Nama ma plange, dar totusi trebuie sa stiti ca la marginea targului acestuia nenorocit traiesc niste paturi-n ridicoli, parintii predecesoarei mele. Nu trece draga o zi si cerea lui George sa le trimita copila, ca vor numai decat sa o vada pe Lizuca lor, ca fara Lizuca lor nu pot trai. Daca bietul copil nu a avut parte de o crestere ingrijita, numai batranii sunt de vina. De acolo a venit draga cu niste mutre si cu niste obiceiuri de taranca, incat vreau sa va spun, mie mi creaza. Va inchipuiti dumneavoastra ca nu pot pune pe ea o broderie? Nu? E de admis ca la varsta ei are sase ani, draga, sa nu poata face o reverenta in fata unor persoane mai in varsta? Nu, mi-a fost razcuta altfel. Lucrurile astea pe mine ma horipileaza.
Slujnica cu o mutrisoara de veverita se ivi in umbra usii, purtand tablaua cu dulceata si cafele.
- Cu conita!
- Da, draga! Domnul Coteanu, micusul Lazar! Intreaba daca binevoiti al primi.
- Cum nu? Sa pofteasca! Azi e ziua mea de primire. Dumnealui e totdeauna bine primit.
Si saltand in rochia ei fosnitoare, facu doi pasi spre usa. Cand zari uniforma verde, capul blond si lins si obrazul ras si pudrat al ofiterului, facu un gest de poftire cu mainile si zambi dulce.
- Domnule micusul, nu te-am vazut de un secol!
- Doamna, doamna, sunt foarte fericit ca nu m-ati uitat, caruturumul usisele, doamna!
- Ei, cum as putea sa va uit?
Schimbul de complimente care urma, miscarile rotunde, zambirile si poftirile imprastiara, in salonasul grena, ca un abur de nobila uitare si voie buna. Nimeni nu baga de seama cand se strecurase printre scaune spre tablaua cu servet Lizuca, necazul doamnei Vasiliana. Era o fetita maruntica, insa voinica si plinuta. Rochita de doc albastru statea stramba si inchip cu totul nepermis pe trupusorul ei. Botinusele erau pline de colb si cu sireturile desfacute. Coltunii cazusera si aratau niste piciorusele parlite de soare, cu genunchii nu tocmai curati. Capul era foarte tuns scurt, baieteste, si arata in rotunjimea lui felurite bulbucaturi neregulate. Nassorul mititel ar fi avut nevoie de batista, lucru pe care il dovedeau si manecile rochitei. Gura era cam mare si obrajii prea rosii. Nu era deloc frumusica si delicata Duduia Lizuca. Numai ochii caprui, umbrit de gene negre, aveau in ei cate o mica floare de lumina.
Fara sa stea deloc in cumpana si fara sa-i pese de nobila adunare, Lizuca se misca usor insa hotarat spre masurita cu dulceata si, infigandu-si doua degete incleiate, le scoase impodobite cu o bucata nestatarnica de serbet. Tocmai cand se stradea sa o prinda cu gura si cu limba fara a pierde nimic, slujnica o zari si dadu un tipat.
- Oleleu!
- Ce-i, Maser? Ce inseamna asta, Elena? Ce inseamna? De cate ori te-am facut atent asupra acestor lucruri? De ce ai lemnit?
- Eu?
- Nu intelegeti ca daca o mai vad o clipa, trebuie sa chemati doctorul? E ceva ingrozitor! Oh, izadarnic! Izadarnic orice, izadarnic! Nu stiu ce sa mai fac cu copilul acesta. Uitati-va, dumneavoastra, cu ce obiceiuri mi-au venit de la bunicii ei!
- Eu i-am spus de multe ori lui George ca copilul acesta e o rusine si o nenorocire. Chiar de aceea, George, nici n-o mai trimite la batrani. E o hotarare pe care nu pot decat sa o aprob.
Cucoanele dadeau din cap cu o adanca intelegere a lucrurilor si o oftare. Domnul micusul parea nedumerit. El ar fi dorit sa rada. Si ii parea rau ca de pe fata doamnei Vasiliana a pierit lumina. A, dar stapana casei era o fiinta fina si intelegatoare. Cum vazu ca Elena s-a napustit si a apucat pe copila in gheare ca uliul, tragand-o in salturi violente si neregulate spre intunericul antreului, se-ntoarse spre domnul micusul cu acel suav zambet pe care, oricat s-ar sili, nu-l poate avea nicio femeie din targul nostru.
- Domnule micusul, dupa acest intermeit va rog sa asteptati putin. Pana ce va aduce dulceata de zmeura pe care am facut-o eu singura ieri.
- Cu aceasta manutita?
