In dimineata unei zile de vara, un croitoras statea la masa lui langa fereastra, era vesel si da zor la lucru. Numai iata ca o taranca venea de vale pe strada si striga:
Hai la magiun! Hai la magiun dulce! Am magiun ieftin de vanzare! Magiun dulce!
Jupaneasa! Ia, ia vino aici sus! Hai, ia vino si desfaca marfa la mine!
Femeia sui cele trei trepte cu cosul ei greu la croitor si fu silita sa desfaca toate oalele in fata lui.
Ia desfa-o! Uite acolo, in colt! Care? Oala asta? Oala aia, da!
El le cerceta pe toate, le ridica, le duse la nas, le mirosi si zise in cele din urma:
Mmm, mi se pare ca magiunul e bun! Ia cantareste vreo 300 de grame, sau mai bine o jumatate, nu, nu, chiar o litra! Chiar o litra nu strica!
Femeia care nadajduise sa faca o vanzare buna ii dadu ce ceruse, dar pleca foarte suparata si bombainind:
Pentru o litra de magiun m-ai facut sa urc atatea trepte!
Lasa pana asta, lasa. Asa un magiun bun n-ai in toate zilele. Hai, du-te cu sanatate.
Dumnezeu sa-mi binecuvanteze magiunul si sa-mi dea putere si sanatate.
Si scoase painea din dulap, isi taie o felie in toata lungimea si o unse cu magiun.
Nu o sa fie amara deloc mancarea asta, dar intai sa ispravesc pieptarul si pe urma o sa mananc.
Puse felia de paine langa dansul si de bucurie facea niste impunsaturi din ce in ce mai rare. In acest timp, mirosul magiunului dulce ajunse pana sus pe tavan, unde mustele stateau gramada. Si ele fura atrase si se lasara in jos, roiuri-roiuri.
Leu, cine v-a poftit aici? Goniti-va, ca nu sunteti poftiti!
Dar mustele, care nu stiau romaneste, nu se lasara a fi gonite si revenira in societate tot mai numeroase. Atunci croitorasul isi iesi in sfarsit din rabdari, intinse mana dupa o harpa si:
Ia, asteptati ca o sa va dau eu!
Dadu fara mila in ele. Cand trase carpa si numara, zaceau inaintea lui nu mai putin de sapte morti cu picioarele intinse.
Careva sa zica, asa voinic ce esti! Ei da, dar in atelier nu era nimeni, asa ca trebuia sa-si admire singur voinicia. Asta trebuie sa o afle tot orasul!
Si de graba, croitorasul puse mana pe foarfece, lua o bucata de stofa, isi croi un brau, il cusu si broda cu litere mari pe el aceste cuvinte:
Sapte suflete dintr-o lovitura!
As, dar ce numai orasul, toata lumea trebuie sa afle!
Si inima-i batea de bucurie cum se bate coada unui mielusel incoace si incolo. Croitorul se incinse cu braul si vrui sa iasa in lume, fiindca i se parea ca atelierul e prea mic pentru vitejia lui.
Inainte de a pleca, cauta prin casa daca nu gaseste ceva de ale mancarii sa ia la drum, dar nu gasi nimic decat o bucata de branza veche pe care o baga in buzunar. La bariera, zari o pasare care se prinsese printr-un tufis si o baga si pe ea in buzunar. Apoi porni razna inainte si, fiindca era usurel si sprint din fire, nu simtea nicio oboseala.
Drumul il duse pe un munte si, dupa ce ajunse pe varful cel mai inalt, se pomeni in fata unui urias naprasnic care statea acolo si se uita linistit in toate partile. Croitorasul inainta cu mult curaj spre dansul si fara sa-i pese, zise:
Buna ziua, amice! Ia spune-mi, tu stai aici si zgaiesti ochii la lumea asta mare a lui Dumnezeu. Uite, eu mi-am luat lumea in cap si vreau sa ma incerc norocul prin tari straine. Ai pofta sa fii cu mine?
Piticule, nu te-a rugat nimeni! Carate-te de-aici!
Cum ai zis? Ia uite-te la braul meu! Poti sa citesti ce fel de om sunt?
