte. Atunci o dusera de indata la chelareasa. Aceasta era mai mare peste toate slugile palatului si tinea cheile de la camarile imparatesti.
Chelaresei ii placu infatisarea cuviincioasa a fetei si porni s-o intrebe:
- De unde vii, fata maichii?
- Din lumea larga. Am ramas fara parinti de timpuriu. Rudele hraparete m-au izgonit de acasa.
- Si pana acum ce ai facut?
- Am slujit si eu pe unde am putut.
- Dar la vreo curte imparateasca ai mai fost vreodata?
- Nu, niciodata.
- Fata maichii, te vad cam subtirica si cam neimplinita. Aici nu sunt treburi usoare de indeplinit, sa stii.
- Stiu, mama chelareasa.
- Si cam ce ai putea sa faci, ia spune.
- Sa cos si sa lucrez in florituri de matase, sa gatesc, sa pasc cu oile sau gastele. Orice treaba mi-o pune, o fac.
- Mi-ar trebui o fata care sa ma ajute, ca nu mai prididesc de-atatea treburi. Dar ce simbrie ceri pe an?
- Eu socotesc, mama chelareasa, ca e mai bine ca dumneata sa ma vezi ce pot. Si apoi sa-mi dai cat vei crede de cuviinta.
- Bine, bine, bine, fata maichii, sa fie precum ai spus. Dar mai inainte de toate, sa stii ca e bine sa intri in voia imparatesei. Ea taie si spanzura, se vaicareste toata ziua si-i greu sa fie multumita de ceva.
- Asa?
- Iar imparatul, sarmanul, e ca si cum n-ar fi. N-are alta grija decat sa manance, sa bea si sa vaneze, si-i cam sarac cu duhul. Iar pana scoate o vorbulinta din gura, se inalta soarele.
- Cum asa?
- Lasa ca ai sa vezi tu. Pe feciorul lor mi-e drag sa-l slujesc, ca e un flacau tare bun. Eu l-am crescut.
- Da?
- Ei, dar ti-am spus destul. Hai acum, hai sa ne vedem de treaba.
Toate slugile o indragisera. Fata era sarguincioasa si pe fiecare il ajuta cum putea mai bine. Cand, iata ca intr-o zi, la masa imparatului, se aduse o mancare cum nu se mai gatise pana atunci.
- Strasnica mancare!
- Da, da, da, de, de, de...
- Mai bine mananca, maria ta! Pana sa ispravesti ce ai de spus, ti se raceste mancarea asta strasna.
- Da, da, da... de ce n-am mai... gustat cu bucatarul... pana acum?
- Eu de unde sa stiu? Toate, toate, numai eu sa le stiu? Nu te-ai vazut suparat, maria ta.
- Nu mai vezi ca eu, daca...
- Nu te supara, maria ta. Dati-mi vin sa beau. Ma rog. Chelareasa!
- Porunca, maria mea!
- Sa-mi spui de ce n-am mai gustat cu bucatarul nostru o astfel de bucate minunate.
- Maria ta, sunt bucuroasa ca ti-au placut, dar de gatit nu le-a gatit bucatarul.
- Nu? Dar cine?
- O fata tanara pe care am luat-o de ajutor.
- Ce spui? Ea sa fie mai iscusita decat bucatarul nostru?
- Precum se vede, luminatia voastra. Dar sa vedeti ce minunate tesaturi lucreaza si ce inflorituri stie sa izvodeasca cu acul pe borangic.
- De ce n-ai spus-o mai curand? Asa ai fost tacuta de cand te stiu, chelareasa. Sa-i spui sa-mi teasa o marama de borangic cu inflorituri albastre. Cat mai degraba.
- Am inteles, marita imparateasa.
- Adica eu, imparatul, doresc ca maine sa-mi gateasca din nou bucatele astea. Ai auzit?
- Am inteles, maria ta.
- Chelareasa!
- Da, maria ta?
- Fata sa faca ce-am spus eu.
- Poti sa pleci.
Peste cateva zile, chelareasa se infatisa la imparateasa cu marama tesuta in borangic, cu inflorituri albastre si fir de aur, de-ai fi zis ca-i raze de lumina rupte din soare, nu altceva.
- Iata, luminatia ta, marama de borangic.
- Minunata tesatura! Da, nu e rau lucrata, dar chelareasa, vad ca a inflorit-o altfel de cum am spus eu. Cheam-o pe fata la mine.