- Vai, domnule! Cu aceasta manutita!
- Da, cu aceasta manutita?
- O, doamne ma!
- Vina-ncoace, gangania dracului ce esti! Din pricina ta sa indur eu observatii si ochiari?
- Lasa-ma! Da-mi drumul! Tu esti o servitoare! Am sa te spun lui tata!
- Lasa-ma!
- Da, da, ai sa ma spui? Da! Ia, vina-ncoace!
Domnul nu vine de graba acasa si pana o sa o intoarca el, iti panzuram noi chelea in bat. Asa! Te uiti ca hotii, ai? Are dreptate cu conita. Lihanie si soi rau ce esti! Prinzand iar pe copil de-o poala rochitei, ii facu ceea ce se cheama un surub, rasucindu-i in moalele capului unghia cea mare si monturile degetelor. Vazand ca Lizuca se stapaneste inca, ii mai facu unul si mai indadat si mai in raspar, pana ce simti sub degetele mainii ceilalte carnea tremurand si auzi lacrimile forfotind in nassorul cel neinsemnat.
- Na, mai na si dobanda! Sa te duci si sa te-ntorci cantoi, ce manoi o gangoane a dracului ce esti!
Lizuca se poticni si se izbi cu capul de perete. Apoi smarcand, isi inghiti si isi tapani lacrimile si-ntoarse iar piezis spre slujnica privirea de jos. Dar Ileana intra sa incuhnie si vorbea subtire si navalnic cu bucatareasa. Duduia Lizuca putu sa-si husuce in voie lacrimile cu acea parte a manicilor cu care stergea si nasul. Apoi observa aproape pe prietenul ei Patrocle si zambi.
Patrocle era un boldei roscat, cu picioare scurte si strambe si cu capul mare. Intre ochii omenesti, sprancenat negru, avea adanci cretur perpendiculare. Si anii si experientele vietii ii incauntisera repere din jurul botului. Indata ce vazu surasul Duduiei Lizuca, se apropia si incepu a-i linge mana, plina inca de serbet de portocale.
- M-au batut si ieri, m-au batut si azi, ma bat in fiecare zi.
Patrocle o intelese ca totdeauna. Dupa ce ii curatarim mana, se intoarse pe labele de dinapoi, se inalta, se sprijini usor de pieptul fetitei si o mangaie, stergandu-i de pe obraz urma lacrimilor sarate.
- Patrocle, tata nu mai vine de la Bucuresti si pe bunici nu i-am vazut de multa vreme. Nici nu ne mai lasa sa ne mai ducem pe acolo. De cand a murit mama, noi petrecem tare rau.
Patrocle schiuna usor si o privi cu ochii lui frumosi, cercuiti cu aur.
- Intr-adevar, o petrecem foarte rau.
- Ia, ia usi, ia usi. Mamica rade. Mamica rade totdeauna. Mama noastra, Patrocle, nu rade asa.
Fetita ramase cu urechea tintita. Apoi cazu pe ganduri si sopti usor catre o umbra vaga care ii paruse deodatra.
- Tata, eu am auzit pe mamica razand in salon cu domnul micusul.
Cucoana Emilia si madam Neicu tocmai ieseau de la vizita si se indreptau spre portita de la strada. In trecere, batrana i-a pus mana in crestetul copilului.
- Ce ai, feteta? Ai plans?
Lizuca respinse mana care o mangaia si privi piezis si fara prietenie spre cele doua cucoane. Nu raspunse si se trase la o parte urmata de tovarasul ei.
- Lasa-ma, copil rau!
- Patrocle, patrocle, patrocle!
Patrocle, eu nu mai stau aici. Ma duc la bunicii mei. Cainele o privea tinta. Fetita se strecura spre cerdacul de dinapoi, pe unde o scosese slujnicuta, si trase dintr-un cotlon al ei o hainutza si o bereta de lana rosie. Se pleca si isi ridica coltunii cazuti. Apoi ramase iar ganditoare. Stand cu mintea pe coada, Patrocle urmarim toate miscarile. Indemnat de prevederea stapaniei lui, se prelense nesimtit si cu urechile clapaugi spre bucatarie si se intoarse in scurt, purtand delicat in gura, numai de o margine, o felie mare de paine alba.
Un glas ragusit rasuna in urma lui.
- Tii ba turba, n-ai bibata, dar Dumnezeu sa te bata, de n-ai mai ajunge!
Si o bucata de lemn suna cu zgomot in cerdac si salta de cateva ori in capete pe urmele catelului. Patrocle intoarse capul, intelese ca urmarirea inceteaza si veni cu painea la tovarasa lui.
- Patrocle, dar de ce duci painea in gura?
- Pentru ca n-am buzunar.