Uriasul citi:
Sapte suflete dintr-o lovitura.
Socotii ca era vorba de sapte oameni pe care ii omorase croitorul si mai prinse putin respect fata de croitorasul nostru. Dar totusi, vru sa-l puna intai la incercare. Asa ca lua o piatra in mana si o strange cu atata putere ca incepu sa picure apa din ea.
Ia fa si tu ca mine, daca esti voinic, cum zici.
Ha-ha-ha! Da ce? Nimic altceva decat atat? Ia uite! Uite-te la mine sa stii ca asta e o jucarie!
Si baga mana in buzunar, scoase branza care era moale si o strange ca sa se stoarca zerul.
Ia, ia spune! Asta n-a fost si mai si?
Uriasul nu stia ce sa zica si nu putea sa creada asa ceva din partea omulutului. Atunci ridica de jos un bolovan de piatra si il zvarii asa de sus ca abia se mai putea vedea cu ochii.
Ei bine, ratoiule pitiche, ia fa si tu ca mine daca poti!
Bine, bine, ai aruncat, nu zic. Dar piatra ta a trebuit sa cada in jos. Eu o sa-ti arunc una care n-o sa mai vina niciodata inapoi.
Si zicand asa, baga mana in buzunar, lua pasarea si o arunca in vazduh. Pasarea, voioasa ca se vede sloboda, se ridica sus, isi lua zborul si nu se mai intoarse.
Ce zici, amice, de minunea asta?
Da, aruncat stii sa arunci, dar ia sa vedem daca esti in stare sa duci in spinare ceva de greutate!
Si il duse pe croitorasul nostru la un stejar batran care statea doborat pe jos si zise:
Daca esti voinic precum zici, ajuta-ma sa scot afara din padure copacul asta.
Cu placere. Ia tu numai trunchiul pe spinare. Eu o sa ridic coroana cu crengile, ca doar asta e partea cea mai grea, nu?
Si uriasul apuca trunchiul pe spinare, iar croitorul se puse pe o creanga. Uriasul, care nu putea intoarce capul, fu silit sa duca tot copacul si inca si pe croitoras pe deasupra. Croitorasul era tare vesel si bine dispus. De bucurie, fredona un cantec. La, la, la, la!
Uriasul, dupa ce duse cu anevointa o bucata de drum greaua povara, nu mai putu sa umble mai departe si zise:
Trebuie sa las jos copacul, ca nu mai pot.
Croitorasul sari iute jos si cuprinzand copacul cu amandoua mainile, ca si cum l-ar fi dus, spuse uriasului:
O matahala asa de mare si nici nu poti sa duci macar un copac!
Si uite asa, mersera impreuna mai departe si cand trecura pe langa un cires, uriasul apuca repede coroana copacului unde atarnau roadele cele mai coapte, o apleca in jos, o dadu croitorului in mana si zise sa manance.
Dar croitorasul era prea slab de tot pentru a tine copacul si cand uriasul ii dadu drumul, ciresul se avanta in sus si croitorul fu aruncat si el cu putere in vazduh. Cand cazu la loc fara vatamare, uriasul ii zise:
Da ce e asta? N-ai putere sa tii nuiaua asta subtire?
As, puterea nu-mi lipseste. Oare crezi ca asta ar fi ceva pentru un om care a omorat sapte suflete numai dintr-o lovitura? Am sarit peste copac pentru ca uite, niste vanatori trag cu pusca acolo jos in tufis. Sar si tu daca poti!
Uriasul facu incercarea, dar nu sari peste copac, ci ramase agatat printre crengi. Asa ca si aici croitorasul iesi biruitor.
Uriasul zise:
Daca esti un voinic asa de viteaz, hai cu mine in pestera noastra si ramai cu noi peste noapte.
Pai, hai!
Croitorasul era gata si il urma. Cand ajunsera in pestera, mai gasira acolo alti uriasi la foc si fiecare tinea cate un miel fript in mana si manca din el. Croitorasul se uita in toate partile si zise:
Mmm, aici e mult loc, mult mai mult ca in atelierul meu.
