A fost odata ca niciodata. Se vede de mult tare ca nimeni nu-si mai aminteste de oamenii si de locurile acelea. A ramas numai povestea lor, atata dintr-insa cat a placut oamenilor de-a lungul anilor.
Craiul batran si garbov sedea in capul mesei cu tamplele sprijinite in palme. Cand si cand, ofta adanc, cuprins parca de o mare mahnire. In asemenea clipe, nimeni pana atunci nu cutezase sa-i tulbure gandurile. Dar astazi, stralucitele lui fete indraznira.
- Iarta-ne, tata, si nu ne lua nume de rau vorbele. Amaraciunea ta ne doare inimile deopotriva. Ingaduie sa o imparti cu noi, sa-ti para mai usoara astfel.
- Ei, sa o impart cu voi, amaraciunea mea? Ti-am calcat cumva poruncile? Sfat nici pismas, tainuiesc poate vreo uneltire?
- Nici asemene temeri n-am.
- Ce-ti inversuneaza atunci, o batranete? Spune-ne, tata, izvorul mahnirii tale. Sa-l secam, sa nu-si mai reverse in inima ta amarul.
- Ei, dragile mele, ce stiti voi face? A toarce, a coase, a tese? Nu, din nevoie m-ar putea scoate numai un voinic, si acela sa fie un viteaz.
- Tata!
- Cate vreme erati copile si eu in putere, nu s-a pomenit vrasmas sa-mi incalce hotarul. Dar anii au adus slabiciune bratului care rasucea palosul. Si acum a trebuit sa ma plec imparatului negru. Lui sunt dator sa-i trimit un fiu care sa-l slujeasca zece ani in sir. Si eu nu am decat pe voi.
- Trei fete pe care le socotiti nevolnice. Care nu stiu decat toarce, coase, tese.
- Ma voi duce eu, tata. Drept fiul tau ma-i duce. Nu-mi pune straie de voinic si o sabie imi voi prinde in cingatoare.
- Cum?
- Si ma voi sili sa aduc inimii tale tihna de mai inainte.
- Unui asemenea gand, fata mea, i se cuvin puteri si lauda deopotriva. Esti incredintata ca bratul si mintea tale pot?
- Nu stiu, nu stiu inca. Pentru ca prin asemenea incercari n-am mai trecut. Piedicile si primejdiile sunt multe. Dar amaraciunea ta e una. Si ca sa o destram, sunt gata sa infrant si piedicile si primejdiile. Incuviintaze-mi gandul, tata.
In zorii zilei a doua, fata cea mare a craiului, imbracata in straie de voinic si calarind pe un murgun fara astampar, porni la drum. Pe o alta cale, de el stiuta numai, tatal ii iesi inainte langa un codru fara nume, intins si intunecos ca noaptea. Luase chip de lup fioros si pandea intocmai ca o fiara apropierea fetei lui. Aceasta, vazandu-l numai, se ingrozita intr-atat ca isi pierdu cu totul cumpatul. Infricosata peste seama, se trase rusinata inapoi. Tarziu, catre seara, ajunse acasa, marturisindu-si tatalui si surorilor frica si slabiciunea.
La fel patimea intr-una din zile si fata cea mijlocie. Pornita voioasa in zori, se-ntoarse si ea cu capul plecat si cu ochii negrati de amaraciunea neizbanzii.
Se gatea atunci de drum copila cea mezina. Isi alese si ea strai de barbat pe masura. Isi reteza la randul ei din frumusetea costitelor. Si-ntocmai ca surorile ei, poposi in grajdul craies, hotarata sa-si aleaga acolo calul care i-ar placea mai mult. Cand, dupa o vreme, scoase afara de capastu pe cel mai nevolnic dintre bidivii, pe cel mai garbov si mai slabanos dintre dansii, curtenii nu-si ascunsera mirarea si rasetele. Dar fata nu-i lua in seama.
Calul acesta il insotise odiniodata pe batranul Crai in toate bataliile si nu era ca toti ceilalti. Pricepea graiul oamenilor si putea la randul lui sa se faca inteles de dansii. Era nazdravan, si asta numai fata deslusise.