- Atunci, s-o strangem la mine, sa avem la vreme de nevoie. Ne mai trebuie ceva. Si pe urma fugim. Ne ducem in lume la bunicii nostri.
Lizuca cunostea toate cotloanele casei. Gasind ce ata in usa de care avea mare nevoie, umplu cu ochi celalalt buzunar al hainutei sale. Si se-ntoarse spre portita de la strada.
- Asa... Taratele ori faina nu sunt bune.
- Da, da. Este o poveste cu copiii rataciti pe care mi-a spunea bunicuta. Si acolo se vede ca iepurii si vulpile lingeau dara de faina si tarata. Si copiii nu mai putut cunoaste drumul inapoi. Ca sa se cunoasca semnele, trebuie sa presuri cenusa.
- Hai sa mergem, Patrocle.
Pornind pe un drum lung plin de peripetiie, soarele scapata dupa culme, luna alungata de pe tarie iesea la marginea Dumbravei. Niciodatat Lizuca nu vazuse luna asa de aproape si asa de mare. O neliniste ii se furisa in suflet. Spre asfintit, in fundul padurii, clipeau inca fire de jar subspuza. Intre acolo se strecurau nesimtit cele din urma pasarele, dandu-si buna seara si, cu toate ca spre rasarit se inrosea luna si crestea lumina peste pacla ogoarelor, in padure, o umbra tainica si deasa se intindea, izvorand din vai si cotloane necunoscute. Lizuca se simti putin infricosata.
- Ce ne facem noi, Patrocle? Drumul nu se mai cunoaste?
Prin usoara intunecime viorie, catelul ii atinse mainile cu botul si o privi prietenos. Cu Patrocle langa dansa, n-ar avea de ce sa se teama. Asta o vedea foarte bine Duduia Lizuca.
- Patrocle, eu stiu ca tu esti catel vrednic si viteas, dar ce ne facem noi daca ne-om rataci in padure? Acum ar fi bine sa cioplim o toaca de lemn de pei si sa o aninm intr-un varf de copac. Stii de ce? Cand bate vantul, toaca suna si bunicii ne cauta si ne gasesc. Dar nu putem face toaca pentru ca n-am luat cutit de acasa.
- Se intelege. Fara cutit nu facem nicio isprava.
- Atunci ce ai de facut? Iaca, uite, in cer Dumnezeu a aprins lumanarile. Dar cararea tot nu se zareste. Patrocle, asa nu putem sta. Eu zic, stii ce zic eu, Patrocle? Sa cautam un culcus.
- Asta e lucru prea usor.
- E bine, bine, atunci hai sa mergem. Dar, Patrocle, cui putem noi cere gazduire intr-o noapte ca asta si in asa singuratati?
Catelul porni inainte, adulmecand prin iarba. Copilita baga de seama ca de o parte si de alta a cararii, florile isi plecasera capetele si dormeau. Intr-un colt de umbra ii aparu o luminita.
- Acolo trebuie sa fie o casutra pentru noi.
Si apropiindu-se de lumina licuriciului, cunoscu ca se afla langa o scorbura de rachita batrana. Pletele lungi ale ramurilor cadeau catre ea si se clatinau usor.
- Asta e o casa foarte buna. Stai un pic, stai un pic, sa cerem voie. Matusa rachita, ne dai voie sa intram in casa la mata?
Rachita o mangaie lin si ii dadu drumul in scorbura.
- Aici e foarte bine, Patrocle. Vad ca este saltea si pernuta de muschi. Ma invelesc cu paltinasul si imi pun bereta in cap si pot dormi imparateste. Uite, uite, este loc si pentru tine.
Si catelul intra si el in scorbura pe fereastra si se ghemui langa copila. Lizuca incepu iar a vorbi incet.
- Patrocle, eu cred ca nu trebuie sa ne temem de mama padurii. Aici sunt locuri curate. Stii ca Sfanta Miercuri sta aproape. Patrocle, dar stii de ce ma tem eu?
- De ce te temi?
- De bursuc. Am auzit ca bursucul e foarte rau. N-are decat sa vie. Am eu oac de covacelul lui.
Dar chiar in clipa aceea Lizuca dadea un tipat. O umbra rasarise intr-o dara de raze, suiand catre scorbura. Din cand in cand se oprea, se inalta si misca doua coarne lungi si drepte. Lizuca abia putu sa ingaime cu spaima.
- Ia ca bursucul, Patrocle!
Cu un latrat scurt, Patrocle se si repezise. Cornitele fantasmei cazura. Lizuca il mai vazu numai o clipa, prabusindu-se navalnic spre stufari.
- Stiu eu ca Patrocle nu se teme de nimica!