Uriasul ii arata un pat si ii zise sa se culce acolo si sa traga un somn spre a se odihni. Dar pentru croitorasul nostru patul era prea mare. Nu se culca in mijlocul patului, ci se ghemui intr-un colt. La miezul noptii, uriasul crezand ca croitorasul doarme dus, se scula, lua o furca mare de fier si dintr-o lovitura gauri patul de o parte si de alta, socotind ca a dat gata pe croitoras.
Dis de dimineata, uriasii mersera in padure si uitara de tot de croitoras, cand numai iata ca deodata vine el pasind vesel si semet spre ei. Uriasii se speriara temandu-se ca ii va omori pe toti si o luara repede la sanatosa.
Croitorasul porni inainte si merse cat merse, pana ajunse in curtea unui palat imparatesc si, fiind ca era ostenit, se culca in iarba si adormi. Pe cand statea culcat pe jos, oamenii curtii venira, il privira din toate partile si citira pe brau:
Sapte? Sapte? Dintr-o lovitura?
Da, da, da. Ce vrea acest mare viteaz? Un razboinic aici in toiul pacii? Asta trebuie sa fie un om grozav de puternic si de neam mare. Trebuie sa mergem sa-i dam de stire imparatului.
Asa si facura. Mersera si dadra de stire imparatului si zisera ca, daca ar izbucni vreodata un razboi, asta ar fi un om insemnat care nu trebuie lasat cu niciun pret sa plece. Iar imparatului ii placut sfatul si trimise pe unul din curteni la croitorasul nostru ca, dupa ce s-o trezi, sa-i propuna sa primeasca o slujba in ostirea imparateasca.
Solul ramase langa omulutul adormit si astepta pana acesta se trezi, se intinse si cand deschise ochii, ii spuse propunerea imparatului.
Imparatul v-a trimis sa ma chemati la el ca sa-mi dea o slujba?
Ha-ha! Foarte bine, fratioare! Tocmai pentru asta am venit si eu aici! Sunt gata sa intru in slujba imparatului!
Asadar, fu primit cu mare cinste si i se hotari o locuinta deosebita, alcatuita numai pentru el. Dar ostasii, pacaliti de isteful croitoras, il vedeau cu ochi rai si doreau sa scape de el.
Daca ne certam cu el si ridicam mana sa dam in el, la fiecare lovitura o sa cada sapte din noi. Asa nu e chip de trait pentru noi. Ce facem? Sa mergem la imparat si sa-l rugam sa ne dea drumul din ostire.
Imparatul insa se mahnica din pricina ca din cauza unui singur om sa-si piarda toti ostasii credinciosi. Isi zise ca era mai bine sa nu fi dat ochii cu el niciodata si ar fi vrut tare mult sa se descotoraseasca de el.
Dar nu indraznea sa-i dea drumul, ca se temea ca nu cumva sa-l omoare impreuna cu tot poporul sau si sa se urce in locul lui pe scaunul imparatesc. Se gandi mult timp, umbla incoace si incolo si in sfarsit gasi un mijloc. Trimise vorba la croitoras ca, deoarece era un asa mare viteaz, ar vrea sa-i faca o rugaminte.
Intr-un codru din tara lui se aflau doi uriasi care pricinuiau pagube mari prin jafuri, omoruri, pustiiri si dare de foc. Nimeni nu se putea apropia de ei fara sa isi puna viata in primejdie. Daca dansul ar birui si ar omori pe acesti doi uriasi, imparatul i-ar da de nevasta pe singura sa fiica si i-ar da zestre jumatate din imparatia lui.
Si daca vrea, o suta de calareti ii stau la dispozitie ca sa ii dea ajutor.
Mmm, asta ar fi ceva pentru un om ca mine. O domnita frumoasa si jumatate de imparatie nu se prea gasesc in toate zilele. Treaba buna! Pe uriasi ma insarcinez eu sa-i rapun si de cei 100 de calareti nu am nevoie. Cine doboara sapte dintr-o singura lovitura nu are de ce se teme de doi uriasi.
Croitorasul porni la drum, dar cei 100 de calareti il urmara totusi. Cand sosi la marginea codrului, el zise catre insotitori:
Ramaneti voi aici, ca eu o sa ispravesc singur cu cei doi uriasi.
