A existat odata un vrajitor rau care izbutise sa faca o oglinda cu o insusire cu totul deosebita: tot ce era bun si frumos se micsora in ea pana la nimic, iar tot ce era urat si fara de pret arata mult mai rau. Ucenicii lui nu mai puteau de bucurie uitandu-se in ea.
De aceea, cand vrajitorul lipsea de acasa, ei luau oglinda si se jucau in fel si chipuri, fie speriind oamenii pe drumuri, fie urcandu-se in vazduh cu ea ca sa strambe cerul, soarele, pasarile.
Pe acea vreme, intr-un mare oras traiau doi copii, un baiat si o fata. Erau tare buni prieteni, nascuti poate in aceeasi zi. Si fiind vecini, toata ziulica erau nedespartiti si se jucau fara sa se certe si fara sa le faca necazuri parintilor lor. Aveau destule necazuri parintii, caci erau tare saraci.
Intr-o zi, cei doi copii, Kay si Gerda, caci asa ii chemau, se uitau intr-o carte cu poze, cand odata auzira un zgomot.
Ai auzit, Gerda?
Ce sa fie oare? Poate s-a spart un geam.
Stai sa ma uit. Zgomotul a venit parca de deasupra capetelor noastre.
Hai mai bine sa ne uitam in carte.
Vai, vai, parca mi-a intrat ceva in inima si in ochi, Gerda. Ma inteapa, parca ar fi niste ace de gheata. Tare ma ustura!
Daca te uiti pe sus, stai sa vad ce ai in ochi. Nimic, ti s-a parut. Ochii ti-s curati.
Acum nu ma mai doare, dar m-a cuprins un frig strasnic.
Ei, dar ce-i cu tine, Kay? Esti groaznic de urat! Ai un ochi mai mic si unul lung. Si gura ti-a ajuns pana la urechi. Fugi, fugi, ca ma sperii de tine! Niciodata nu mi-ai spus asemenea vorbe. Niciodata n-ai fost asa de pocita ca acum. Nu ma mai joc cu tine! Uite, uite, si casele sunt strambe. Si copacii parca rad de urateneia ta. Sa fug, sa fug cat mai repede.
Kay, nu fugi, nu fugi! Nu ti-am facut nimic!
Ce se intamplase nu-i greu de inteles. Ucenicii vrajitorului, jucandu-se, sparsesera oglinda in mii si milioane de cioburi. Cioburile s-au raspandit peste tot pamantul si unele au intrat in ochii si in inimile oamenilor. Si aceia au inceput indata sa vada lumea altfel de cum arata ea.
Cateva cioburi cat firele de nisip intrara si in ochii lui Kay si el incepu sa vada fel de fel de ciudatenii. Asa, intr-o zi, uitandu-se pe geam, vazu in ninsoarea de afara o craiasa alba, nespus de frumoasa, care alerga prin vazduh. Dar cine sa-l creada? Cei din jurul lui nu vedeau nimic.
Intr-o seara, iesind cu saniuta in piata orasului, Kay o lega de-o sanie mare trasa de cai albi, in care nu se putea vedea cine era. Caii o rupseseara de fuga.
Opriti-va! Opriti-va! Am iesit de mult din oras! E noapte! Va rog, opriti caii sa-mi desleg saniuta! Vai, unde ma duceti?
Nu-ti fie teama, Kay!
Am ajuns?
Ai inghetat, poate. Uite, am sa te invelesc cu cojocul meu.
Dar cine esti tu? Nu ma cunosti? Uita-te bine! Nu m-ai vazut niciodata?
Da, te-am vazut in ninsoare, afara pe geam.
Eu sunt Craiasa Zapezilor. Vreau sa ma intorc acasa.
Casa ta e atat de departe incat daca te-ai pornit pe jos, ai imbatrani, ai muri. Te-ar ajunge tot n-ai ajunge.
Dar ce o sa spuna mama, tata, Gerda?
Pe toti ii vei uita. Daca insa n-o sa-ti placa aici, poti sa statornicesti drumul tau. Numai atunci cand vei izbuti sa scrii cu bucati de gheata cuvantul vesnicie. Incearca, e un joc minunat.
Vesnicie? Dar am uitat cum se scrie cuvantul acesta. Poate am sa mi-l amintesc.