Zece zile in sir il ingriji cu mana ei, spalandu-l cu apa neinceputa si dandu-i drept hrana orz fiertat in lapte dulce. Si-n dimineata cand se asternura drumului, pe urma lor doar vantul mai putea sa se atina.
- Murgule, la ce incercare sa ma astept intai?
- La care te va supune tatal tau.
- Ce vorbesti? Cum sa le inteleg?
- N-au talc ascuns. Vezi codul cel intunecat? Pe culme, sus?
- Intocmai. Ei bine?
- Cand vom ajunge acolo, catre noi va veni un lup inflamantat, cu falci de fier si colti de otel. Nu scoate sabia.
- Nu crezi? E tata!
- Ai spus! E tata! Imi stiu stapanul si fiecare viclesiu al lui il stiu. Hai sa-l mai vedem si in alt chip, ia!
- Cu acelasi chip? De leu acum! De leu deslantuit!
- Da-l in doi si n-ai nicio temere.
- Oricum, soiman, tatal meu pieirea sa-mi doreasca?
- Nici gand, stapana. Nu-ti vrea raul. Inima si bratul sa ti le incerce doar.
- Bratul tremuratoare nu are. Inima?
- Nici ea. Leul! Strange franul! Drumul drept atine-l!
- Trecut si asta. O incercare inca la hotar ne asteapta.
- Iarasi tata! Iarasi! Acum balaur cu sapte capete si guri varsand flacari asupra ta. Si sabia de vrei sa ridici...
- Tatal nu mi-ar face pieire?
- Tatal atunci chipul si-o desfasui. Sa te certe? Din potriva, mandru va fi de tine, si povete iti va da. Sa-l asculti in tocmai.
- Chiar asa voi face, nici nu s-ar putea altfel.
Mandru de voinicia fetei lui mezine, lepadandu-si straiul de balaur sub ochii ei marmuriti, batranul Crai o imbratisa cu dragoste nespusa acolo, in mijlocul campiei, la hotarul imparatiei. Si ii ura sa razbeasca peste toate oprelistile si piedicile si primejdiile care ii sorisera in anevoioasa-i cale. O petrecu cu ochii vreme indelungata, pana ce departarea i-o ascunse cu totul.
Dreapta in seaua calului, domnita cu straie de flacau cata in lungul drumului la toate cele ce se aratau acum pentru intaia oara. Deodata, jos, in marginea potecii, un fir de sanziana vazu cosit in totul si-n totul de aur. Se pleca supra lui cu mirare si zambet, il netezi in palma si, la indemnul soimanului, si-l strecura in san.
Zile si saptamani apoi strabatu dealuri si munti si vai, lasand in urma paduri negurate si campuri cu grane stralucitoare. Intr-un tarziu ajunse la palatul imparatului negru, caruia i se infatisa dupa cuviinta. Oaspele cel nou placuse imparatul de la intaile vorbe pe care le rosti, caci vorbele ei erau pline de intelepciune si chipul de o neasemita frumusete. Dar nu din dragoste il opri imparatul langa dansul. Stapanul cel viclean stia prea bine ca de asemenea simtaminte nu putea sa se bucure din partea supusilor. Il opri impreajma lui ca sa-i poata mai adesea folosi puterile si isteimea, si fala lui sa capete astfel mai multa stralucire.
Ei, aceasta insa starnise pisma celorlalti feciori de crai, care uneltira sa-l inlature. Cateva vorbe numai, vorbe avand moliceunea dragostei si veninul fierei, fura strecurate imparatul. Si a fost de ajuns. Strigand, facand sa rasune salile palatului si inspaimantandu-i pe curteni, acesta il chema la dansul pe tanarul oaspe.
- Te-am omenit ca pe nimeni altul de cum mi te-ai infatisat. Pe drept cuvant, socot, in preajma mea am ravnit sa stai cu fie ce prilej, spre fala ta. Si drept rasplata ai tainuit ce stii de Sanziana.