Apoi se indrepta in padure si se uita in dreapta si in stanga. Dupa o clipa, ii zari pe cei doi uriasi. Erau culcati sub un copac si dormeau si in somn sforaiau de se plecau crengile in sus si in jos. Croitorasul nostru, sarguincios din fire, culese doua buzunare pline cu pietre si se urca in copac.
Cand ajunse la mijlocul copacului, aluneca din ce in ce pana se afla asezat drept deasupra celor doi uriasi adormiti si arunca unuia dintre ei pietrele una dupa alta pe piept. Mult timp, uriasul nu simti nimic, dar in sfarsit se destepta, dadu un branci tovarasului sau si zise:
De ce dai?
Nu dau nimic, dormi!
Se culcara sa doarma iar si atunci croitorul arunca o piatra, de data asta, celui de-al doilea urias. Se certara catva timp intre ei, dar fiindca obositi se astampara si ochii iar li se inchisera de somn.
Croitorasul isi incepu din nou jocul, cauta piatra cea mai mare si o arunca din toate puterile drept pe pieptul celuilalt urias.
Ce-i asta? De ce dai? Asta-i prea mult! Eu nu am dat! Nu se mai poate!
Si incepu lupta intre ei. Smulsesera copaci din pamant si se lovira unul pe altul pana cazura amandoi morti jos.
Croitorasul sari jos.
Noroc ca n-au smuls copacul in care eram! Altfel ar fi trebuit sa sar ca o veverita pe un alt copac. Dar noi astia suntem sprinteni si usureli!
Isi scoase sabia si dadu fiecaruia cateva lovituri zdravene in piept. Pe urma se duse la calareti si zise:
Treaba e facuta! I-am batut pe amandoi de-au dat ortu popii. N-a fost tocmai usor lucru. Vazandu-se stramtorati, au smuls copacii din pamant si s-au aparat. Insa toate astea n-au ajutat la nimic. Cand vine unul ca mine, care bate sapte dintr-o lovitura...
Tu nu esti ranit?
De loc! Nici un fir de par nu mi-au atins!
Calareti insa nu voira sa-l creada si s-au dus in padure. Acolo gasira pe uriasi inotand in sangele lor si de jur imprejur zaceau copacii smulsi din pamant.
Croitorasul ceru imparatului rasplata fagaduita, dar imparatul se cai de fagaduinta data si se gandi din nou la un mijloc cum sa scape de viteazul cel suparator.
Inainte de a capata pe fiica mea si jumatate din imparatie, trebuie sa mai savarsesti o vitezie. In padure umbla un inorog care pricinuieste mari stricaciuni. Pe acesta trebuie sa-l prinzi mai intai.
De un inorog ma tem si mai putin ca de doi uriasi. Sapte dintr-o lovitura, mai putin nici nu pot!
Si luand o franghie si o secure, pleca in padure si iar porunci ostasilor ce ii fusesera dati ca ajutoare sa astepte. Nu trebui sa caute mult, fiindca inorogul in curand se si ivi si se repezi drept la croitor, ca si cand voia sa-l inhate si sa-l strapunga fara multa vorba.
Incet, incet! Stai, ca nu mergi asa repede!
El se opri si astepta pana ce animalul se apropie, apoi mesteserul croitor sari iute dupa un copac. Inorogul se napusti din toate puterile si nimeri drept in copac, infigandu-si atat de puternic cornul in trunchi, ca n-a avut destula putere sa-l scoata si astfel era prins.
Acum fata imparatului e a mea!
Puse inorogului mai intai franghia in jurul gatului, pe urma taie cu securea cornul din copac si cand totul fu gata, scoase animalul afara din padure si il aduse imparatului.
Acesta nu vru nici acum sa-i dea rasplata fagaduita si facu o a treia tocmeala. Ii ceru croitorului ca inainte de nunta sa-i mai prinda un porc mistret care facea mari stricaciuni in padure, si vanatorii aveau sa-i dea ajutor.
Cu placere! Asta e o joaca!