Gerda nu se suparase pe Kay pentru ca ii spusese ca-i urata, mai ales ca avusese grija sa se uite intr-o oglinda. Glumise prietenul ei. A doua zi il asteptara. Il asteptara cu totii. Dar Kay nu se intoarse. Cativa baieti spuneau ca l-au vazut agatat cu saniuta de-o sanie mare. Nimeni nu stia nimic.
Trecu iarna si veni vara si nicio veste de nicaieri. Gerda nu mai putea de dorul prietenului. De aceea se porni sa-l caute prin lume.
Trecu vara, trecu toamna, dar Gerda nu-si afla prietenul. Veni iarna si Gerda, obosita, se aseza pe un morman de frunze uscate intr-o padure sa se odihneasca.
Buna ziua, fetito!
Buna ziua, corbule! De ce umbli singurica prin lume? Nu l-ai vazut pe prietenul meu, Kay?
Cred ca da. Cred ca da.
Ce spui? Unde l-ai vazut?
Incet, incet. Cred ca el era. Dar te-a uitat din pricina printesei.
Cum? Locuieste la o printesa?
Stai sa-ti spun. In tara in care ne aflam traieste o printesa, cam tinere de mica, dar foarte inteleapta. A citit toate gazetele din lume si a spus ca il ia de barbat pe cel ce va sti sa vorbeasca frumos in fata ei. Kay vorbea tare frumos cateodata. Si cati s-au venit, toti s-au balbait cum au vazut palatul si printesa.
Bine, dar ce-i cu Kay? Vorbeste-mi de el.
Stai putin, ajungem si la el. Trei zile s-au scurs venind unul dupa altul fel de fel de printti si toti s-au balbait. A treia zi se arata un baietel fara trasura si-a pasit mandru pe scarile palatului. Daca a pasit mandru, Kay trebuie sa fi fost. Baietelul purta o desaga in spinare.
Nu era desaga, era saniuta cu care a plecat de acasa.
Si spune odata!
Cizmele lui scartaiau foarte tare, dar nu-i pasa. Kay, el era. Cizmele lui scartaiau, avea cizme noi. A vorbit asa de frumos incat s-au minunat toti. Nici eu nu m-as fi balbait. Si daca n-as fi fost logodit, m-as fi insurat cu printesa.
Si s-a casatorit baietelul cu printesa?
Inca nu. El nu venise decat sa o vada si atat. Kay, el este. Lui nu-i plac printesele. Dar pana la urma a ramas la palat.
Ai putea sa ma duci pana la palat, corbule?
Cu placere. Logodnica mea are slujba la palatul printesei. Sa mergem cat mai repede.
Hai, numai sa ma odihnesc un pic. Vai, cum mi se strange inima. Daca n-as fi cu tine, m-as rataci in palatul asta. Parca-i din cartea mea cu poze.
Vorbeste mai putin. Nu-i bine sa ne auda paznicii. Dar cate camere sunt aici?
Multe. Ai rabdare. Eu insa le cunosc pe toate. Ce bine ca ne-am intalnit! Uite, in camera asta doarme baietelul de care-ti spuneam. Intra incet, eu te astept aici.
Vai, cum imi bate inima! Doarme! El! Ce pat minunat are, rosu ca flacara! Ce bine o duce! Kay! Kay, ma auzi?
Ce? Cine ma striga?
Eu, Gerda!
Gerda? Cine esti tu? Ridica-te din pat si priveste-ma.
S-au mai uitat. Nu pricep nimic. Ce cauti aici si cine esti?
Iarta-ma! Credeam ca-i prietenul meu, Kay. Iarta-ma!
Dar cine te-a adus aici?
Eu, marita ta!
Nu pricep nimic. Printesa, vino repede!
Printesa veni intr-un suflet. Gerda prinse sa le povesteasca cum a plecat de acasa sa-si caute prietenul si cum rataceste prin lume. Si povesti asa de frumos ca incepu sa planga si printul si printesa si corbul. O gazduira pe fata noaptea aceea la palat, iar dimineata ii dadra haine de printesa, o pereche de cizmulete, o trasura, un cal si ii urara drum bun.
Bucuroasa, Gerda porni la drum. Si, trecand printr-un codru intunecos, ii iesi inainte o familie de talhiari.
Uite o trasura de aur! E toata de aur! Sa o luam, prieteni!
Ei, opreste! Ce? Ce este? Pana aici ti-a fost scris sa traiesti! Pregateste-te de moarte!