Se auzi glasul catelului rasunator departe in padure.
- Patrocle! Patrocle! Patrocle nu ma lasa singura!
Si scotand capul din scorbura, Duduia Lizuca asteptarea in tacerea cuprinsului intoarcerea tovarasului ei. Intr-un tarziu se auzi venind tip-tip-tip-tip-tip, intragafaind, si se cuibari langa ea. Apoi mormai nemultumit.
- N-a fost decat un iepure. Dar grozav se temea de mata.
In Dumbrava se facu deplina tacere si un intuneric tainic prin care totusi ochii vedeau cu usurinta. In tacerea aceasta, un greierus inceput sa tarie melancolic, aproape de Lizuca, care-l asculta atenta.
- Canta frumusel? Dar nu pot, lasule, sa dorm. Nu stiu de ce, dar mie nu mi-i somn deloc. Asa-i de frumos si de bine. Stii, Patrocle? Eu n-am cunoscut niciodata dumbrava asta. Acum vad ca e o padure ca in povestile pe care mi le spunea mama. Ia, nu mai suna greierul. A tacut? A facut foarte bine.
Tacu greierasul. Dupa el, o privighetoare somla de cateva ori glasul pe un varf de smicea, intr-o raza de luna.
- Asta ce-i?
Dar Patrocle nu ii mai raspunse. Dumbrava ramase iarta, cuta in fumul ei de lumina, ca intr-un vis. Si Duduia Lizuca intelegea ca in farmecul acela are sa se intample ceva deosebit. Si astepta cu inima batand si cu ochii atatintiti.
Si, deodata, clipira candele verzi de licurici in doua siraguri si vazu pajistea de flori, deschisa catre o imperete de stanca intre doi mesteceni imbatrani. In lumina verzuie, fara zgomot, usa de cremene se misca si se dadu la o parte, si din intunericul de pestera aparu o minunata aratare.
Erau niste omuleti mititei, numai de doua palme de la pamant. Le luceau fetele si ochii de zambet.
- Fetita voia sa-i numere.
- Unu, doi, trei, patru, cinci...
- Nu se cade sa ne numere. Sa stii ca suntem sapte, sapte.
Si Duduia Lizuca nu ii numara si stia ca sunt sapte prichindei. Si veneau incet catre ea, prin dumbrava fermecata, printre candelele licuricilor. Si parca ei singuri straluceau de lumina. In frunte paseau un batranei si o batranita cu pletele albe si cu obrazurile rumene, imbracati in straie de muschi. Dupa ei, patru prichindei cu barbi carunte purtau un patut de mlaja, impodobit cu cicoare si sulcina. Si pe patutul acela, pe un tronusor de piatra, sedea o domnita mai pitica decat toti si balaie ca graul. Avea pe cap cununa de maci salbatici si era imbracata intr-o haina lunga de culoarea pietrei de rubin. Inima Duduiei Lizuca batea tot mai tare.
- Va cunosc, va cunosc. V-am vazut la bunici acasa, intr-o carte veche pe care o citea mama cand era ca mine.
Batranii se oprira si barbosii lasara incet pe pamant patutul de mlaja. Domnita sari sprintenel de la locul ei si iesi inainte. Apoi, fara niciun sunet, cu totii se asezara pe iarba in fata scorburii. Domnita sta intre batranei si cei patru cu barbi carunte ii daradii. Isi ridicara cu totii capetele si privirea tinta la fetita, cu ochii lucind ca niste nestemate. Intai incepu a vorbi domnita cu un glasurel de pasarica.
- Duduia Lizuca, asa-i ca-ti plac sfaturile si povestile.
- A, da. Spunea mama ca fara povesti viata omului ar fi trista si searbata.