- Da, maria ta.
- Iata, maria ta. Sarutam dreapta mariei tale.
- Buna ziua, fata! Vad ca ai lucrat marama altfel de cum ti-am poruncit eu.
- Cum adica, maria ta?
- Cum? Cum? Ti-am spus sa testi cu inflorituri albastre si vad ca ai impletit si fir de aur. De ce?
- Am socotit ca e mai frumos asa, maria ta. Si ca se potriveste mai bine firul de aur cu cel albastru si cu galbenul borangicului.
- Da. Ma minunez foarte cum de poate stii o fata tanara cum esti tu atatea si atatea lucruri. Cand si unde ai invatat sa gatesti bucatele de acum cateva zile?
- Tatal meu a fost un iscusit bucatar, maria ta.
- Asa. Si a fost el de asemenea si un tesator iscusit?
- Maica mea stia sa teasa ales si sa scoata din ac minunate inflorituri de matase.
- Si tu le-ai mostenit aceste frumoase daruri?
- Fara ele n-as fi ajuns sa vad luminata fata a imparatesei mele.
- Vad ca si la folosirea vorbelor esti dibace, chelareasa. De azi inainte, fata va ramane la camarile imparatesti. Eu nu mai prididesc cu trebile. Are sa-mi fie de ajutor.
- La voia mariei tale!
Dar iata ca intr-o zi, dusmanii pornira cu razboi impotriva imparatului. Cand a primit vestea asta neasteptata, sarmanul imparat s-a tulburat adanc si a inceput sa tremure de frica.
- Nu, sunt batran si bolnav. Nu pot sa mai port razboaie. Ma mor pe drum.
- Da, sarmanul, de bolnav n-ai incotro. Dar mananci cat sapte si bei cat zece.
- Nu pot sa ma misc.
- Te-a intepenit frica. Iata, uite la el, goscogea imparatul, cum tremura ca o frunza batuta de vant. Cine are sa se duca in fruntea ostilor? Eu? O femeie?
- Da, da, da, da...
- Eu nu zic nimica.
- Da, sunt batran. Dar la vanatoare nu mai esti batran, sarmanul.
- Nu cumva ai voit sa pleci la razboi feciorul mariei tale?
- M-am gandit... e tanar si voinic.
- Asa! Auzi, dragutul maichii, ce mult te iubeste tatal tau! Ce zici de asta?
- Tata, mama, ale voastre nu va mai suparati cu asta, ca eu tot plec la batalie. Cine sa se duca daca nu eu? Doar nu sa raman cu femeile moi la vatra.
- Asa! Fa pe curajul tatalui!
- Nici nu gandesc, baiatul mamii. Are cine sa se duca.
- Nu, mama! De la hotararea mea nimeni nu ma intoarce. Voi duce eu ostasii la lupta si la izbanda.
S-au luptat ostasii si tanarul fecior de imparat cu vitejie si l-au rapus pe dusman. Dar in toiul luptei cazu ranit.
Nu va mai spun ce jale era acum la curtea imparateasca. Imparatul nu mai avea odihna, il frangea cugetul. Iar imparateasa se vaicarea toata ziulica, umbland de colo-colo.
Venira la capataiul feciorului de imparat cei mai vestiti doctori din imparatie. Iar imparateasa o puse pe fata de la camarile sale sa-l vegheze si sa-l ingrijeasca pe ranit.
Si iata ca intr-o buna zi, ranile incepura sa se inchida si sa dea inspre bine. In scurta vreme, feciorul de imparat se facu sanatos de parca n-ar fi zacut decat o saptamana. Sa fi vazut atunci bucurie mare in toata imparatia! De imparat si imparateasa nu mai vorbesc, in tineresti parca nu alta. Dar mai abitir ca toti se bucura fata care il ingrijise cu atata credinta.
Ei, numai feciorul de imparat sta tot dus pe ganduri, ofta si n-avea chef de nimica. Imparatul si imparateasa nu mai stiau ce sa creada. L-au tot intrebat ei in fel si chipuri, doar or afla pricina mahnirii, dar n-a fost cu putinta.
Pana cand, intr-o dimineata, flacaul, dupa ce se perperise toata nopticica, si-a luat inima in dinti, s-a dus la parintii lui si le-a spus:
- Mariile voastre, m-am hotarat sa ma insor.