Nu! Sa nu o ucideti! Printesa e o fetita ca mine! Vreau sa ma joc cu ea!
M-ai muscat asa de tare, fata mami, ca am scapat cutitul din mana! Ai noroc de fata noastra, printesa. Dar sa stii ca trasura, calul si hainele, toate ti le luam. Ai sa fii sluga fetii noastre. Si daca n-ai sa o asculti si sa nu incerci sa fugi...
Daca ai sa te joci cu mine, n-am sa-i las sa te omoare.
Se intuneca! Destula prada pentru azi! Urcati-va in trasura si sa mergem!
Tata, tata, printesa plange! Se teme de noi!
O sa-i treaca! Hii, calule, hii!
Si asa de tare s-a speriat Gerda de talhiari incat n-a putut scoate nicio vorbulita. Tarziu, trasura se opri la un castel parasit si darapanat in care se aciuasera talhiarii. Zidurile erau vechi, crapate, iar podurile pline de pasari de noapte. Castelul era pazit de dulai mari infricosatori, incat ar fi putut inghiti fiecare cate un om.
Odalele erau mohorate si intunecoase. Numai sub un horn palpaia un foc mare de vreascuri. Gerda se uita inspaimantata in toate partile. Intr-un ungher se afla un ren, o turturica si cativa iepuri.
Ai sa dormi cu mine aici, in colt, langa dobitoacele mele. Auzi, printesa?
Nu sunt printesa.
E adevarat? Hai mai repede in pat si spune-mi cine esti.
Sunt tare de departe. Am avut un prieten care s-a ratacit prin lume. Il caut de amar de vreme si nu-l pot afla nicaieri. Mi-e atat de dor incat imi vine sa plang. Trasura si hainele mi le-a dat o printesa.
Imi pare rau ca nu-ti poti gasi prietenul. Povestea ta nu mi s-a parut vesela. Hai sa ne veselim!
Ce faci cu cutitul?
Il sperii ca vreau sa-l tai.
Nu-l speria, saracul, nu-l chinui. Nici nu rasufla de frica. Tu esti mai fricoasa decat Renul. Cum ai sa-ti gasesti prietenul? Daca nu m-ar tine parintii toi aici, poate l-as gasi, dar asa...
Sa nu te misti, behe, ca vai de tine! Daca ti-e somn, noapte buna.
Noapte buna.
Gerda! Gerda!
Nu. Dar cine ma striga?
Eu, turturica.
Turturica! Eu stiu unde se afla Kay. Spune-mi, turturico, spune-mi!
L-am vazut pe micul Kay. A trecut pe deasupra padurii zburand cu sania Craiasii Zapezilor.
Ce spui, turturico? Si incotro se ducea Craiasa Zapezilor?
Se ducea in Laponia, unde sunt gheturi intinse si campuri de zapada. Renul ar putea sa-ti spuna mai multe despre Laponia.
Are dreptate turturica. E frumos in Laponia. Cat vezi cu ochii se intind numai gheturi si zapezi. In Laponia, Craiasa Zapezilor isi intinde cortul de vara. Palatul il are la polul nord.
Vai, sarmanul meu Kay!
De ce plangi, Gerda? Ce s-a intamplat?
M-ai trezit din somn. Am aflat unde-i prietenul meu, Kay. Mi-a spus turturica. Iar Renul cunoaste acele locuri.
Adevarat? Cunosti locurile?
Mai bine ca mine nu le stie nimeni. Eu m-am nascut in Laponia si m-as intoarce bucuros acasa.
Ce-ai de facut atunci?
Asculta, fata. Parintii mei dorm. Iti dau cizmulutele, un cojoc, manusile mami, ceva de mancare si porneste-te cu Renul.
Cum sa-ti multumesc?
Asculta, Renule, iti dau drumul sa pleci in Laponia. Va trebui sa alergi ca vantul, asa cum n-ai alergat niciodata. Si sa-mi o duci pe Gerda pana la Palatul Craiasii Zapezilor, unde locuieste acum prietenul ei de joaca.
Voi merge chiar mai repede ca vantul. Doar inspre tara mea pornesc.
Gerda, esti gata?
M-am incaltat, m-am imbracat. Uite si merinde de drum.
Mergi sanatoasa, Gerda. N-ai nicio grija. Hai, plecati cat mai repede. Am sa va scot eu pana afara. Cu bine! Drum bun!