- Noi stiam ca ai sa vii la noi. Am pus de panda la marginea padurii pe tancul pamantului si cand te-a primit rachita in casuta ei, el s-a coborat in pesterile noastre si ne-a dat de stire. Noi iesim de multe ori noaptea si petrecem cu vietatile care fug de om. Mie-mi pare foarte bine ca ai venit in noaptea asta. Am trimis un iepure sa deie de veste in toate partile ca iesim in lumina lunii. Noaptea, Dumbrava asta este o imparatie fermecata pe care oamenii de rand nu pot niciodata cunoaste. Noi de mult am despartit viata noastra de-a muritorilor. De mult, foarte de mult, trairam si noi la lumina zilei. Si cand au inceput a se inmulti oamenii si au patruns in locurile noastre, a fost un batran al nostru care le-a vrut sa traiasca in pace cu ei. Il chema Statu-Palma si era morar. Avea o moara mititica pe apa Moldovei si macina foarte bine si frumos greul oamenilor. Dar muritorii, fiind prosti si rai, n-au lasat sa traiasca langa ei asemenea mesteri fara pereche. Cand sedeau la foc langa moara, beau o bautura galbena din sticle lucii, nacajeau pe batranul nostru Statu-Palma, il trageau de barba si il radeau ca are un trup asa de maruntel. Intr-o zi, morarul s-a suparat foarte, a sfaramat pietrele cu ciocanul si a ridicat pentru totdeauna stavilele de la opus. Si lasand moara moarta si pustie, a incalecat pe iepurele lui cel batran si a fugit departe de oameni, in locuri singuratice. De aceea, de atunci nu i-au mai fost deloc dragi oamenii. Din singuratatea lui iesea adesea la drumul mare, la vaduri de ape ori la hanuri vechi, apropiindu-se de focurile pamantilor si de sfaturile lor, facand felurite pozne vrednice de mirare. Au oamenii despre ispravile lui multe povesti ciudate. Atunci, dupa ce s-a lasat de morarit, batranelul ne-a indemnat pe o seama dintre noi sa venim aici, in Dumbrava de la Buciumeni.
- Si unde e el acum?
- Cine?
- Statu-Palma.
- Da. El de mult s-a tras pe taramul celalalt si nu-i mai place sa vie in lume. Acu-i batran si slab. Se aduna din cand in cand acolo si sta de vorba cu Strambalemne, Sfarmapiatre si alti uriasi din stravechii timpuri. Prea mult nu petrece cu ei, caci uriasii sunt cam greoi la minte, destul de urati, nepoliticosi si lacomi. Totusi e nevoie sa-si petreaca cu dansii ceasurile de singuratatei. De altminteri, mult nu mai au de trait. Uriasii, dupa ce au ajutat candva pe Fat-Frumos sa omoare pe balauri si pe zmei, nu mai au ce face alta decat sa treaca in intunericul cel vesnic. Statu-Palma isi asteapta si el din veac in veac sfarsitul. Cateodata e trist, gandindu-se la moarte. Desi viata noastra e lunga si ne numaram anii cu miile si am putea fi fara sfarsit, vad ca ne vine si noua vremea. Asa, intr-o zi are sa moara batranul. Si cum oamenii iubesc tot mai putin povestile si si-i uitalesci neprieteni, nu va trece mult si avem sa inchidem si noi ochii. Si pesterile au sa ramana de-a pururi inchise.
- Asta nu se poate. Daca va duceti dumneavoastra, ce fac eu?
- Fii linistita, Lizuca, pentru ca noi nu te lasam. Numai asta primavara a fost in primejdie Dumbrava. Multumesc lui Dumnezeu ca am scapat.
- Dar ce a fost asta primavara?
- Nu-ti aduce aminte?
- Nu.
- Tatal tau a venit la bunic si a cerut sa vanda Dumbrava, caci are nevoie de bani.
- A, da, da, da, da. Multa vreme l-a nacajit si l-a indemnat mamica sa vanda Dumbrava. Dar nici eu, nici Patrocle nu voiam.
- Si nu vrea nici bunicul. Apoi da, batranul n-a vrut cu niciun pret. Si se suparase grozav si striga ca asta nu se poate, ca asta-i padurea fetitei.
- Si a noastra, si a noastra!
- Iar daca razasul ar fi fost slab si ar fi lasat sa omoare padurea, atunci izvoarel ar fi secat, iarba s-ar fi ofilit, s-ar fi daramat stancile si noi ne-am fi nevoit sa pribegim in cine stie ce pustieatati.
- Asa ca aici e mai bine decat in alte parti?
- Da, noi ne-am deprins cu dumbrava aceasta de cand ne-a dus aici Statu-Palma. Avem tainice pesteri sub deal si traim in ele o viata linistita. Vara iesim adesea ca acum si petrecem. Si cand incepe a cadea frunza si a se pustii padurea, ne inchidem in tainite si asteptam sa treaca iarna. Din cand in cand ajunge pana la noi glasul vijeliilor, departat si stins ca o plangere. Noi dormitam in paturi de cetina si muschi, ori stam treji in capul oaselor si soptim povesti. Si ne aducem aminte de intamplarile verii trecute. Din bagadaia pesterii coboara lumina sideifera a stalactitelor si in funduri se vad licarind izvoarele fara moarte. O data pe zi, in talgerase de scoici, osfatam alune si mereioare si maciesei si bem apa curata din degetarele din ghinda. Noi nu suntem lacomi si ne multamim cu foarte putin. Si asa asteptam cu bucurie vremea cand pocneste gheata paraului si suna suvoaiele ca o muzica a primaverii. Atunci, in cea de-ntai noapte cu luna plina, deschidem pestera si iesim sa vedem in poieni viorelele, toparasii si cibotica cucului.