Pe vanatori nu-i lua in padure si ei erau foarte multumiti pentru asta, fiindca porcul mistret ii primise de mai multe ori cu mare violenta, asa ca n-aveau pofta sa-l mai urmareasca. Cand porcul il zari pe croitor, se repezi cu botul spumegand si cu coltii la el si vru sa-l trainteasca la pamant.
Fugarul viteaz se repezi intr-o bisericuta ce era in apropiere si numai decat iesi prin fereastra de sus, afara, dintr-o saritura. Mistretul insa alerga dupa el in biserica, dar croitorul inconjura zidul pe dinafara si trase usa in urma lui. Astfel fiara salbatica era prinsa, caci era prea grea si neindemanateca ca sa sara pe fereastra.
Croitorasul chema pe vanatori ca sa vada cu ochii lor prizonierul. Viteazul insa merse la imparat, care acum, vrand-nevrand, fu silit sa se tina de cuvant si ii dadu de nevasta pe fiica sa si jumatate de imparatie.
Nunta asadar fu varsita cu mare pompa, dar cu putina bucurie si astfel, dintr-un croitor se facu un imparat.
Catva timp dupa aceea, tanara imparateasa auzi noaptea cum barbatul ei vorbea in somn.
Baiete, baiete, ia-o pe pieptarul si carpeste-mi pantaloni! O rastra cu cotul peste urechi!
Tot atunci, ea aflind in ce ulita se nascuse coconasul, se planse a doua zi dimineata tatalui ei si il ruga sa o scape de barbatul sau, care nu era altcineva decat un croitor. Imparatul o mangaie si ii zise:
Lasa, lasa, noaptea viitoare lasa deschisa odaia ta de la dormitor. Servitorii mei or sa stea afara si dupa ce va fi adormit el, vor intra, il vor lega si il vor duce pe o corabie care il va purta peste nouazeci mari si nouazeci de zari. Asa ca linisteste-te, draga mea.
Femeia se invoi la asta, dar purtatorul de arme al imparatului care auzise totul, fiind credincios tanarului imparat, ii spuse tot planul urzit impotriva lui.
Las-o, las-o ca le dau eu de furca.
Seara el se culca la vremea obisnuita, odata cu nevasta sa, si cand dansa socoti ca el adormise, se ridica, deschise usa si se culca la loc. Croitorasul, care nu se mai prefacea ca doarme, incepu sa strige cu glas tare:
Baietee, fa-mi pieptarul si carpeste-mi pantaloni! O rastra cu cotul peste urechi! Am omorat sapte dintr-o lovitura! Am omorat doi uriasi! Am pus mana pe inorog! Am prins un porc mistret! Si o sa ma tem de cei ce stau afara la usa?
Cand cei de afara auzira pe croitor vorbind astfel, ii cuprinse o frica mare, fugira de parca ar fi fost urmariti de o ostire salbatica si nimeni nu mai indrazni sa se apropie de el. Si astfel croitorasul ramase imparat in toate zilele vietii sale.
Un croitor si un argintar calatoreau impreuna si auzira intr-o seara, cand soarele scapata pe dupa munti, rasunetul unei muzici departate care se auzea din ce in ce mai deslusit. Muzica avea un sunet neobisnuit, dar asa de dulce, ca ei uitara de oboseala si pornira repede in directia sunetului.
Luna rasarise cand ajunsera la o movila pe care se aflau o multime de barbati si femei pitici, care se tineau de maini si se invarteau in joc cu veselie si bucurie mare. Ei cantau cu mare gingasie si aceasta era muzica pe care o auzira calatorii. La mijloc statea un batran care era putin mai mare decat ceilalti, purta o haina impestritata si o barba carunta ii atarna pana peste piept.
Cei doi calatori se opriara locului cuprinsi de mirare si privira la joc. Batranul le facu semn sa se apropie, iar piticii deschisera hora gata sa-i lase sa intre. Argintarul care, ca toti cocosatii, era destul de indraznet, se apropie. Croitorul se sfii la inceput, dar cand vazu ca veselia era mare, isi facut putin curaj si veni dupa dansul.
Numai decat se inchise hora si piticii cantau si jucau mai departe facand salturile cele mai nebunesti.