- Eu? Cu tei saminte? Nici gand.
- Unde-i cosita ei? Poftim.
- Ei, vezi? Pe floare de sanziana am aflat-o. Stapana insa nu i-am cunoscut.
- Oricum, mi-au spus feciorii ceilalti ca te-ai falit in fata lor ca stii prea bine locul unde ea se afla. Am spus si vorba inapoi nu mi-o iau. Oriunde s-ar afla, in afundul marilor, in crestetul muntilor, ori in adancul padurilor, tu s-o descoperi si s-o poftesti aici cu un mestesugit cuvant. Si alte ganduri de-o avea? Cu atat mai rau va fi de tine! Pleaca!
Ascultand de povata soimanului si gatindu-se de drum, fata gramadi in trupul unei corabii multime de nestemate, de matasuri si podoabe. Si in zorii unei dimineata limpezi, porni pe drumul parca fara de sfarsit al marii. Nu i-au fost potrivnice nici valurile apei, nici vanturile vazduhului.
Intr-o insenarare blanda, poposi langa palatul de clestar al zmeului. Acolo, rapita si pazita de roabe, statea de atat amar de vreme Ileana, draga Sanziana. Fata mezina astepta cu rabdare un prilej prielnic.
Poftita a fost Ileana de tanarul negutor sa-si aleaga matasuri si podoabe. De pretul lor nici vorba, aveau sa se invoiasca mai apoi.
- Pricina de graba pentru asta nu e, spuse calatoarea, zambind si ascunzandu-si framantarile.
Ileana cu draga inima primi. Ochii ii straluciura ca vrajiti cand nestematele varsara lumini scaparatoare si mana-i tremuranda mangaia o lata de matase. Si in vremea asta lopetarii corabiei desprinsera de mult de tarm. Cand fata intelese uneltirea, era departe in largul marii. Intaiul gand sa-l certe fu pe tanarul negutor. Dar geana lui nici nu clipi cand ochii ei ca de cicoare pe obrazul lui chipes staruira. Si-i multumi fara cuvant.
Dar pacea nu tinu mult. Muma zmeului, stiind de fuga, se luase pe urmele lor.
- Soiman! Muma zmeului ne urmareste! Ce povata-mi dai?
- Zvarle gresia in urma, cat mai departe!
Fata arunca gresia indarat si, intr-o clipa, un codru des si intunecat rasari in urma lor, cu crestetul inalt in slava. Muma zmeului se opri zapacita in fata padurii neasteptate si cuta cu greu un drum prin ea. Dar cand rasbi, se vazu din nou pe urmele fugarilor.
- Zvarle peria in urma, cu putere!
Fata arunca peria si-ndata vai si prapastii se iviara in calea urmaritoarei. Locul trecea greu, dar cand il trecu, urmarira din nou se stiu pe urmele lor.
- Tine-ti firea, Sanziana. Ai prieten de nadejde. Zvarle inelul in urma ta! Munte sa rasara, sa-i se sprijine pe crestet bolta cerului albastra!
Muntele a rasarit. Piscurile nici nu i se vedeau. Atunci muma zmeului, nebuna de manie, se opri la poalele lui si striga un blestem greu cat o tineau puterile:
- Barbat de esti, femeie fi vei! Femeie de vei fi, barbat sa te preschimbi!
Vanturi iuti deodata campul invaluiara. Suiere prelungi codrul tremurar. O intamplare asemeni nu se pomenise. O intamplare asemeni se cadea vestita.
Fata mezina se infatisa cu Sanziana la curtea imparatului negru. Inmarmurit priveau curtenii la fata care se ivise in pragul salii de ospete. Niciodata un chip atat de bland si mandru nu luminase aceste incaperi. Si imparatul insusi tresari si se inalta in jilt uimit. Si-n fata frumusetii fara seaman se pleca, si vorba lui cauta caldura dragostei sa i-o daruie. Si vorba lui si ochii lui acelasi gand il rosteau staruitor: sa-l insoteasca Sanziana intreaga viata ei.