- A, asta era! Asta il supara pe flacaul mamii, si eu care ma luam cu semne de ganduri! Foarte inteleapta hotarare si te lasam imparat in locul nostru.
- Nu te pripi, ca mai sunt si eu pe aici, maria ta.
- Asa, da. Sunt bucuroasa, dragul mamii. Fetele imparatilor vecini sunt multe. Atat asteapta sa trimiti impetitori, cum cere datina, si...
- Ne scutim de osteneala solilor, da, maria ta. Mi-am gasit eu singur mireasa pe care o doresc.
- Gasit-o! Taci! Si nu mai gagai ca un gascan. Cum? Fara sa stiu si eu? Asta nu-mi place. Si cine-i oare?
- Fata de la camarile mariei tale, mama. Cea care m-a ingrijit si m-a ajutat sa ma tamaduiesc atat de repede.
- Ce-ai spus?! Nici prin gand nu-mi trece, fatul meu. Ea nu e fata de imparat si tu stii ca nu se cade sa te insori decat cu o fata de neam.
- Este sau nu fata de imparat, eu cu ea vreau sa ma insor si pace. Mie nu-mi trebuie om de neam, ci om de omenie.
- Nu stii ce vorbesti! Si apoi, neamul bun, faptele de isprava ale oamenilor arata. Am sa dau porunca sa o izgonesc de indata de la curte. N-ai sa o mai vezi. Si are sa-ti treaca.
- Atunci n-ai sa ma mai vezi nici pe mine, mama. Am sa plec dupa dansa.
- Am sa te impiedic sa faci asta?
- Ai cugetat tu la ce vor spune imparatii cu fete de maritat?
- Am cugetat, mama.
- Si?
- Si putin imi pasa de ce vor spune ei. Iar de fetele lor si mai putin.
- Vorbesti ca un nesocotit. Esti tanar si ai sa faci cum spun.
- Eu socot ca mi se cade sa-mi aleg singur mireasa. Si de mi-o dati pe ea, bine. De nu, eu alta nu-mi iau, si va spun ramas bun.
Ei, ce te faci? Feciorul de imparat era aprig, nu gluma. Imparatul, bietul, ar fi bucuros si in somn sa-l vada pe flacau si sa-l lase in scaunul imparatesc mai curand. Dar imparateasa voia o nora de neam. S-a tinut ea tare cat s-a tinut si, daca a vazut ca nu scoate la capat cu indaratnicia baiatului, a zis si ea ca bine, ca altfel n-avea incotro.
Si ce sa mai lungim mult vorba? Au inceput pregatirile de nunta.
Cand chibzuiau ei pe cine sa pofteasca la nunta, mireasa ii ruga pe socri si pe feciorul de imparat sa-l pofteasca si pe negura-mparat, impreuna cu cele doua fete ale lui, adica pe tatal si pe surorile ei, fara sa sufle cumva ca le-ar fi ruda. Se vede ca avea ea un gand nastrusnic.
Si azi cu una, maine cu alta, iata ca s-a si ivit ziua nuntii. Masa mare ocolea toata curtea palatului si pe masa bunatatile pamantului. Chiar mireasa se ingrijise de bucate si daduse porunci bucatarilor cum sa le gateasca. Iar cand se aseza la masa, isi lasa fata acoperita cu valurile de mireasa, ca nu voia sa o cunoasca tatal si surorile.
Ce petrecere! Ce mancau oaspetii cu o pofta! De-ai fi zis ca au flamanzit trei zile in sir. Le trozneau furcile si le scaparau maselele, nu alta. Iar imparatii, cat erau ei de imparati, isi lingeau degetele de bunatatea neintrecuta a bucatelor.
Numai negura-mparat si cele doua fete ale lui gustau cu greu bucatele.
- Mi-e peste putinta, tata, sa mananc asemenea bucate!
- Si mie!
- Si mie la fel, maria ta!
- O, sunt tare gretoase si rele la gust, tata!
- Dumnezeu! Aveti dreptate, fetele mele. Nu am mancat bucate asa de rele de cand sunt. Si-s dulci, de te lesini la inima. Dar ce nu ma lamuresc eu este ca vad pe ceilalti oaspeti mancand cu o pofta nemaipomenita. Uite-te la ei, parca le-ai bagat o mie de calici la gura. De asta foarte ma minunez si eu. Vor fi chiar asa de bune bucatele lor? Am sa cer de la vecinul din dreapta sa gust.