Batranul se opri si Duduia Lizuca privi in jur. Vazu cum toate jivinele si paserile s-au intors cu ochii lucind catre domnita si intelese ca toate asteptau si de la dansa o poveste. Si se bucura nespus. Observa apoi ca bursucul se asezase cu botul pe labe, cu minte si bland, sclipind din cand in cand din ochii lui de jarate. Patrocle scoase si el capul din scorbura si se uita la toate, insa, fiind catel nazdreavan, nu se mira de nimic.
- Stiu si eu o poveste. Da-i veche tare, tare, de pe cand Dumbrava Buciumeilor tinea una cu alte multe dumbravi, pana la muntii cei mari. Pe atunci, satele erau putine si cetatile, ici si colo, cate una. Si prin codrii umblau zimbri, iar pe ape, paseri mari care acum s-au dus la marile de gheata. Si in sate salasluiau oameni buni care credeau in imparatia noastra a minunilor. Iar in cetati traiau, ca si acum, invatati mari care nu credeau. Si asa, in aceasta dumbrava frumoasa si veche, s-a zvonit cum ca s-ar fi aflandu-se o zana cum n-a mai fost, subtire si alba, cu ochii albastri, cu parul de aur pana la pamant. Si frumusetea ei astfel era incat veneau si ursii cei patruni din munte si mistretii, ca sa ingenuncheze inaintea ei. Si cand iesea in intunericul poienilor, se facea in jur soare si izvoarele susurau mai dulce. Si lazasorii din sate, baietii si fetele, vorbeau despre dansa ca despre minunea minunilor. Aflasera ei veste de la codri, de la vant si de la ape, ca de vazut inca nu o vazusera. S-a dus faima acelei zane cu parul de aur peste noua mari si noua tari. S-au zis si prin cetati despre dansa si s-au gasit feciori de crai care au luat armele si au incalecat si au venit cu ostenii sa cuprinda padurile si sa gaseasca pe zana. La venirea lor s-au imprastiat caprioarele, s-au ridicat la cer paserile, dar zadarnic au cautat si au rascolit sihlele, caci n-au gasit nici pe zana, nici palatul. Dar vorbele si povestile tot umblau prin lume si s-a gasit un Fat-Frumos dintr-o cetate de departe care, auzind despre zana si despre frumusetea ei, s-a ridicat si el si a venit cu totii ai lui. Iar el credea in zana aceea si cum a intrat singur in poieni la vreme de seara si a prins a canta dulce dintr-un fluieras de os, zana i s-a infatisat indata langa izvoare, i-a zambit si i-a vorbit asa.
- Fat-Frumos, tu ai crezut in mine si m-ai avut in sufletul tau. De aceea cand m-ai chemat, eu am venit. Si de acum dragostea mea are sa-ti incalzeasca viata. Si necazurile tale vor avea rascumparare. Si iti voi aduce florile mangaiarei in ceasul mortii.
Fat-Frumos o asculta fermecat. Glasul ei era patatrunzator si suna ca o struna de aur. Cand a facut un pas spre dansa, ea a ridicat degetul si l-a oprit.
- Sa vii si maine-i seara!
Si el a venit si in alte dati, cand amurgul umple poienile de tainnui. Si era atat de fericit cum n-a fost nimeni altul pe pamant. Iar curtenii lui si vracii, calcandu-i pe urme si voind sa cunoasca si ei pe zana cu parul de aur, nu vedeau la izvor decat pe Fat-Frumos singur. Si nu credeau in imparatia minunilor si au inceput a vorbi ca nu este nicio zana in dumbrava. Si atunci i-a auzit Fat-Frumos si tare s-a mai mirat de cuvintele lor.
- Fat-Frumos, voiam sa cunoastem si noi adevarul. Cere-i zanei inelul si adu-ni-l dovada despre fiinta ei.
Si seara, la izvor, Fat-Frumos i-a cerut zanei inelul.
- Acesta-i lucru pamantesc, eu nu port podoabe de sarte. Dragostea mea pretujeste mai mult decat nimicurile muritorilor.
Aducand Fat-Frumos acest raspuns, vracii i-au dat un foarfece si l-au sfatuit sa taie inascuns o suvita din parul de aur. Si in alta seara, gasind vreme potrivita, Fat-Frumos a taiat o suvita de aur si a ascuns-o in san. Apoi, dupa ce s-a intors si s-au strans invatati, cand a vrut ca sa scoata dovada, n-a mai aflat nimic langa inima. Au adunat un mare sobor de vraci. Fat-Frumos a deschis cartile, au citit pergamentele, au vorbit cuvinte lungi si au dovedit de plin ca in dumbrava noastra nu este nicio zana, ca totul nu e decat o nalucire de bolnav.