Batranul insa lua un iatagan mare pe care il purta la cingatoare, il ascuti si cand era destul de taios, se uita spre noii veniti. Ei se speriara, dar n-avura prea mult timp sa se gandeasca, caci batranul insfaca pe argintar si ii tunse cu cea mai mare repeziciune barba si parul capului neted ca-n palma. Tot asa facu si cu croitorul.
Dar frica lor disparu cand, dupa ce-i tunse, batranul ii batu pe umar ca si cand ar fi vrut sa le spuna ca au facut bine ca au stat linistiti si nu s-au impotrivit.
El arata cu degetul spre o gramada de carbuni ce se afla la o parte si le lasa a intelege prin semne sa isi umple buzunarele. Amandoi se supusera, cu toate ca nu stiau la ce le-ar putea folosi carbunii, si pornind mai departe pentru a-si cauta un culcus peste noapte.
Cand ajunsera in vale, clopotul manastirii invecinate batu ceasurile 12. La minut, cantecul amutii, totul se facut nevazut si movila ramase linistita in lumina lunii. Cei doi calatori gasira un han si se acoperira pe culcusul lor de paie cu hainele lor, dar din pricina prea-marei osteneli, uitara sa scoata carbunii din buzunar.
O apasare grea ii trezi din somn mai devreme ca de obicei. Ei baga mainile in buzunare si nici nu vrura sa isi creada ochilor cand vazura ca buzunarele nu erau pline cu carbuni, ci cu aur curat. Asemeni si barba cu parul capului le crescuse din nou la loc.
Ei deveniara acum oameni bogati, dar argintarul care, dupa felul lui lacom, isi umpluse mai bine buzunarele, avu inca o data pe atat cat avusese croitorul.
Omul lacom, cand are mult, vrea sa aiba si mai mult.
Argintarul propuse croitorului sa mai ramana inca o zi, seara sa mearga iar pe camp pentru a-si lua comori si mai mari de la batranul de pe movila. Croitorul nu vru si zise:
Mie mi-este destul si sunt multumit. Acum am sa ma fac mester, am sa ma insor cu iubita mea si o sa fiu un om fericit.
Dar totusi, in hatarul lui, vru sa mai ramana o zi. Seara, argintarul isi mai atarna cateva pungi pe umeri pentru a putea aduce mult de tot si se grabi pe drumul spre movila. El gasi ca in noaptea trecuta pe pitici la cantec si joc, batranul il tunse iar ca in palma si iara sa isi ia carbune.
El nu statu pe ganduri si baga cat putu sa incapa in buzunarele si pungile sale. Se intoarse fericit spre casa si se inveli cu surtucul.
Chiar daca aurul ma apasa, am rabdare. Asa, asa, ma culc aici. Nu-i nimic daca e mai multa greutate. O sa vezi maine dimineata ce bine o sa fie.
Si adormi in sfarsit cu dulcea speranta ca se va trezi a doua zi bogatas mare. Cand deschise ochii, se ridica repede pentru a cauta prin buzunare, dar ramase uimit cand nu scoase altceva decat carbunii negri. Putea sa caute oricat de mult voia, altceva nu gasea.
Iaca, de data asta, carbunii nu s-au mai prefacut in aur. Macar cel pe care l-am agonisit cu noaptea inainte...
Asa gandi el si il scoase afara. Dar cum se mai sperie cand vazu ca si acesta se prefacuse iar in carbune. Se lovi cu mana inegrita peste frunte si atunci simti ca tot capul ii era chel si neted ca si barba. Dar nenorocirea lui nu se sfarsise inca. El baga de seama abia acum ca pe langa cocoasa cea din spate ii mai crescuse un al doilea gheb, tot asa de mare, pe piept.
Atunci isi recunoscu pedepsa lacomiei sale si incepu a plange cu glas tare. Croitorul, trezit din somn, il mangaie cat putu pe cel nefericit si zise:
Tu mi-ai fost tovaras de calatorie. Vino si ramai la mine si traieste din comoara mea impreuna cu mine.
El se tinu de cuvant, dar bietul argintar trebui sa poarte cat a trait cele doua cocoase si sa isi acopere cu o caciula capul sau chel.