- Maria ta...
- Nu mi-o lua in nume de rau ca te intreb. Cum ti se par bucatele, vecine?
- Minunate, maria ta, minunate! N-am mancat bucate asa de gustoase de cand sunt.
- Si dimpotriva, eu zic ca n-am mancat bucate asa de rele de cand ma stiu. Imi ingaduiesti sa gust din bucatele mariei tale?
- Pofteste, maria ta!
- Nu, intr-adevar, acestea sunt minunate. E nemaipomenit. Nu stiu ce secret au.
- Cinstite fete imparatesti si marite gazde, sa-mi fie cu iertare daca va stric frumoasa petrecere. Dar nu m-am stiut vinovat intru nimic, nici eu, nici domnitele mele, ca sa fim facuti de batjocura la aceasta cinstita nunta.
- Nu te mai osteni, maria ta! Lasa-ma pe mine. Cine si-a ingaduit asemenea fapte fata de maritele si iubitele noastre oaspeti?
- Oare m-ati poftit la nunta pe mine, vestitul negura-mparat, ca sa va faceti ras de batranetele mele?
- Nu se poate, maria ta, sa ne aruncati asemenea vorbe de ocara. Te cinstim si pe luminatia ta ca pe toti oaspetii nostri.
- Va rog de iertare, marite si cinstite gazde. Bucatele celorlalti oaspeti sunt prea gustoase si bune de mancat. Iar cele puse dinaintea mea si a domnitelor mele sunt dulci si gretoase. Nici n-am putut atinge de ele. Am cautat sa le trec cu sare din sarnita asta, dar si mai rele s-au facut la gust.
- Ingaduiti-mi sa gust si eu din bucatele mariei tale.
- Poftim, poftim, maria ta.
- Ia sa vedem... Da, rele mai sunt, cu adevarat. Iertati-ne, maria ta, sa ne ierte si preacinstitele domnite. Dar nu e vina noastra. Sa se aduca aci marele bucatar si sa fie pedepsit de indata!
- Nu va maniati degeaba si nu va pripiti. Aci imi vine si mie un cuvant. N-are nicio vina bucatarul. Eu, cu mana mea, am gatit bucatele pentru maria sa negura-mparat, care s-a maniat foarte. Si anume le-am gatit astfel. Veti intelege totul, prea cinstite oaspeti, cand am sa va spun o poveste.
A fost odata un imparat care avea trei fete. Si intr-o zi ce i-a venit imparatului ca le intreba pe fete cum il iubesc ele. Cea mare ii raspunse lingusitoare ca il iubeste ca mierea, cea mijlocie ca il iubeste ca zaharul, iar mezina, cinstita in cugetul ei, ii spuse ca il iubeste ca sarea in bucate. Adica aceasta este cea mai mare iubire. Dar imparatul, maniindu-se foarte, si-a alungat fata de acasa si i-a spus ca nu vrea sa o mai vada niciodata. Astfel, sarmana domnita a pribegit pana ce a ajuns la alta curte imparateasca. Aici a intrat sluga. A muncit din rasputeri, cu ravna si pricepere. Si-a ajuns...
- Destul! Copila mea draga! Acea fata?
- Nu trebuie sa va mai spun ca sunt chiar eu, cinstite oaspeti. Iar bucatele puse dinaintea mariei sale negura-mparat, tatal meu, eu insami le-am gatit. Numai cu miere si zahar, fara sare! Iar cand, maria ta, iubite tata, voiai sa pui sare in bucate din sarnita asta, puneai tot zahar. Ca zahar, nu sare, am pus eu in locul sarii. Si iata, iubite tata, te-ai putut incredinta astazi ca nu numai mierea si zaharul sunt de pret in lumea asta, ci si cat de dorita si de buna este sarea in bucate. Iata cat de mult te iubesc eu.
Si s-a pornit, mai copii, o veselie si s-a intarit o petrecere cum de mult nu mai fusese in acea imparatie. A tinut nunta trei zile si trei nopti incheiate.
Si am fost si eu la petrecere si am auzit povestea asta pe care v-o spusei voua acum. Iar la spartul petrecerii l-am ajutat pe bucatar sa aduc un cos cu prune uscate sa le aruncam in alte guri si alte sate. Si ia ca incalecai pe o lingura scurta, sa traiasca cine asculta. Si incalecai pe un fus, traiasca si cine asculta.