Atunci, Fat-Frumos, crazandu-i, a incalecat si s-a intors cu marea la ai la imparatia lui. Dar era innegurat si cu inima mahnita si multa vreme dupa aceea sedea si se gandea ca la ceva pe veci pierdut. Icoana cea minunata de altadata nu-i mai lumina negura ceasurilor. Ei, si-a murit cu sufletul uscat si batran ca al tuturor oamenilor. Si in clipa mortii nu i-a adus nimeni floarea mangaiarei. Ci oamenii aceia sirati si prosti care au ramas in tinuturile noastre au urmat sa creada in zana cu parul de aur. Din cand in cand o vedea un amurg acolo langa izvoare.
Bunica incepu iar a plange si suspina usorel.
- Domnita noastra a spus o poveste foarte frumoasa pe care eu de mult o uitasem.
- Dar de ce plangi iar, mata bunicuta?
- De ce? Mi-am adus aminte si vreau sa spun si eu o poveste. Este aici in vale, nu departe de Dumbrava, o casuta de razasi. Si traiesc in casuta aceea oameni de multa vreme. Sunt inca tineri, pe urma imbatranesc si se duc pe o intoarsa cale. Si se ridica cei tineri si imbatranesc si ei. Si mie mi-s dragi si ma duc de multe ori la dansii seara. De ma uit pe fereastra in casa. Da, intr-un rand am vazut sub icoane si sub candela o femeie tanara si alba, cu ochii mari. Si langa ea statea o copilita. Si femeia o mangaia si vorbea asa. Draga maicutii, draga maicutii, tatal tau ma uita si ma lasa si eu mult n-am sa mai traiesc. Cand eu nu-i mai fi, tu sa nu plangi si sa nu-ti uiti jocurile. Cand vei vrea sa ma vezi, sa fii singura, atunci sa te gandesti la mine si eu voi veni. N-am sa fiu decat o umbra, totusi te voi mangaia si te voi imbratisa.
Inima Lizucai izbucni pripita in piept.
- Asa a vorbit mama cu mine intr-o seara. Batranita asta era atunci la fereastra si da, da, cred ca se uita la noi.
In inima parca ii picurau lacrimi. Prichindeii o crezura adormita.
- Indrormita, copila doarme. Ce facem noi acum? Aici nu putem lasa caci in zori vine vant rece pe vagauna paraului, ii inteapa obraji si ofileste ochiorii. La noi in pesteri nu putem duce. Cand s-a trezit, poate sa-i fie frica si ziua, tara noastra a minunilor n-are iesire la lume.
- Ei, atunci sa o ducem la pamantenii de pe coasta, in casuta de care am vorbit.
- Bunicuta, gandul tau e bun si cu minte.
Duduia Lizuca deschise ochii. Ca trezita dintr-un somn, Duduia Lizuca vedea din scorbura ei o lumina tremuratoare, miscandu-se in negura vaii. Auzi glasuri. Catelul, zvacnind de langa dansa, se repezi cu larma spre lumina straina. Infricosata si totusi cu credinta in prietenul sau, Lizuca astepta si tremura in raceala noptii. La lumina roscata a unui felinar, fetita vazu nelamurit doi batranei care seamanau cu cei din pestera si se mira caci seamanau si cu bunicutii ei. Se simti purtata pe brate si somnul miezului noptii ii amortii de plin trupusorul obosit.
Cand deschise Duduia Lizuca ochii, se vazu intr-o chiilioara alba, intr-un patusor curat, sub poclazi. Pe fereastra deschisa navalela soarele. Perderutele de borangic farfaiau lin si boarea diminetii mana pana la copila murmural prisacii si miresme de maracine si isop. Icoanele si candela luceau sus in coltul rasaritului. Lizuca le cunoscu. Era in casuta bunicilor ei. Se odihnise in patusorul in care crescuse si dormise odinioasa si maicuta ei, care acum nu mai este. Si deodata chemand gandul pe mama ei moarta, si inchizand ochii, o vazu ca totdeauna, vorbindu-i bland, cu obrazul palid si cu ochii mari. Ii primi pana in inima mangaierea. Si ofta incet. Deschizand iar ochii, ii paru bine ca a ajuns la bunicii ei.
Pe o scoarta, jos pe dusumea, dormea incovrigat Patrocle. Fetita voi sa-l strige bucuroasa, apoi se razgandi si tacu. Si deodata, cum statea asa, auzi glasuri in livada. Erau glasuri de sfada.
- Sa spuneti acum, Alesu, unde este fetita?