Degeaba insa. Inima copilei in pragul incaperii ramasese, acolo, la acel fat frumos si cuviincios care oprise pasii ostenii si spre dansul ochii ei catau.
N-ar fi crezut Ileana, draga, n-ar fi crezut odata cu capul, ca straiul mandru de voinic imbracata-i fiinta de femeie, ca fata noastra cea mezina nu e a ei fat frumos.
Voinicul care de pe taramul cel de sus va aduce apa vie din cel mai limpede izvor! Asa gandise Sanziana pe imparatul crud sa-l piarda, de staruinta lui sa scape, si sa-l indrepte pe un drum adesea fara-ntoarceri. Asa gandise sa ramana impreajma dragului ei drag. Atatea doar ii dorea si atata ii multumea. Dar voia imparatul fu alta.
Sa plece fat frumos neintarziat! Ochii Sanzianei se umplura de lacrimi. Rumenele-i buze tremurau tacute. Nici macar de-o vorba, de-o urare blanda nu se invrednicidera. Rasuflarea insasi parca i se stingea.
Fat Frumos porni in acelasi ceas in lungul nesfarsit al drumului, chipul micsorandu-i-se din ce in ce in ochii intrismtatei. Si merse el cat merse, zile si nopti de-a randul, privegand rasarituri stralucitoare si amurguri palite, inlaturand piedici si biruind primejdii, pana ce intr-un tarziu ajunse pe taramul celalalt.
In plaiul trecatorii dintre munti vazu in iarba inalta un porumbel. Mana cu blindete intinse. Pasarea statu cu ochi sperioasi, apoi se indreptase abia spre tanarul drumet. Aripa-i franta inca sangera. Fat Frumos o obloji cu buruieni de leac stiute si, gatul ei mic mangaindu-l cu blindete, caldura unor vorbe-i daruii.
Rasplata fapta-i astepta. Rasplata fapta lui o primi.
Popas facand sub muntele de argint, acolo unde trei izoare povestea-si murmura de ani, intaia oara el simti nedumerire. Ca-ntr-o raspantie, indoiala cu temere multe-l chinuia: spre care sa se indrepte, sa nu cumva sa dea gres? Doar unul are apa vie, e moarta apa in celelalte.
Rotund si alb, un porumbel venia atunci de nu stiu unde. Si ciocul mic si-l umezi sub cel mai departat izvor. Spre dansul merge Fat Frumos si n-a avut pareri de rau.
O vorba e mai de pret ades decat o sabie de viteaz, decat un bulgare de aur. Si tot atata pretuieste o povata daruita de un suflet de prieten.
- De-ntarziat sa pleci, drumetule, catre taramul celalalt! Ca-i duhul muntelui pe-aproape. Ca nu-i putinta de scapare, suflarea iute de te-ajunge!
Pe drumul intoarcerii, fiind de plaiul trecatorii aproape, inapoia lui un vaiet se-auzi si un greu blestem pe urma:
- Barbat de esti, femeie fi vei! Femeie de vei fi, barbat sa te preschimbi!
Vanturi iuti deodata campul invaluiara. Suiere prelungi codrul tremurar.
La curtea imparatul hain se infatisa de data asta nu fata in straie de voinic, ci un voinic adevarat. Cu acelasi chip ce-l indragise atat de mandra Sanziana, cu aceeasi minte ce uimise taramul acesta si celalalt.
Un strop de apa vie fu de ajuns sa-i vindece inima indurerata a Sanzianei si sa-i redea rosata gingasa si bucuria de odinioara. De dorul dragului ei drag, Ileana se topise prea mult. Un strop de apa moarta fu destul sa deie mortii un imparat hapsan. Dar nimeni urma lui nu planse. De cand e lumea, n-au fost ochi sa-i planga pe asupitori.
Si iata, draga mea, sfarsitul povestii lui Fat Frumos si a mandrei mele Sanziene. El rasplateste pe cei neinfricati si drepti, le daruie bucuriile de care au fost cu silnicie lipsiti si le aduce tuturora cinstirea cuvenita.