Renul gonea zi si noapte, sarind peste stanci si prapastii adanci, strabatand campii si paduri, mlastini si pasuni. Lupii urlau fioros in jur, dar nu-l puteau ajunge. Gerda se tinea bine pe spinarea lui si nu simtea nici frigul si n-auzea nici urletul lupilor.
Si merse Renul, merse pana ajunse in Laponia. Acolo ii primi o femeie tare buna. Gerda ii povesti pataniile ei.
Sarmana Gerda, mai ai cale lunga de strabatut pana il vei gasi pe prietenul tau. Acum Craiasa Zapezilor se afla in nordul Finlandei. A plecat sa-si petreaca vara acolo. Hai, stai langa foc si incalzeste-te. Si tu, Renule, vino mai aproape. Sa va dau ceva de mancare.
Spune-mi despre Craiasa Zapezilor.
Mare lucru nu-ti pot spune. Dar in Finlanda am o prietena. Am sa-i scriu cateva randuri.
Ce faci cu pestele cel uscat?
Din lipsa de hartie scriu pe el. N-ai grija, se poate scrie si pe un peste la nevoie.
Dar eu nu stiu drumul pana in Finlanda.
N-ai grija, surioara, te duc eu indata ce termina de scris ravasul. Ravasul e gata, pregatiti-va de drum.
Si Renul prinse din nou sa alerge cu Gerda in spinare, pe intinsurile albe fara sfarsit. Si dupa cale lunga ajunsera la bordeiul finlandezei. Aceasta citi si rasciti ravasul scris pe peste, il invata pe de rost si arunca pestele intr-o oala ce clocotea la foc. Era atat de cald in bordei incat fata isi scoase incaltamintea, cojocul si manusile.
Micul Kay traieste in palatul Craiasii Zapezilor si este fericit acolo.
Da?
A uitat de toata lumea. Si asta numai pentru ca i-au intrat in ochi si in inima cioburile din oglinda blestemata a vrajitorului.
Oare n-ai putea sa-i dai vreun leac? Sa prinda putere sa-i poata scoate cioburile blestemate?
Nu de la noi trebuie sa vina puterea.
Dar de unde?
Din inima ta buna, din indrazneala ta, din dragostea ta pentru micul Kay.
Arata-ne drumul spre palatul Craiasii.
Renule, s-o duci pe Gerda prin padurea din fata bordeiului meu si sa mergi pana vei da de un tufis mare cu boabe rosii. Acolo s-o lasi singura. Dar grabiti-va, Craiasa nu-i acasa acum. Sa nu mai pierdem vremea! Hai, Gerda! Grabiti-va!
Am ramas singura in pustiul asta? Dar uite, se ridica parca din omatura un palat! Un palat minunat, numai din gheata! Aici trebuie sa fie Kay!
Mi-au inghetat picioarele. Lasati-ma sa intru! Lasati-ma!
Ce palat ciudat! Si cate incaperi are! Kay, Kay, unde esti? Nu raspunde nimeni.
Ah, uite, dragul meu Kay! Nu ma cunosti, nu ma auzi? Ce vant de-afara! Se joaca cu bulgari de gheata!
Kay, sa-l imbratisez! E rece ca un sloi de gheata. Scumpul meu Kay, nu ma auzi? Nu simti lacrimile mele fierbinti?
Gerda? Unde suntem, Gerda?
La Craiasa Zapezilor. Ce urat si pustiu e aici! Simt ca-mi iese din ochi si din inima ceva ascutit. Vad altfel lumea. Sunt cioburile blestemate din oglinda. Hai sa plecam mai repede, dragul meu prieten!
Craiasa mi-a spus sa scriu cu bucati de gheata cuvantul vesnicie. Vrei sa ma ajuti?
Indata! Hai!
Ve-s-ni-ci-e. Craiasa nu o sa ma mai caute cand va gasi scris aici acest cuvant.
Cei doi copii parasira palatul tinandu-se de mana. Langa tufarisul de macies ii astepta Renul si intr-o clipa ii duse pana la casa laponesei, unde se incalzira si pornira mai departe, pana dadura de o padure inverzita. Acolo se despartira de Ren.
Si-au mers ei, au mers prin locuri cu flori si verdeata, pana au ajuns in orasul lor. Chipul Craiasii si castelul ei rece le pieri din minte pentru totdeauna, ca un vis urat. Acasa la ei era o vara calda si binefacatoare.