Urechea ei simtise, deosebit indata, taiesul cristalin al mamicii. Si tot asa de ascutita bataia de tar a slujnicutei. Si linistit si blajin raspunsul bunicului.
- Ma rog, dumneavoastra, puteti fi asa de buni sa-mi dati o lamurire? Asa rece n-am trimis pe Elena sa vada daca n-a venit aici copila. Dumneavoastra ati raspuns ca nu stiti nimic despre asa ceva. Si ati avut aerul ca va inspaimantati. Si chiar ne cera cont ca Lizuca s-ar fi ratacit si s-a pierdut. Si acum, dupa cat pricep si din ce spuneti dumneavoastra, copila-i aici.
- Da, am inteles de la o vreme unde s-o caut. Si am gasit-o tarziu, ratacita in paduri. Asta este ceva inadmisibil. Ce credeti dumneavoastra, ca ma pot misca pe mine asemenea povesti pentru copii? Eu chiar de-aseara am inteles totul.
Urma o clipa de tacere. Apoi vocea bunicului se ridica, putin intaratata, cu accent rar si indesat.
- Ce vorbe sunt astea, ma rog? Adica ce vorbe? Care povesti pentru copii? Da, da, da, povesti. Ce ati inteles de-aseara? Ce nu voiti sa intelegeti acum si la urma urmei? Ce poftiti de la mine?
- Pai am venit sa luam copila.
- Ca sa o las aici, e cu neputinta. Asa sa stii.
- Cum se poate, frate draga? Curios lucru. Dumneata ai venit sa o iei. Iar eu nu vreau sa o dau. Destul am rabdat pana acum. Stiu ca n-ai vreme, mata, si trebuie sa pleci. Dar as putea sa-ti spun o istorie lunga din care se vede ca esti o cuconita care grozav s-ar bucura sa se ispraveasca cu fetita, cum s-a ispravit cu mama ei si cu duhul blandetei, sa se bucure in tigna de munca razasului. Dar asta, draga mosului, nu se poate. Caci razasul cunoaste de mult drumul judecatilor si la judecatori acum avem sa spunem mai multe, dupa cum se cuvine si fara nicio rusine, ca oameni prosti ce ne aflam. Asa incat, fa-mata bine si du-te acasa si lasa in pace pe fetita si pe catel.
- Cum adica sa plec? Ma rog, omule!
Lizuca intinse capul si soptiti tremurata.
- Auzi, Patrocle?
Mormai catelul cu nepasare. Se vedea ca de acum nu-i mai pasa de nimica. Dar vocea mamicai se ridica iar apriga si intr-o vreme bunicul o intrerupse serios.
- Eu nu plec fara copil.
- Cucoana!
- Nu sa-mi dati copilul!
- Cucoana! Bine ar fi sa te potolesti. Nu da asa de iute din maini. Sa nu ti se intample vreun necaz.
- Adica ce necaz?
- A zis buna lui George al meu.
- Cum vorbesti dumneata cu mine?
Dar mamica nu voia sa stie si smaltia glasul in acele cristale. Cand deodata slobozu un tipat asa de sfasietor incat Lizuca tresari din culcusul ei si zbacni in picioare. Si dupa tipatul cucoanei zbucni ragnetul de moarte al Elenei.
Aproape in aceeasi clipa, o usa scunda se deschise si din odiuta de alaturi se strecura spre patucul fetitei bunicuta, maruntica si firava, cu ochii ca doua cicori sterste. Parea inspaimantata. Intindea mainile uscate spre copila.
- Draga bunicute, asa-i ca te-au trezit din somn?
- S-a intamplat chiar cum a spus dumnealui bunicul. S-au apropiat prea tare de stubeie si albinele s-au repezit la ele. Acum ies fugind pe portita, bat cu mainile in toate partile si nu pot scapa.
- Dupa amiaza, cu conita, n-are sa se mai poata uita la musafiri decat cu un ochi.
- Cum? Au sagetat-o albinele?
- Da, drагutа, inchipuieste-ti. Si pe servitoare.
- Si pe servitoare?
- Si pe servitoare.
- Tare bine imi pare. Si lui Patrocle ii pare bine. Si cand o vedea pe tata, am sa-i hotarasc ca eu mai bine mor si nu ma mai duc de aici. Si am sa-i spun ca am auzit pe mamica cum radea in salon cu domnul micusul.
- Draga bunicutii, draga, draga mea!
Suspina batrana, tragand spre pieptul ei capusorul tuns al fetitei, si incepu a plange incet. Iar Duduia Lizuca, leganata de omol, inchise ochii si, in miros de busuioc, la pieptul batranei, cu mirare noua, incepu a-si aduce aminte de intamplarile noptii la hotarul imparatiei minunilor.